Felicitări pentru consecvență. Pentru că ai terminat de citit capitolul 11, găsești aici linkul către formularul de evaluare. Accesează linkul https://forms.gle/kVXLdfrZ6aBNEvF68
După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul 12.
Îți mulțumim că ești parte din echipă!
Protestul din Speier și Mărturisirea de credință de la Augsburg, care au marcat triumful Reformei în Germania, au fost urmate de ani de luptă și întuneric. Slăbit de dezbinările dintre susținătorii lui și asaltat de dușmani puternici, protestantismul părea sortit distrugerii totale. Mii de oameni și-au pecetluit mărturia cu sângele lor. A izbucnit Războiul Civil. Cauza protestantă a fost trădată de unul dintre adepții ei de frunte. Cei mai nobili dintre principii reformați au căzut în mâinile împăratului și au fost târâți ca prizonieri din oraș în oraș. Dar în clipa acestui aparent triumf, împăratul a fost lovit de înfrângere. El a văzut cum prada i-a fost smulsă din mână și a fost constrâns, în cele din urmă, să tolereze doctrinele a căror distrugere fusese ambiția vieții sale. Își pusese în joc imperiul, bogățiile și însăși viața pentru a anihila erezia. Acum și-a văzut armatele epuizate de lupte, vistieriile secate, multele lui regate amenințate de revoltă, în timp ce pretutindeni se răspândea credința pe care el se străduise inutil să o suprime. Carol al V-lea se luptase împotriva Celui Atotputernic. Dumnezeu spusese: „Să fie lumină!”, dar împăratul căutase să mențină întunericul. Planurile lui eșuaseră și, îmbătrânit înainte de vreme, epuizat de lupte îndelungate, a abdicat și s-a retras într-o mănăstire.
În Elveția, ca și în Germania, au venit zile întunecate pentru Reformă. În timp ce multe cantoane au primit credința reformată, altele s-au agățat cu o stăruință oarbă de crezul Romei. Persecutarea acelora care doreau să primească adevărul a dus, în cele din urmă, la război civil. Zwingli și mulți dintre cei care se uniseră cu el în lucrarea de reformă au căzut pe câmpul însângerat de la Cappel. Oecolampadius, copleșit de aceste cumplite dezastre, a murit curând după aceea. Roma era biruitoare și, în multe locuri, părea că va câștiga tot ce pierduse. Dar Acela ale cărui sfaturi există din veșnicie nu Și-a uitat nici cauza, nici poporul. Mâna Sa urma să aducă eliberarea. El a ridicat în alte țări lucrători pentru a duce mai departe Reforma.
În Franța, zorile au început să se ivească înainte să se fi auzit de numele lui Luther ca reformator. Unul dintre primii care au înțeles lumina a fost bătrânul Lefèvre, bărbat de o cultură vastă, profesor la Universitatea din Paris și un catolic sincer și zelos. În studiile lui cu privire la literatura antică, atenția i-a fost atrasă către Biblie și a introdus studierea ei în cursurile sale.
Lefèvre era un adorator înflăcărat al sfinților și se angajase să alcătuiască o istorie a sfinților și a martirilor, așa cum era redată în legendele bisericii. Aceasta era o lucrare care necesita multă muncă. Făcuse deja un progres considerabil în această direcție, când i-a venit ideea că ar putea primi un ajutor semnificativ din Biblie și atunci a început studierea ei în acest scop. Aici, într-adevăr, a găsit sfinți, dar nu ca aceia care figurau în calendarul romano-catolic. Un potop de lumină divină s-a revărsat asupra minții lui. S-a îndepărtat cu uimire și dezgust de planul pe care și-l propusese și s-a dedicat studiului Cuvântului lui Dumnezeu. A început curând să predice adevărurile prețioase pe care le-a descoperit în el.
În 1512, înainte ca Luther sau Zwingli să fi început lucrarea de reformă, Lefèvre scria: „Dumnezeu ne dă, prin credință, acea neprihănire care ne îndreptățește, doar prin har, la viață veșnică” (Wylie, vol. 13, cap. 1). Studiind tainele răscumpărării, el exclama: „O, nespusa măreție a acestui schimb – Cel fără păcat este condamnat și cel vinovat este achitat; Cel binecuvântat poartă blestemul și cel blestemat este binecuvântat. Viața moare și cel mort trăiește. Slava este acoperită de întuneric și cel care nu cunoștea nimic altceva decât întunericul este îmbrăcat în slavă” (D’Aubigné, London ed., vol. 12, cap. 2).
În timp ce propovăduia că slava mântuirii Îi aparține numai lui Dumnezeu, el afirma de asemenea că datoria de a asculta îi aparține omului. „Dacă ești membru al bisericii lui Hristos”, spunea el, „ești membru al trupului Său. Dacă ești din trupul Său, ești plin de natură divină. (...) O, dacă oamenii ar putea să pătrundă înțelesul acestui privilegiu, cât de curați, neprihăniți și sfinți ar trăi și cât de vrednică de disprețuit ar socoti slava acestei lumi, în comparație cu slava lăuntrică, pe care ochiul firesc nu poate să o vadă” (Idem, vol. 12, cap. 2).
Printre studenții lui Lefèvre, erau unii care ascultau cu aviditate cuvintele lui și care, mult timp după ce glasul învățătorului avea să fie adus la tăcere, urmau să continue vestirea adevărului. Unul dintre aceștia a fost William Farel. Fiul unor părinți evlavioși și educat să accepte cu deplină credință învățăturile bisericii, el putea să spună despre sine ca și apostolul Pavel: „Am trăit ca fariseu după cea mai îngustă partidă a religiei noastre” (Faptele apostolilor 26:5). Catolic devotat, el ardea de zel să-i distrugă pe toți aceia care ar fi îndrăznit să se împotrivească bisericii. „Aș fi scrâșnit din dinți ca un lup furios”, spunea el mai târziu, referindu-se la această perioadă a vieții sale, „dacă aș fi auzit pe cineva vorbind împotriva papei” (Wylie, vol. 13, cap. 2). Fusese neobosit în adorarea sfinților împreună cu Lèfevre, vizitând toate bisericile din Paris, închinându-se la altare și împodobind cu daruri locurile sfinte. Dar aceste ritualuri nu au putut să-i aducă pace în suflet. Convingerea că era păcătos îl urmărea și, cu toate faptele de penitență pe care le săvârșise, n-a reușit s-o îndepărteze. El asculta cuvintele reformatorului ca și când ar fi fost rostite de o voce din cer: „Mântuirea este prin har.” „Cel nevinovat este condamnat și vinovatul este achitat.” „Numai crucea lui Hristos deschide porțile cerului și închide porțile iadului” (Idem, vol. 13, cap. 2).
Farel a primit adevărul cu bucurie. S-a întors de la robia tradiției la libertatea fiilor lui Dumnezeu printr-o pocăință ca a lui Pavel. „În locul unei inimi ucigașe, de lup lacom”, s-a întors, spunea el, „liniștit ca un miel blând și nevinovat, având inima cu totul îndepărtată de papa și predată lui Iisus Hristos” (D’Aubigné, vol. 12, cap. 3).
În timp ce Lefèvre continua să răspândească lumina printre studenții săi, Farel, tot așa de entuziasmat pentru cauza lui Hristos cum fusese pentru cauza papei, a început să vestească adevărul în public. Un demnitar al bisericii, episcopul de Meaux, s-a unit curând după aceea cu ei. Alți profesori, apreciați pentru capacitatea și cultura lor, s-au unit și ei în proclamarea Evangheliei, câștigând adepți în toate clasele sociale, de la casele meseriașilor și țăranilor, până la palatul regelui. Sora lui Francisc I, monarhul de atunci, a primit credința reformată. Chiar regele și regina-mamă păreau pentru un timp că îi sunt favorabili, iar reformatorii așteptau cu speranțe mari vremea când Franța avea să fie câștigată la Evanghelie.