- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Una dintre cele mai nobile mărturii aduse vreodată în favoarea Reformei a fost protestul formulat de principii creștini din Germania, la Dieta din Speier, în anul 1529. Curajul, credința și fermitatea acestor bărbați ai lui Dumnezeu au contribuit la câștigarea libertății de gândire și conștiință pentru secolele următoare. Protestul lor a dat bisericii reformate numele de protestantism, principiile lui fiind „însăși esența protestantismului” (D’Aubigné, vol. 13, cap. 6).
O zi întunecată și amenințătoare venise pentru Reformă. În ciuda Edictului de la Worms, care îl declara pe Luther în afara legii și interzicea predicarea sau credința în doctrinele lui, toleranța religioasă predominase până în acel moment în imperiu. Providența divină ținuse sub control forțele care se opuneau adevărului. Carol al V-lea era hotărât să zdrobească Reforma, dar ori de câte ori și-a ridicat mâna să lovească, a fost obligat să lovească în altă parte. Distrugerea iminentă a tuturor acelora care îndrăzniseră să se împotrivească Romei părea mereu inevitabilă, dar în momentul critic apăreau ori armatele turcești la frontiera răsăriteană, ori regele Franței sau chiar papa însuși, gelos pe puterea mereu crescândă a împăratului și pornind război împotriva lui. Astfel, în mijlocul luptei și frământării națiunilor, Reforma a avut răgazul să se întărească și să se extindă.
În cele din urmă însă, suveranii aflați de partea papalității au stins neînțelegerile dintre ei pentru a putea face front comun contra reformatorilor. Dieta din Speier din anul 1526 dăduse fiecărui stat libertatea deplină în materie de religie, până la întrunirea unui conciliu general. Dar abia trecuseră pericolele care facilitaseră această concesie, că împăratul a convocat o a doua Dietă la Speier, în anul 1529, cu scopul de a eradica erezia. Principii urmau să fie convinși prin mijloace pașnice, dacă era posibil, să se alieze contra Reformei, dar, dacă nu reușea acest lucru, Carol era hotărât să recurgă la sabie.
Susținătorii papalității jubilau. Au venit la Speier într-un mare număr, manifestându-și deschis ostilitatea față de reformatori și față de toți aceia care-i favorizau. Melanchthon spunea: „Suntem urâciunea și gunoiul lumii; dar Hristos va privi asupra sărmanului Său popor și-l va păzi” (Idem, vol. 13, cap. 5). Prinților evanghelici prezenți la Dietă li s-a interzis să predice Evanghelia chiar și în locuințele lor. Însă în ciuda interdicției, oamenii din Speier, însetați după Cuvântul lui Dumnezeu, se adunau cu miile la serviciile divine ținute în capela electorului de Saxonia.
Acest fapt a grăbit izbucnirea crizei. Un mesaj imperial a fost comunicat Dietei, și anume că, întrucât hotărârea care acorda libertate de conștiință dăduse naștere la mari dezordini, împăratul cerea să fie anulată. Acest act arbitrar a provocat indignarea creștinilor evanghelici. Unul dintre ei spunea: „Hristos a căzut iarăși în mâinile lui Caiafa și Pilat.” Romano-catolicii au devenit mai violenți. Un catolic fanatic declara: „Turcii sunt mai buni decât luteranii, căci turcii țin zilele de post, pe când luteranii le calcă. Dacă ar fi să alegem între Sfintele Scripturi ale lui Dumnezeu și vechile erori ale bisericii, ar trebui să le respingem pe primele.” Melanchthon remarca: „În fiecare zi, în plină adunare, Faber aruncă o nouă piatră în noi, evanghelicii” (Idem, vol. 13, cap. 5).
Toleranța religioasă fusese instituită legal și statele evanghelice erau hotărâte să se opună violării drepturilor lor. Lui Luther, care era încă sub interdicția impusă de Edictul din Worms, nu i s-a permis să se prezinte la Speier. Locul lui a fost ținut însă de colaboratorii și principii pe care Dumnezeu i-a ridicat pentru a apăra cauza Sa în această împrejurare critică. Nobilul Frederic de Saxonia, protectorul lui Luther din trecut, murise. Însă Ducele Johann, fratele și succesorul lui, care salutase cu bucurie Reforma, cu toate că era adeptul păcii, a dat dovadă de mare energie și curaj în toate problemele legate de interesele credinței.
Preoții au cerut ca statele care acceptaseră Reforma să se supună fără condiții jurisdicției Romei. Reformatorii, pe de altă parte, pretindeau libertatea care le fusese acordată anterior. Ei n-au putut să consimtă ca Roma să aducă din nou sub stăpânirea ei acele state care primiseră cu o bucurie așa de mare Cuvântul lui Dumnezeu.
În cele din urmă, s-a propus un compromis, ca acolo unde Reforma nu se stabilise, să fie aplicat riguros Edictul din Worms și ca, „în statele în care oamenii s-au îndepărtat de el și unde nu se puteau conforma lui fără pericolul revoltei, să nu se mai facă nicio nouă reformă, să nu se trateze niciun punct controversat, să nu se opună rezistență celebrării liturghiei, să nu se permită niciunui romano-catolic să îmbrățișeze luteranismul” (Idem, vol. 13, cap. 5). Această măsură a fost aprobată de Dietă, spre marea satisfacție a preoților și prelaților papali.
Dacă acest edict ar fi fost aplicat, „Reforma nu putea nici să fie extinsă... acolo unde nu era cunoscută încă, nici să se consolideze... acolo unde deja exista” (Idem, vol. 13, cap. 5). Libertatea cuvântului ar fi fost interzisă. Nicio convertire nu ar fi fost permisă. Adepților Reformei li se cerea să se supună imediat acestor interdicții și restricții. Speranțele lumii păreau aproape să se stingă. „Restabilirea ierarhiei Romei... avea să readucă în mod negreșit vechile abuzuri” și cu ușurință urma să se găsească o ocazie pentru „a se duce la bun sfârșit distrugerea unei lucrări deja atât de violent zguduite” de fanatism și discordie (Idem, vol. 13, cap. 5).
Când grupul evanghelicilor s-a întâlnit să se consulte, se uitau unul la altul complet descurajați. De la unul la altul trecea întrebarea: „Ce este de făcut?” Erau în joc mari mize pentru lume. „Se vor supune conducătorii Reformei și vor accepta edictul? Cât de ușor ar fi putut reformatorii ca în această criză, care era cu adevărat înfricoșătoare, să se convingă pe ei înșiși să meargă într-o direcție greșită! Cât de multe pretexte plauzibile și motive rezonabile ar fi putut să găsească pentru supunere! Prinților luterani le era garantată exercitarea liberă a religiei lor. Și același avantaj le-a fost acordat tuturor supușilor care, înainte de aprobarea acestei măsuri, îmbrățișaseră concepțiile reformate. Nu trebuia ca aceasta să-i mulțumească? Câte riscuri n-ar fi evitate prin supunere! În ce pericole și conflicte necunoscute avea să-i arunce împotrivirea? Cine știe ce ocazii poate să aducă viitorul? Să îmbrățișăm pacea, să apucăm ramura de măslin pe care o întinde Roma și să vindecăm rănile Germaniei. Cu argumente ca acestea, reformatorii ar fi putut să justifice adoptarea unei atitudini care ar fi dus cu siguranță, în scurt timp, la înfrângerea cauzei lor.”
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
„Din fericire, ei au privit la principiul pe care se baza acest acord și au acționat prin credință. Care era acel principiu? Era dreptul Romei de a forța conștiința și de a interzice cercetarea liberă. Dar nu urma ca ei și supușii lor protestanți să se bucure de libertate religioasă? Ba da, dar ca o favoare special stipulată în înțelegere, însă nu ca un drept. Pentru toți care nu erau incluși în acest acord, urma să se aplice marele principiu al autorității Romei. Conștiința nu era luată în considerație, iar Roma era judecătorul infailibil și trebuia ascultată. Acceptarea variantei propuse urma să fie practic o recunoaștere a faptului că libertatea religioasă trebuia limitată la Saxonia reformată. Iar în ce privea restul creștinătății, cercetarea liberă și mărturisirea credinței reformate erau considerate crime și trebuiau pedepsite cu temnița (închisoarea) și rugul. Puteau ei să consimtă la limitarea geografică a libertății religioase și la răspândirea veștii că Reforma își făcuse ultimul adept? Puteau ei să consimtă că Reforma cucerise ultima palmă de pământ și că, oriunde Roma își exercita autoritatea în acel moment, stăpânirea ei urma să continue? Puteau reformatorii să pretindă că erau nevinovați de sângele acelor sute și mii de oameni care, în urma acestei înțelegeri, urmau să-și dea viața în statele catolice? Aceasta ar fi însemnat să trădeze, în acel moment crucial, cauza Evangheliei și a libertăților creștinității” (Wylie, vol. 9, cap. 15). Mai degrabă aveau să „sacrifice totul, chiar statele, coroanele și viețile lor” (D’Aubigné, vol. 13, cap. 5).
„Să respingem acest decret”, au spus principii. „În probleme de conștiință, majoritatea nu are nicio putere.” Deputații au declarat: „Pacea de care se bucură imperiul o datorăm decretului din anul 1526. Anularea lui ar umple Germania de tulburări și dezbinări. Dieta nu are competența decât să mențină libertatea religioasă până când se va întruni conciliul” (Idem, vol. 13, cap. 5). Protejarea libertății de conștiință este datoria statului, aceasta fiind limita autorității lui în materie de religie. Orice formă de conducere seculară care încearcă să reglementeze sau să impună ritualuri religioase cu ajutorul autorității civile sacrifică însuși principiul pentru care au luptat atât de nobil creștinii evanghelici.
Adepții papalității erau hotărâți să reprime ceea ce ei numeau „încăpățânare îndrăzneață”. Ei au încercat să provoace dezbinări între susținătorii Reformei și să-i intimideze pe toți aceia care nu se declaraseră pe față în favoarea ei. Reprezentanții orașelor libere au fost convocați, în cele din urmă, înaintea Dietei și somați să declare dacă acceptă condițiile propunerii. Ei au cerut o amânare, dar în zadar. Când li s-a cerut să hotărască, aproape jumătate dintre ei au trecut de partea reformatorilor. Aceia care au refuzat astfel să jertfească libertatea de conștiință și dreptul de a avea opinie personală știau bine că poziția lor îi expunea pe viitor criticii, condamnării și persecuției. Unul dintre delegați a spus: „Trebuie ori să ne lepădăm de Cuvântul lui Dumnezeu, ori să fim arși” (Idem, vol. 13, cap. 5).
Regele Ferdinand, reprezentantul împăratului la Dietă, a văzut că decretul avea să provoace dezbinări serioase dacă prinții nu pot fi convinși să-l accepte și să-l susțină. De aceea a apelat la arta convingerii, știind bine că folosirea forței față de astfel de oameni i-ar face și mai hotărâți. El „i-a rugat pe prinți să accepte decretul, asigurându-i că împăratul va fi nespus de mulțumit de ei”. Dar acești bărbați credincioși recunoșteau o autoritate mai presus de conducătorii pământești și au răspuns calm: „Vom asculta de împărat în tot ce poate contribui la menținerea păcii și onoarei lui Dumnezeu” (Idem, vol. 13, cap. 5).
În fața Dietei, regele i-a anunțat în cele din urmă pe elector și pe prietenii lui că edictul „urma să fie elaborat sub forma unui decret imperial” și că „singura soluție care le rămânea era să se supună majorității”. Spunând acestea, s-a retras din adunare, fără să le mai ofere reformatorilor nicio ocazie de deliberare sau de răspuns. „În zadar au trimis o delegație, rugându-l pe rege să revină.” Singurul răspuns la protestul lor a fost: „Problema este hotărâtă, supunerea este tot ce vă rămâne” (Idem, vol. 13, cap. 5).
Cei aflați de partea împăratului erau convinși că principii creștini vor rămâne fideli Sfintelor Scripturi ca fiind superioare doctrinelor și cerințelor omenești. Și știau că, oriunde va fi adoptat acest principiu, papalitatea va fi, în ultimă instanță, înfrântă. Dar, asemenea multor mii de oameni de atunci încoace, privind numai „la lucrurile care se văd”, s-au măgulit cu gândul că împăratul și papa aveau o cauză puternică, pe când reformatorii aveau una slabă. Dacă ar fi depins numai de ajutorul omenesc, reformatorii ar fi fost fără putere, așa cum și presupuneau susținătorii papalității. Dar, deși puțini la număr și în conflict cu Roma, ei aveau tăria lor. Ei au căutat sprijin plecând „de la raportul întocmit de Dietă la Cuvântul lui Dumnezeu și de la împăratul Carol, la Iisus Hristos, Împăratul împăraților și Domnul domnilor” (Idem, vol. 13, cap. 6).
Pentru că Ferdinand refuzase să ia în considerare convingerile lor, prinții au hotărât să nu țină seama de absența lui, ci fără întârziere să aducă Protestul lor înaintea consiliului național. A fost întocmită o declarație solemnă și prezentată Dietei:
„Declarăm solemn prin prezenta, înaintea lui Dumnezeu, singurul nostru Creator, Susținător, Răscumpărător și Mântuitor, care într-o zi va fi Judecătorul nostru, ca și înaintea tuturor oamenilor și a tuturor ființelor create, că noi, în numele nostru și al poporului nostru, nu consimțim și nici nu vom aplica în vreun fel oarecare decretul propus, în tot ceea ce este împotriva lui Dumnezeu, a Sfântului Său Cuvânt, a conștiinței noastre curate și a mântuirii sufletelor noastre.”
„Cum? Să ratificăm acest edict? Să afirmăm că, atunci când Dumnezeul cel Atotputernic îl cheamă pe om să-L cunoască, acestui om totuși să nu i se permită să-L cunoască pe Dumnezeu?” „Nu există nicio doctrină sigură, decât aceea care este în acord cu Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. (...) Domnul interzice predarea oricărei alte doctrine. (...) Sfintele Scripturi ar trebui explicate prin alte texte mai clare. (...) Această Carte Sfântă este întru totul necesară pentru creștin, ușor de înțeles și menită să dea la o parte întunericul. Suntem hotărâți, prin harul lui Dumnezeu, să continuăm predicarea curată și exclusivă a singurului Său Cuvânt, așa cum se găsește în cărțile biblice ale Vechiului și Noului Testament, fără să adăugăm la acest Cuvânt ceva care ar fi în contradicție cu el. Acest Cuvânt este singurul adevăr. El este regula sigură a oricărei doctrine și a oricărei vieți și niciodată nu poate să greșească sau să ne înșele. Cel care clădește pe această temelie va sta tare împotriva tuturor puterilor Iadului, în timp ce toate ambițiile omenești care sunt înălțate împotriva lui vor cădea în fața lui Dumnezeu.”
„Din acest motiv, respingem jugul care ni se impune.” „În același timp, așteptăm ca Maiestatea Sa imperială să se poarte față de noi ca un prinț creștin care Îl iubește pe Dumnezeu mai presus de orice; și ne declarăm gata să-i acordăm, ca și vouă, onorați domnitori, toată dragostea și supunerea care sunt dreapta și legitima noastră datorie” (Idem, vol. 13, cap. 6).
O impresie profundă a fost făcută asupra Dietei. Majoritatea participanților s-au umplut de uimire și de neliniște față de curajul protestatarilor. Viitorul le apărea furtunos și nesigur. Disensiunea, lupta și vărsarea de sânge păreau inevitabile. Dar reformatorii, siguri de dreptatea cauzei lor și bizuindu-se pe brațul Celui Atotputernic, erau „plini de curaj și de hotărâre”.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
„Principiile cuprinse în acest Protest celebru... constituie însăși esența protestantismului. Acest Protest se declară împotriva a două abuzuri ale omului în materie de credință. Primul este amestecul puterii civile, iar al doilea este autoritatea arbitrară a bisericii. În locul acestor abuzuri, protestantismul așază puterea conștiinței mai presus de autoritatea civilă, și autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, mai presus de biserica vizibilă. În primul rând, protestantismul respinge amestecul puterii civile în lucrurile sfinte și declară, ca și profeții și apostolii: «Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni» [Faptele 5:29]. În prezența coroanei lui Carol al V-lea, el înalță coroana lui Iisus Hristos. Însă merge și mai departe, stabilind principiul că orice învățătură omenească trebuie subordonată Cuvântului lui Dumnezeu” (Idem, vol. 13, cap. 6). În plus, protestatarii își afirmau dreptul de a-și exprima liber convingerile cu privire la adevăr. Ei nu voiau numai să creadă și să asculte, ci să și predice ceea ce prezintă Cuvântul lui Dumnezeu și negau dreptul preoților sau al magistraților de a se amesteca. Astfel, Protestul din Speier a fost o mărturie solemnă împotriva intoleranței religioase și o revendicare a dreptului tuturor oamenilor de a se închina lui Dumnezeu după îndemnurile propriei conștiințe.
Declarația fusese făcută. Fusese scrisă în memoria a mii de oameni și înregistrată în cărțile cerului, de unde niciun efort omenesc nu poate să o șteargă. Întreaga Germanie evanghelică a adoptat Protestul ca o expresie a credinței ei. Pretutindeni, oamenii vedeau în această declarație speranța unei ere noi și mai bune. Unul dintre principi le-a spus protestanților din Speier: „Cel Atotputernic, Acela care v-a dat harul să dați mărturie energic, liber și fără teamă, să vă țină în această statornicie creștină până în ziua veșniciei” (Idem, vol. 13, cap. 6).
Dacă reformatorii, după ce obținuseră un oarecare succes, ar fi fost de acord să încetinească lucrarea pentru a câștiga favoarea lumii, ar fi fost nesinceri față de Dumnezeu și față de ei înșiși și astfel ar fi cauzat distrugerea Reformei însăși. Experiența acestor nobili reformatori conține o lecție pentru toate secolele viitoare. Modul lui Satana de acțiune împotriva lui Dumnezeu și a Cuvântului Său nu s-a schimbat; tot atât de mult ca în secolul al XVI-lea, el se opune și astăzi ca Scripturile să fie călăuza vieții. În timpul nostru, oamenii au deviat de la doctrinele și învățăturile lor și este nevoie de o reîntoarcere la marele principiu protestant – Biblia, și numai Biblia, ca regulă a credinței și datoriei. Satana acționează neîntrerupt, prin toate mijloacele de care dispune, ca să distrugă libertatea religioasă. Puterea anticreștină pe care au respins-o protestatarii din Speier caută cu o energie reînnoită să-și recâștige supremația pierdută. Același atașament ferm față de Cuvântul lui Dumnezeu manifestat în acea criză a Reformei este singura speranță pentru reforma din zilele noastre.
Pentru protestanți au apărut semne ale pericolului, dar erau, de asemenea, semne că mâna divină se întinsese să-i ocrotească pe cei credincioși. Cam în acest timp, „Melanchthon îl conducea în grabă pe străzile din Speier pe prietenul lui, Simon Grynaeus, spre Rin, zorindu-l să traverseze fluviul. Acesta era mirat de o așa mare grabă. «Un bătrân cu aer solemn și grav, dar pe care nu-l cunosc», i-a spus Melanchthon, «mi s-a arătat și mi-a spus că dintr-o clipă în alta, funcționarii justiției vor fi trimiși de Ferdinand să-l aresteze pe Grynaeus.»”
În decursul aceleiași zile, Grynaeus se scandalizase din cauza unei predici a lui Faber, un doctor (în teologie) catolic renumit. La încheiere, l-a mustrat pentru că apărase „anumite erori detestabile”. „Faber și-a ascuns mânia, dar imediat s-a dus la rege, de la care a obținut un ordin împotriva profesorului incomod de la Heidelberg. Melanchthon nu se îndoia că Dumnezeu îi salvase prietenul, trimițând unul dintre sfinții Săi îngeri să-l avertizeze.
„A așteptat nemișcat pe malul Rinului, până când apele fluviului l-au salvat pe Grynaeus de persecutorii lui. «În sfârșit», a strigat Melanchthon când l-a văzut pe malul celălalt, «în sfârșit este smuls din fălcile crude ale acelora care sunt setoși de sânge nevinovat.» Când s-a întors acasă, Melanchthon a fost informat că, în căutarea lui Grynaeus, ofițerii i-au scotocit casa de sus până jos” (Idem, vol. 13, cap. 6).
Reforma însă urma să fie pusă și mai mult în evidență înaintea mai-marilor pământului. Regele Ferdinand refuzase audierea principilor evanghelici, dar acestora urma să li se ofere o altă ocazie să-și prezinte cauza înaintea împăratului și a adunării demnitarilor bisericii și ai statului. Pentru a liniști neînțelegerile care tulburau imperiul, Carol al V-lea, în anul următor declarației solemne de la Speier, a convocat o Dietă la Augsburg, făcându-și cunoscută intenția de a o prezida personal. Acolo au fost invitați și conducătorii protestanților.
Reforma era amenințată de mari pericole. Dar apărătorii ei I-au încredințat lui Dumnezeu cauza lor și s-au hotărât să stea fermi de partea Evangheliei. Electorul de Saxonia a fost sfătuit de consilierii lui să nu se ducă la Dietă. Ei i-au spus că împăratul a cerut participarea principilor pentru a-i atrage într-o cursă. „Nu înseamnă să riști totul mergând să te închizi între zidurile unui oraș cu un dușman puternic?” Dar alții declarau cu noblețe: „Prinții să fie curajoși, cauza lui Dumnezeu va fi salvată.” „Dumnezeu este credincios, El nu ne va părăsi”, spunea Luther (Idem, vol. 14, cap. 2). Prințul elector a plecat împreună cu suita sa la Augsburg. Toți își dădeau seama de pericolele care-l amenințau și mulți mergeau cu fața întunecată și cu inima tulburată. Dar Luther, care i-a însoțit până la Coburg, le-a înviorat credința slăbită, cântând imnul scris în timpul călătoriei: „Cetate tare-i Dumnezeu”. Multe presimțiri sumbre au fost alungate, multe inimi apăsate au fost ușurate la sunetul melodiei inspiratoare.
Principii reformați se hotărâseră să pregătească o declarație care să conțină convingerile lor într-o formă sistematică și cu dovezi din Scriptură, ca s-o prezinte Dietei, iar sarcina pregătirii ei le-a fost încredințată lui Luther, Melanchthon și colaboratorilor lor. Această Mărturisire de credință a fost acceptată de protestanți ca o expunere a credinței lor și s-au întrunit să semneze acest document important. Era un timp solemn și critic. Reformatorii doreau să nu fie amestecată cauza lor cu problemele politice. Ei erau de părere că Reforma nu trebuie să exercite nicio altă influență decât aceea care izvorăște din Cuvântul lui Dumnezeu. Când prinții creștini s-au apropiat să semneze Mărturisirea de credință, Melanchthon a intervenit, spunând: „Misiunea de a propune aceste lucruri le revine teologilor și pastorilor. Pentru alte chestiuni, să le lăsăm celor cu putere autoritatea de a se pronunța.” „Ferească Dumnezeu”, a răspuns Johann de Saxonia, „să mă excludeți. Sunt hotărât să fac ce este drept, fără să mă îngrijorez de coroana mea. Vreau să-L mărturisesc pe Domnul. Pălăria mea de elector și mantia de hermină nu-mi sunt atât de scumpe cum îmi este crucea lui Iisus Hristos.” Spunând acestea, și-a pus semnătura. Când a luat pana, un alt prinț a spus: „Dacă onoarea lui Iisus Hristos, Domnul meu, o cere, sunt gata... să renunț la bunurile mele și chiar la viață.” „Mai degrabă voi renunța la statele mele și la supușii mei; mai degrabă voi părăsi țara părinților mei cu toiagul în mână”, a continuat el, „decât să primesc o altă învățătură, decât aceea care este cuprinsă în această Mărturisire” (Idem, vol. 14, cap. 6). Atât de mare era credința și îndrăzneala acestor bărbați ai lui Dumnezeu!
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Timpul stabilit pentru a se înfățișa înaintea împăratului a sosit. Carol al V-lea, stând pe tronul său, înconjurat de electori și prinți, le-a acordat audiență reformatorilor protestanți. A fost citită Mărturisirea lor de credință. În acea augustă adunare au fost clar prezentate adevărurile Evangheliei și au fost expuse erorile bisericii papale. Pe drept cuvânt, ziua aceea a fost declarată „ziua cea mai mare a Reformei și una dintre cele mai glorioase din istoria creștinătății și a omenirii” (Idem, vol. 14, cap. 7).
Trecuseră doar câțiva ani de când călugărul din Wittenberg stătuse singur la Worms, în fața consiliului național. Acum, în locul lui stăteau cei mai nobili și mai puternici principi ai imperiului. Lui Luther îi fusese interzis să apară la Augsburg, dar fusese prezent prin cuvintele și prin rugăciunile lui. „Sunt peste măsură de bucuros”, scria el, „că am trăit până în ceasul acesta, în care Hristos a fost înălțat în mod public de martori atât de iluștri și într-o adunare atât de măreață” (Idem, vol. 14, cap. 7). Astfel s-a împlinit ce zice Scriptura: „Voi vorbi despre învățăturile Tale înaintea împăraților” (Psalmii 119:46).
În zilele lui Pavel, Evanghelia pentru care el fusese întemnițat a fost dusă în același fel înaintea prinților și nobililor cetății imperiale. Tot astfel, cu această ocazie, ceea ce împăratul interzisese să se predice de la amvon a fost vestit din palat. Ceea ce mulți au considerat ca nepotrivit chiar pentru slugi să asculte a fost auzit cu uimire de către stăpânii și demnitarii imperiului. Regi și oameni mari formau auditoriul, prinții încoronați erau predicatorii, iar predica era adevărul împărătesc al lui Dumnezeu. „Din timpul apostolilor”, spunea un scriitor, „n-a fost o lucrare mai mare sau o mărturisire mai măreață” (D’Aubigné, vol. 14, cap. 7).
„Tot ce au spus luteranii este adevărat, nu putem să negăm nimic”, a declarat un episcop catolic. „Puteți să respingeți printr-o judecată sănătoasă Mărturisirea făcută de elector și de aliații lui?” l-a întrebat un altul pe dr. Eck. „Cu scrierile apostolilor și ale prorocilor – nu!” a fost răspunsul; „dar cu acelea ale Sfinților Părinți și ale conciliilor – da!” „Înțeleg”, a răspuns cel ce întrebase. „Luteranii, după părerea dumneavoastră, sunt în cadrul Scripturii, iar noi, în afara ei” (Idem, vol. 14, cap. 8).
Unii dintre prinții Germaniei au fost câștigați la credința reformată. Însuși împăratul a declarat că articolele protestante erau purul adevăr. Mărturisirea de credință a fost tradusă în multe alte limbi și răspândită în toată Europa și a fost acceptată de milioane de oameni din generațiile următoare ca expresie a credinței lor.
Slujitorii credincioși ai lui Dumnezeu nu au trudit singuri. Când puterile, stăpânirile și duhurile rele din locurile cerești s-au unit împotriva lor, Domnul nu l-a părăsit pe poporul Său. Dacă ochii lor ar fi fost deschiși, ar fi văzut o dovadă evidentă a prezenței și ajutorului divin, asemănătoare cu aceea dată unui profet din vechime. Când slujitorul i-a arătat lui Elisei armata dușmană care-i înconjura și le tăia orice posibilitate de scăpare, profetul s-a rugat: „Doamne, deschide-i ochii să vadă” (2 Regi 6:17). Și iată, muntele era plin cu care și cai de foc, armata cerului era pregătită pentru a-l ocroti pe omul lui Dumnezeu. Tot astfel i-au păzit îngerii pe apărătorii cauzei Reformei.
Unul dintre principiile susținute cel mai hotărât de Luther a fost că nu trebuie să se recurgă la puterea civilă pentru a sprijini Reforma și nici să se apeleze la arme pentru apărarea ei. El s-a bucurat că Evanghelia a fost mărturisită de către prinții imperiului. Dar când ei au propus să se unească într-o ligă de apărare, el a declarat că „doctrina Evangheliei trebuie să fie apărată numai de Dumnezeu. (...) Cu cât omul se amestecă mai puțin în această lucrare, cu atât mai evidentă va fi intervenția lui Dumnezeu în favoarea ei. Toate măsurile politice de precauție erau, după părerea lui, cauzate de frica nedemnă și de neîncrederea păcătoasă” (D’Aubigné, London ed., vol. 10, cap. 14).
Când dușmani puternici s-au unit pentru a distruge credința reformată și mii de săbii păreau gata să fie scoase din teacă împotriva ei, Luther scria: „Satana își arată furia. Prelații nelegiuiți conspiră, iar noi suntem amenințați cu război. Îndemnați-i pe oameni să se lupte vitejește înaintea tronului lui Dumnezeu, prin credință și rugăciune, astfel încât dușmanii noștri, învinși de Duhul lui Dumnezeu, să fie constrânși la pace. Principala noastră nevoie, lucrarea noastră de seamă, este rugăciunea. Oamenii să știe că acum sunt expuși tăișului sabiei și furiei lui Satana, de aceea să se roage” (D’Aubigné, vol. 10, cap. 14).
Din nou, cu o ocazie ulterioară, referindu-se la alianța propusă de prinții reformați, Luther a declarat că singura armă folosită în această luptă trebuie să fie „sabia Duhului”. El îi scria electorului de Saxonia: „Nu putem să aprobăm cu conștiința curată alianța propusă. Am dori mai degrabă să murim de zece ori decât să vedem că Evanghelia noastră provoacă vărsarea unei singure picături de sânge. Partea noastră este să fim ca mieii duși la tăiere. Crucea lui Hristos trebuie purtată. Înălțimea Voastră să fie fără teamă. Vom face mai mult prin rugăciunile noastre decât toți vrăjmașii noștri, prin lăudăroșiile lor. Numai să nu vă fie mânjite mâinile cu sângele fraților voștri. Dacă împăratul cere să fim duși înaintea tribunalelor lui, suntem gata să ne prezentăm. Alteța Voastră nu poate să apere credința noastră, fiecare trebuie să creadă și să-și asume propriul risc și pericol” (Idem, vol. 14, cap. 1).
Din locul tainic al rugăciunii a venit puterea care a zguduit lumea în Marea Reformă. Acolo, cu o liniște sfântă, slujitorii lui Dumnezeu și-au sprijinit picioarele pe stânca făgăduințelor Sale. În timpul luptei de la Augsburg, Luther „nu a lăsat să treacă nicio zi fără să consacre pentru rugăciune cel puțin trei ore și alegea orele cele mai favorabile pentru studiu”. În cămăruța lui retrasă, era auzit revărsându-și sufletul înaintea lui Dumnezeu în cuvinte „pline de adorare, teamă și speranță, ca atunci când cineva îi vorbește unui prieten”. „Știu că Tu ești Tatăl nostru și Dumnezeul nostru,” spunea el, „și că îi vei risipi pe persecutorii copiilor Tăi, căci Tu Însuți ești expus împreună cu noi. Toată această problemă este a Ta și numai pentru că Tu ne-ai constrâns am pus noi umărul la ea. Apără-ne, o, Tată!” (Idem, vol. 14, cap. 6).
Lui Melanchthon, care era zdrobit sub povara neliniștii și a fricii, îi scria: „Har și pace în Hristos – în Hristos zic, și nu în lume. Amin! Urăsc nespus de mult acele griji chinuitoare care te consumă. Dacă această cauză este nedreaptă, părăsește-o; dacă este dreaptă, de ce să dezmințim făgăduințele Aceluia care ne poruncește să dormim fără teamă? (...) Hristos nu va abandona lucrarea dreptății și a adevărului. El trăiește. El domnește. De ce să ne temem?” (Idem, vol. 14, cap. 6).
Dumnezeu a ascultat strigătele slujitorilor Săi. El le-a dat prinților și slujitorilor Evangheliei harul și curajul să susțină adevărul împotriva conducătorilor întunericului acestei lumi. Domnul a zis: „Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; și cine se încrede în El nu va fi dat de rușine” (1 Petru 2:6). Reformatorii protestanți au clădit pe Hristos și porțile iadului nu i-au putut birui.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Felicitări pentru consecvență. Pentru că ai terminat de citit capitolul 11, găsești aici linkul către formularul de evaluare. Accesează linkul https://forms.gle/kVXLdfrZ6aBNEvF68
După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul 12.
Îți mulțumim că ești parte din echipă!
Protestul din Speier și Mărturisirea de credință de la Augsburg, care au marcat triumful Reformei în Germania, au fost urmate de ani de luptă și întuneric. Slăbit de dezbinările dintre susținătorii lui și asaltat de dușmani puternici, protestantismul părea sortit distrugerii totale. Mii de oameni și-au pecetluit mărturia cu sângele lor. A izbucnit Războiul Civil. Cauza protestantă a fost trădată de unul dintre adepții ei de frunte. Cei mai nobili dintre principii reformați au căzut în mâinile împăratului și au fost târâți ca prizonieri din oraș în oraș. Dar în clipa acestui aparent triumf, împăratul a fost lovit de înfrângere. El a văzut cum prada i-a fost smulsă din mână și a fost constrâns, în cele din urmă, să tolereze doctrinele a căror distrugere fusese ambiția vieții sale. Își pusese în joc imperiul, bogățiile și însăși viața pentru a anihila erezia. Acum și-a văzut armatele epuizate de lupte, vistieriile secate, multele lui regate amenințate de revoltă, în timp ce pretutindeni se răspândea credința pe care el se străduise inutil să o suprime. Carol al V-lea se luptase împotriva Celui Atotputernic. Dumnezeu spusese: „Să fie lumină!”, dar împăratul căutase să mențină întunericul. Planurile lui eșuaseră și, îmbătrânit înainte de vreme, epuizat de lupte îndelungate, a abdicat și s-a retras într-o mănăstire.
În Elveția, ca și în Germania, au venit zile întunecate pentru Reformă. În timp ce multe cantoane au primit credința reformată, altele s-au agățat cu o stăruință oarbă de crezul Romei. Persecutarea acelora care doreau să primească adevărul a dus, în cele din urmă, la război civil. Zwingli și mulți dintre cei care se uniseră cu el în lucrarea de reformă au căzut pe câmpul însângerat de la Cappel. Oecolampadius, copleșit de aceste cumplite dezastre, a murit curând după aceea. Roma era biruitoare și, în multe locuri, părea că va câștiga tot ce pierduse. Dar Acela ale cărui sfaturi există din veșnicie nu Și-a uitat nici cauza, nici poporul. Mâna Sa urma să aducă eliberarea. El a ridicat în alte țări lucrători pentru a duce mai departe Reforma.
În Franța, zorile au început să se ivească înainte să se fi auzit de numele lui Luther ca reformator. Unul dintre primii care au înțeles lumina a fost bătrânul Lefèvre, bărbat de o cultură vastă, profesor la Universitatea din Paris și un catolic sincer și zelos. În studiile lui cu privire la literatura antică, atenția i-a fost atrasă către Biblie și a introdus studierea ei în cursurile sale.
Lefèvre era un adorator înflăcărat al sfinților și se angajase să alcătuiască o istorie a sfinților și a martirilor, așa cum era redată în legendele bisericii. Aceasta era o lucrare care necesita multă muncă. Făcuse deja un progres considerabil în această direcție, când i-a venit ideea că ar putea primi un ajutor semnificativ din Biblie și atunci a început studierea ei în acest scop. Aici, într-adevăr, a găsit sfinți, dar nu ca aceia care figurau în calendarul romano-catolic. Un potop de lumină divină s-a revărsat asupra minții lui. S-a îndepărtat cu uimire și dezgust de planul pe care și-l propusese și s-a dedicat studiului Cuvântului lui Dumnezeu. A început curând să predice adevărurile prețioase pe care le-a descoperit în el.
În 1512, înainte ca Luther sau Zwingli să fi început lucrarea de reformă, Lefèvre scria: „Dumnezeu ne dă, prin credință, acea neprihănire care ne îndreptățește, doar prin har, la viață veșnică” (Wylie, vol. 13, cap. 1). Studiind tainele răscumpărării, el exclama: „O, nespusa măreție a acestui schimb – Cel fără păcat este condamnat și cel vinovat este achitat; Cel binecuvântat poartă blestemul și cel blestemat este binecuvântat. Viața moare și cel mort trăiește. Slava este acoperită de întuneric și cel care nu cunoștea nimic altceva decât întunericul este îmbrăcat în slavă” (D’Aubigné, London ed., vol. 12, cap. 2).
În timp ce propovăduia că slava mântuirii Îi aparține numai lui Dumnezeu, el afirma de asemenea că datoria de a asculta îi aparține omului. „Dacă ești membru al bisericii lui Hristos”, spunea el, „ești membru al trupului Său. Dacă ești din trupul Său, ești plin de natură divină. (...) O, dacă oamenii ar putea să pătrundă înțelesul acestui privilegiu, cât de curați, neprihăniți și sfinți ar trăi și cât de vrednică de disprețuit ar socoti slava acestei lumi, în comparație cu slava lăuntrică, pe care ochiul firesc nu poate să o vadă” (Idem, vol. 12, cap. 2).
Printre studenții lui Lefèvre, erau unii care ascultau cu aviditate cuvintele lui și care, mult timp după ce glasul învățătorului avea să fie adus la tăcere, urmau să continue vestirea adevărului. Unul dintre aceștia a fost William Farel. Fiul unor părinți evlavioși și educat să accepte cu deplină credință învățăturile bisericii, el putea să spună despre sine ca și apostolul Pavel: „Am trăit ca fariseu după cea mai îngustă partidă a religiei noastre” (Faptele apostolilor 26:5). Catolic devotat, el ardea de zel să-i distrugă pe toți aceia care ar fi îndrăznit să se împotrivească bisericii. „Aș fi scrâșnit din dinți ca un lup furios”, spunea el mai târziu, referindu-se la această perioadă a vieții sale, „dacă aș fi auzit pe cineva vorbind împotriva papei” (Wylie, vol. 13, cap. 2). Fusese neobosit în adorarea sfinților împreună cu Lèfevre, vizitând toate bisericile din Paris, închinându-se la altare și împodobind cu daruri locurile sfinte. Dar aceste ritualuri nu au putut să-i aducă pace în suflet. Convingerea că era păcătos îl urmărea și, cu toate faptele de penitență pe care le săvârșise, n-a reușit s-o îndepărteze. El asculta cuvintele reformatorului ca și când ar fi fost rostite de o voce din cer: „Mântuirea este prin har.” „Cel nevinovat este condamnat și vinovatul este achitat.” „Numai crucea lui Hristos deschide porțile cerului și închide porțile iadului” (Idem, vol. 13, cap. 2).
Farel a primit adevărul cu bucurie. S-a întors de la robia tradiției la libertatea fiilor lui Dumnezeu printr-o pocăință ca a lui Pavel. „În locul unei inimi ucigașe, de lup lacom”, s-a întors, spunea el, „liniștit ca un miel blând și nevinovat, având inima cu totul îndepărtată de papa și predată lui Iisus Hristos” (D’Aubigné, vol. 12, cap. 3).
În timp ce Lefèvre continua să răspândească lumina printre studenții săi, Farel, tot așa de entuziasmat pentru cauza lui Hristos cum fusese pentru cauza papei, a început să vestească adevărul în public. Un demnitar al bisericii, episcopul de Meaux, s-a unit curând după aceea cu ei. Alți profesori, apreciați pentru capacitatea și cultura lor, s-au unit și ei în proclamarea Evangheliei, câștigând adepți în toate clasele sociale, de la casele meseriașilor și țăranilor, până la palatul regelui. Sora lui Francisc I, monarhul de atunci, a primit credința reformată. Chiar regele și regina-mamă păreau pentru un timp că îi sunt favorabili, iar reformatorii așteptau cu speranțe mari vremea când Franța avea să fie câștigată la Evanghelie.