Domnul a spus: „Poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară” (Ioel 2:26). „Seara vine plânsul, iar dimineața, veselia” (Psalmii 30:5). În ziua învierii, acești ucenici s-au întâlnit cu Mântuitorul și inima lor ardea în ei când ascultau cuvintele Sale. I-au privit fruntea, mâinile și picioarele care fuseseră zdrobite pentru ei. Înainte de înălțare, Iisus i-a condus până la Betania și, ridicându-Și mâinile în semn de binecuvântare, le-a poruncit: „Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia”, adăugând „și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele” (Marcu 16:15; Matei 28:20). În Ziua Cincizecimii, Mângâietorul promis a coborât și le-a fost dată putere de sus, iar sufletele credincioșilor au tresărit dându-și seama de prezența Domnului lor. După toate aceste momente, chiar dacă drumul lor ar fi trecut prin sacrificiu și martiraj, ca și al Domnului lor, ar fi dat ei misiunea Evangheliei harului Său și „coroana neprihănirii”, care va fi primită la venirea Sa, pe onoarea unui tron pământesc, ce fusese speranța lor în primii ani de ucenicie? El, care „poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi”, le-a acordat, împreună cu părtășia la suferințele Sale, și părtășia la bucuria Sa – bucuria de a duce „pe mulți fii la slavă”, o bucurie nerostită, „o greutate veșnică de slavă”, cu care, spune Pavel, „întristările noastre ușoare, de o clipă”, nu sunt vrednice să fie comparate (Efeseni 3:20; Evrei 2:10; 2 Corinteni 4:17; Romani 8:18).
Experiența ucenicilor care au predicat „Evanghelia Împărăției” la prima venire a lui Hristos are corespondentul în experiența acelora care au proclamat cea de-a doua venire a Lui. După cum ucenicii au mers predicând: „S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape”, tot așa Miller și colaboratorii lui au proclamat faptul că cea mai lungă și, în același timp, ultima perioadă profetică menționată în Biblie era pe punctul să se încheie, că judecata era aproape, iar Împărăția veșnică urma să înceapă. Predicarea ucenicilor privind împlinirea vremii se întemeia pe cele 70 de săptămâni din Daniel 9. Miller și colaboratorii lui anunțau încheierea celor 2.300 de zile din Daniel 8:14, din care cele 70 de săptămâni formau o parte. Ceea ce au predicat și unii, și alții a avut ca bază împlinirea unei părți diferite din aceeași mare perioadă profetică.
Asemenea primilor ucenici, William Miller și colaboratorii lui n-au înțeles pe deplin importanța mesajului transmis. Erori care fuseseră înrădăcinate de mult timp în biserică i-au împiedicat să ajungă la o interpretare corectă a unui punct important din profeție. De aceea, deși au vestit solia pe care Dumnezeu le-o încredințase să o ducă lumii, din cauza interpretării greșite a profeției, ei au suferit o dezamăgire.
Explicând pasajul din Daniel 8:14, „Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineți; apoi Sfântul Locaș va fi curățit”, Miller, așa cum s-a amintit, a adoptat concepția unanim acceptată că Sanctuarul este pământul, considerând că această curățare a Sanctuarului reprezenta curățarea pământului prin foc, la venirea Domnului. Prin urmare, când a descoperit că încheierea celor 2.300 de zile era prezisă cu exactitate, el a tras concluzia că aceasta indica momentul celei de a doua veniri. Greșeala lui a fost determinată de acceptarea concepției larg răspândite privind semnificația Sanctuarului.
În sistemul ceremonial, care era o prefigurare a jertfei și preoției lui Hristos, curățarea Sanctuarului era ultimul serviciu îndeplinit de marele-preot în ciclul anual de slujbe. Era ultima etapă a ispășirii – îndepărtarea păcatului din Israel. Ea simboliza ultima fază a lucrării Marelui nostru Preot din ceruri, prin îndepărtarea sau ștergerea păcatelor poporului Său, înregistrate în rapoartele cerului. Acest lucru presupune o anumită cercetare, o acțiune de judecare, și precedă venirea lui Hristos pe norii cerului cu putere și slavă mare, deoarece, când El revine, toate cazurile au fost deja decise. Iisus spune: „Răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22:12). Această judecată, care precedă a doua venire, este proclamată de primul înger din Apocalipsa 14:7 – „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui.”
Cei care au rostit această avertizare au rostit mesajul potrivit la timpul potrivit. Dar, așa cum primii ucenici au declarat: „S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape”, bazându-se pe profeția din Daniel 9, dar nu au înțeles că moartea lui Mesia era prezisă în același capitol din Scriptură, tot așa Miller și colaboratorii lui au predicat bazându-se pe Daniel 8:14 și Apocalipsa 14:7, fără să observe că Apocalipsa 14 mai conținea și alte mesaje care trebuiau și ele proclamate înainte de venirea Domnului. După cum ucenicii au greșit cu privire la împărăția care urma să fie instaurată la finalul celor 70 de săptămâni, la fel au greșit și adventiștii în legătură cu evenimentul care avea să aibă loc la încheierea celor 2.300 de zile. În ambele cazuri, a fost o acceptare sau mai degrabă o aderare la erorile populare, care au orbit mintea față de adevăr. Și ucenicii, și milleriții au împlinit voia lui Dumnezeu, proclamând mesajul dorit de El. Și unii, și alții s-au confruntat cu dezamăgirea din cauza greșitei interpretări date mesajului.
Totuși Dumnezeu Și-a împlinit beneficul plan prin faptul că a permis ca avertizarea cu privire la judecată să fie prezentată exact așa cum trebuia. Ziua cea mare era aproape și, în providența Sa, oamenii au fost puși la proba timpului limitat pe care îl mai aveau la dispoziție, pentru a li se demonstra ce era în inima lor. Mesajul avea menirea de a testa și purifica biserica. Oamenii aveau să fie făcuți să-și dea seama dacă sentimentele lor erau legate de lumea aceasta sau de Hristos și de cer. Ei susțineau că Îl iubesc pe Mântuitorul. Acum trebuiau să-și dovedească iubirea. Erau dispuși să renunțe la speranțele și ambițiile lor trecătoare și să întâmpine cu bucurie venirea Domnului lor? Mesajul avea scopul de a-i face în stare să-și discearnă adevărata stare spirituală și le-a fost trimis din îndurare, pentru a-i determina să-L caute pe Domnul cu pocăință și umilință.
Deși a fost rezultatul propriei interpretări greșite a mesajului transmis de ei, această dezamăgire urma să fie schimbată în bine. Avea să pună la probă inima acelora care declaraseră că au dat curs avertizării. Confruntați cu dezamăgirea, vor renunța ei rapid la experiența lor și la încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu? Sau vor căuta, în rugăciune și umilință, să vadă unde n-au înțeles semnificația profeției? Câți au fost mânați de teamă, de impuls sau de entuziasm? Câți au fost cu inima împărțită și necredincioasă? Mase de oameni au susținut că iubesc venirea Domnului. Când vor fi chemați să suporte batjocura și ocara lumii, testul amânării și dezamăgirii, vor renunța oare la credință? Din cauză că n-au înțeles imediat planul lui Dumnezeu în ceea ce-i privește, vor respinge adevărurile susținute de cea mai clară mărturie a Cuvântului Său?
Această încercare avea să scoată la iveală rezistența celor care, cu o credință adevărată, au acționat conform cu ceea ce au crezut că este învățătura Cuvântului și Duhului lui Dumnezeu. Aceasta avea să-i învețe, așa cum numai o astfel de experiență putea s-o facă, ce înseamnă pericolul acceptării teoriilor și interpretărilor oamenilor, în loc de a face din Biblie propriul interpret. Pentru copiii credinței, nedumerirea și întristarea care au rezultat din greșeala lor aveau să ducă la corectarea necesară. Ei urmau să fie conduși la un studiu mai amănunțit al Cuvântului profetic. Aveau să învețe să examineze mai atent temeiul credinței lor și să respingă orice lucru neîntemeiat pe adevărul Scripturilor, oricare ar fi măsura în care este acceptat de lumea creștină.
Pentru acești credincioși, ca și pentru primii ucenici, ceea ce părea întunecat înțelegerii lor în ceasul încercării avea să fie clarificat după aceea. Când aveau să vadă „sfârșitul pe care-l va da Domnul”, urmau să știe că, în ciuda încercării rezultate din greșelile lor, planurile Sale pline de iubire față de ei s-au împlinit cu fidelitate. Ei au învățat printr-o binecuvântată experiență că El este „plin de îndurare și milostiv”, că toate căile Sale sunt „îndurare și adevăr pentru aceia care păzesc legământul Său și orânduirile Sale”.