- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Cu mult înainte de persecuția provocată de afișe, îndrăznețul și înflăcăratul Farel fusese obligat să fugă din țara natală. El s-a dus în Elveția și, prin activitatea lui, sprijinind lucrarea lui Zwingli, a contribuit la înclinarea balanței în favoarea Reformei. A fost nevoit să-și petreacă ultimii ani tot aici. Totuși a continuat să exercite o influență decisivă asupra reformei din Franța. În primii ani ai exilului, eforturile lui au fost îndreptate în mod deosebit spre răspândirea Evangheliei în țara natală. A petrecut mult timp predicând printre compatrioții de lângă graniță, unde, cu o atenție neobosită, urmărea conflictul și ajuta prin cuvinte de încurajare și sfaturi. Cu ajutorul altor exilați, au fost traduse în limba franceză scrierile reformatorilor germani și, împreună cu Biblia franceză, au fost tipărite în cantități mari. Aceste lucrări au fost răspândite prin vânzători ambulanți la scară largă în Franța. Le-au fost date acestora cu un preț mic și astfel veniturile lucrării i-au făcut în stare să o continue.
Farel și-a început lucrarea în Elveția sub înfățișarea unui umil învățător. Retrăgându-se într-o parohie izolată, el s-a dedicat instruirii copiilor. Pe lângă disciplinele școlare obișnuite, el a introdus, cu prudență, adevărurile Bibliei, sperând că prin copii vor ajunge la părinți. Unii au crezut, dar preoții au intervenit să-i oprească activitatea și oamenii superstițioși de la țară au fost instigați să se opună. „Aceasta nu poate fi Evanghelia lui Hristos”, susțineau preoții, „deoarece predicarea ei nu aduce pace, ci război” (Wylie, vol. 14, cap. 3). Asemenea primilor ucenici, când era persecutat într-un oraș, Farel fugea în altul. El mergea din sat în sat, din oraș în oraș, călătorind pe jos, suferind de foame, de frig și de oboseală și peste tot viața îi era în primejdie. Predica în piețe, în biserici, uneori chiar de la amvoanele catedralelor. Câteodată nu avea niciun ascultător, alteori, predica îi era întreruptă de strigăte și batjocuri sau era înlăturat cu forța de la amvon. De mai multe ori a fost prins de gloată și bătut până aproape de moarte. Cu toate acestea, a mers înainte. Deși deseori respins, el se întorcea din nou la luptă cu o perseverență neobosită; și a văzut cum, unul după altul, târgurile și orașele care fuseseră fortărețe ale papalității își deschideau porțile pentru Evanghelie. Mica parohie în care a lucrat la început a primit curând credința reformată. Orașele Morat și Neuchâtel, de asemenea, au renunțat la ritualurile romano-catolice și au îndepărtat chipurile idolatre din biserici.
Farel dorea de mult timp să înfigă stindardul protestant în Geneva. Dacă ar fi putut fi câștigat, acest oraș ar fi devenit un centru pentru Reforma din Franța, Elveția și Italia. Având acest obiectiv, și-a continuat lucrarea până când multe dintre orașele și satele din jur au fost câștigate. Apoi, având un singur însoțitor, a intrat în Geneva. Dar nu i-a fost permis să predice decât de două ori. Preoții, nereușind să obțină condamnarea lui de către autoritățile civile, l-au convocat în fața unui consiliu ecleziastic, la care au venit cu arme ascunse sub mantii, hotărâți să-i ia viața. În afara sălii, a fost adunată o gloată furioasă cu ciomege și săbii pentru a-l omorî în cazul în care ar fi reușit să scape de la consiliu. Însă prezența magistraților și a armatei l-a salvat. A doua zi dis-de-dimineață a fost condus, împreună cu prietenul lui, într-un loc sigur, peste lac. În felul acesta s-a încheiat primul lui demers de a evangheliza Geneva.
Pentru încercarea următoare a fost aleasă o unealtă mai umilă – un tânăr atât de modest la înfățișare, încât a fost tratat cu răceală chiar de către pretinșii simpatizanți ai Reformei. Dar ce putea să facă acesta acolo unde Farel fusese respins? Cum putea cineva cu puțin curaj și experiență să reziste furtunii din fața căreia cineva mai puternic și mai curajos fusese constrâns să fugă? „Nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul” (Zaharia 4:6). „Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari.” „Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii; și slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii” (1 Corinteni 1:27,25).
Froment și-a început activitatea ca învățător. Adevărurile pe care le preda el copiilor la școală erau repetate de aceștia în familiile lor. Curând, părinții au venit să asculte explicarea Bibliei, până când clasele s-au umplut de ascultători atenți. Exemplare din Noul Testament și multe broșuri au fost distribuite gratuit și au ajuns la mulți care nu îndrăzniseră să vină să asculte noile doctrine. După un timp, și acest lucrător a fost obligat să fugă. Dar adevărurile pe care le predicase au atins mințile oamenilor. Reforma fusese sădită și continua să se întărească și să se extindă. Predicatorii s-au reîntors, și prin activitatea lor, credința protestantă a prins rădăcini în Geneva.
Orașul se declarase deja de partea Reformei când Calvin, după multe pribegiri și greutăți, a intrat pe porțile lui. Întorcându-se dintr-o ultimă vizită în locurile natale, se îndrepta către Basel. Aflând că drumul direct era ocupat de armatele lui Carol al V-lea, a fost obligat să facă un ocol prin Geneva.
În venirea lui Calvin, Farel a recunoscut mâna lui Dumnezeu. Deși Geneva primise credința reformată, mai rămăseseră încă multe de făcut. Oamenii sunt convertiți la Dumnezeu individual, nu în grup. Reînnoirea spirituală trebuie să se producă în inimă și în conștiință prin puterea Duhului Sfânt, nu prin decretele conciliilor. Deși renunțaseră la autoritatea Romei, locuitorii Genevei nu erau gata să renunțe la viciile care înfloriseră sub dominația ei. A introduce principiile curate ale Evangheliei aici și a-i pregăti pe acești oameni să ocupe cu demnitate poziția la care Dumnezeu părea că îi chemase nu erau sarcini ușoare.
Farel era convins că a găsit în Calvin omul cu care putea să colaboreze pentru această lucrare. În numele lui Dumnezeu, l-a implorat solemn pe tânărul evanghelist să rămână și să lucreze acolo. Calvin s-a dat înapoi tulburat. Timid și pașnic, evita contactul cu spiritul îndrăzneț, independent și chiar violent al locuitorilor din Geneva. Sănătatea lui șubredă și înclinația lui spre studiu îl făceau să caute singurătatea. Convins că prin scrierile sale va putea să servească cel mai bine cauza Reformei, voia să găsească un refugiu pentru studiu și de acolo să instruiască și să întărească bisericile prin tipărituri. Dar îndemnul solemn al lui Farel i-a părut o chemare din cer, pe care n-a îndrăznit să o refuze. I s-a părut, spunea el, „că mâna lui Dumnezeu s-a întins din cer, l-a prins și l-a țintuit de locul pe care era atât de nerăbdător să-l părăsească” (D’Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, vol. 9, cap. 17).
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
În timpul acesta, mari pericole amenințau cauza protestantă. Anatemele papei tunau împotriva Genevei și națiuni puternice o amenințau cu distrugerea. Cum avea să reziste acest oraș mic în fața puternicei ierarhii papale care deseori constrânsese regi și împărați să se supună? Cum ar fi putut să se împotrivească armatelor marilor cuceritori ai lumii?
În întreaga creștinătate, protestantismul era amenințat de dușmani redutabili. După primele succese ale Reformei, Roma a adunat forțe noi, sperând s-o distrugă. În această perioadă a fost creat Ordinul Iezuiților, cei mai cruzi, cei mai lipsiți de scrupule și cei mai puternici dintre toți apărătorii papalității. Izolați de orice fel de legături pământești și interese omenești, insensibili în fața afecțiunii naturale, cu rațiunea și conștiința complet reduse la tăcere, călugării iezuiți nu cunoșteau nicio regulă, nicio obligație, în afară de cea a ordinului lor și nicio datorie în afară de cea a extinderii puterii lui. (Vezi Apendicele.) Evanghelia lui Hristos i-a făcut în stare pe susținătorii ei să înfrunte pericolul și să îndure suferințele fără să se descurajeze din cauza frigului, a foamei, a trudei și a sărăciei, să înalțe steagul adevărului în ciuda scaunului de tortură, a temniței și a rugului. Pentru a lupta împotriva acestor forțe, iezuitismul îi inspira pe adepții lui cu un fanatism care-i făcea în stare să îndure pericole asemănătoare și să țină piept puterii adevărului cu toate mijloacele de amăgire. Nicio crimă nu era prea mare ca ei să nu o comită, nicio înșelăciune – prea josnică să nu o practice, nicio prefăcătorie – prea dificilă să nu recurgă la ea. Legați prin jurământ la sărăcie și umilință continuă, scopul lor atent studiat era să obțină bogăție și putere pentru a fi dedicate distrugerii protestantismului și reinstaurării supremației papale.
Când se prezentau ca membri ai ordinului lor, purtau un veșmânt de sfințenie, vizitând închisori și spitale, ajutându-i pe bolnavi și pe săraci, declarând că au renunțat la lume și că poartă numele sfânt al lui Iisus, care mergea din loc în loc făcând bine. Însă sub această înfățișare exterioară fără reproș se ascundeau adesea planurile cele mai îngrozitoare și criminale. Un principiu fundamental al ordinului era acela că scopul scuză mijloacele. În virtutea acestui principiu, minciuna, furtul, jurământul fals, asasinatul erau nu numai scuzabile, ci recomandabile când slujeau intereselor bisericii. Sub diverse măști, iezuiții și-au croit drum în funcții de stat, ajungând chiar consilieri ai regelui, influențând politica statelor. Ei deveneau servitori pentru a-i spiona pe stăpânii lor. Au înființat colegii pentru copiii prinților și nobililor și școli pentru oamenii de rând. Astfel, copiii protestanților erau atrași să respecte ritualurile papale. Toată pompa și manifestarea exterioară a serviciului de închinare romano-catolic aveau ca scop să influențeze mintea, să uimească și să captiveze imaginația ca, astfel, libertatea pentru care părinții se zbătuseră și își vărsaseră sângele să fie trădată de copiii lor. Iezuiții s-au răspândit cu repeziciune în Europa și, oriunde ajungeau, se producea o reînviorare a papalității.
Pentru a le da o putere mai mare, a fost emisă o bulă papală care reînființa Inchiziția. (Vezi Apendicele.) În ciuda ororii generale cu care era privit chiar și în țările catolice, acest tribunal groaznic a fost din nou înființat de către conducătorii papali și atrocități prea cumplite pentru a suporta lumina zilei au fost repetate în temnițele lui ascunse. În multe țări, mii și mii de oameni, chiar din floarea națiunii, cei mai sinceri și mai nobili, cei mai inteligenți și mai educați, pastori devotați și evlavioși, cetățeni harnici și patrioți, savanți eminenți, artiști talentați, meseriași pricepuți au fost uciși sau obligați să fugă în alte țări.
Acestea au fost mijloacele la care a recurs Roma pentru a stinge lumina Reformei, pentru a lua Biblia de la oameni și pentru a readuce ignoranța și superstiția Evului Mediu. Dar sub binecuvântarea lui Dumnezeu și prin activitatea acelor bărbați nobili pe care El i-a ridicat să continue ce începuse Luther, protestantismul n-a fost distrus. El nu și-a datorat puterea favorii sau armelor prinților. Ţările cele mai mici, națiunile cele mai umile și mai puțin puternice au devenit fortărețele lui. Așa era micul oraș Geneva, înconjurat de dușmani puternici care complotau distrugerea lui. Așa era și Olanda, pe bancurile de nisip ale Mării Nordului, luptând împotriva tiraniei Spaniei, pe atunci cel mai mare și mai bogat dintre regate. La fel era Suedia cea aspră și stearpă, care a câștigat victorii pentru Reformă.
Calvin a lucrat în Geneva aproape treizeci de ani, mai întâi pentru a întemeia acolo o biserică în care să se accepte moralitatea biblică și apoi pentru înaintarea Reformei în întreaga Europă. În calitate de conducător, conduita lui n-a fost ireproșabilă și nici doctrinele lui nu au fost lipsite de erori. Dar el a contribuit la răspândirea adevărurilor de o importanță deosebită pentru vremea lui, la menținerea principiilor protestantismului pe fondul valului de reîntoarcere rapidă a papalității și la promovarea în bisericile reformate a simplității și curăției vieții, în locul mândriei și corupției încurajate de învățătura romano-catolică.
Din Geneva plecau publicații și predicatori pentru a răspândi doctrinele reformate. Persecutații din toate țările căutau aici îndrumare, sfat și încurajare. Orașul lui Calvin devenise un adăpost pentru reformatorii persecutați din toată Europa Apuseană. Scăpând de furtunile îngrozitoare care au continuat timp de secole, fugarii veneau la porțile Genevei. Înfometați, răniți, lipsiți de adăpost și de rude, erau primiți cu multă căldură și îngrijiți cu dragoste. Găsind aici un refugiu, ei au binecuvântat orașul care i-a adoptat prin competența, cunoștințele și evlavia lor. Mulți care căutaseră un refugiu aici se reîntorceau în țările lor pentru a rezista tiraniei Romei. John Knox, curajosul reformator scoțian, nu puțini dintre puritanii englezi, protestanții din Olanda și Spania și hughenoții din Franța au preluat făclia adevărului din Geneva, pentru a lumina în întunericul din țările lor natale.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Felicitări pentru consecvență. Pentru că ai terminat de citit capitolul 12, găsești aici linkul către formularul de evaluare. Accesează linkul https://forms.gle/reK52TF6YRtxAdma8
După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul 13.
Îți mulțumim că ești parte din echipă!
În Ţările de Jos, tirania papală a provocat de la bun început un protest hotărât. Astfel, cu șapte sute de ani înainte de vremea lui Luther, doi episcopi care cunoșteau adevăratul caracter al „sfântului scaun”, întrucât fuseseră trimiși ca ambasadori la Roma, l-au acuzat fără teamă pe pontiful roman: Dumnezeu „a făcut din biserică regina și mireasa Lui, o moștenire veșnică și nobilă pentru familia ei, cu o zestre care nici nu se veștejește, nici nu putrezește și i-a dat un sceptru și o coroană veșnică; (...) ale cărei beneficii ți le însușești asemenea unui hoț. Te-ai așezat în Templul lui Dumnezeu și, în loc să fii păstor, ai devenit lup pentru oi. (...) Vrei să ne faci să credem că ești episcop suprem, dar te porți mai degrabă ca un tiran. (...) În timp ce ar trebui să fii robul robilor, cum te numești, te străduiești să devii domnul domnilor. (...) Aduci dispreț peste poruncile lui Dumnezeu. (...) Duhul Sfânt este ziditorul tuturor bisericilor până la marginile pământului. (...) Cetatea Dumnezeului nostru, ai cărei cetățeni suntem, cuprinde toate colțurile cerului și este mai mare decât orașul numit de sfinții profeți «Babilon», ce se pretinde de origine divină, ce se înalță până la cer și se laudă că înțelepciunea lui este nemuritoare, iar în cele din urmă, fără niciun motiv, pretinde că n-a greșit niciodată și nici nu poate să greșească vreodată” (Gerard Brandt, History of the Reformation in and about the Low Countries, vol. 1, p. 6).
Secol după secol, s-au ridicat și alții pentru a repeta acest protest. Acei predicatori de la început, străbătând diferite țări și fiind cunoscuți sub diverse nume, care aveau caracterul misionarilor valdenzi și pretutindeni făceau cunoscută Evanghelia, au pătruns și în Ţările de Jos. Doctrinele lor s-au răspândit rapid. Ei au tradus Biblia valdenzilor în limba olandeză, în versuri, și afirmau „că în ea se găseau lucruri folositoare: nu glume, nu povești, nici fleacuri, nici amăgiri, ci cuvintele adevărului; că, într-adevăr, ici și colo era câte o coajă tare, dar miezul și dulceața a ceea ce era bun și sfânt puteau fi descoperite cu ușurință în ea” (Idem, vol. 1, p. 14). Așa scriau prietenii vechii credințe în secolul al XII-lea.
Atunci au început persecuțiile Romei. Dar, în mijlocul rugurilor și a torturii, credincioșii continuau să se înmulțească, declarând cu hotărâre că Biblia este singura autoritate infailibilă în materie de religie și că „niciun om nu ar trebui constrâns să creadă, ci trebuie să fie câștigat prin predicare” (Martyn, vol. 2, p. 87).
Învățăturile lui Luther au găsit un teren favorabil în Ţările de Jos și s-au ridicat bărbați sinceri și entuziaști pentru a predica Evanghelia. Dintr-una din provinciile Olandei a provenit Menno Simons. Educat ca romano-catolic și hirotonit ca preot, era cu totul necunoscător al Bibliei și n-ar fi citit-o de teama de a nu fi ademenit de erezie. Când l-a cuprins îndoiala cu privire la doctrina transubstanțiațiunii, el a considerat-o ca pe o ispită de la Satana și a încercat să se elibereze de ea prin rugăciune și mărturisire, dar în zadar. Trăind o viață de plăceri, s-a străduit să aducă la tăcere vocea acuzatoare a conștiinței, dar fără niciun folos. După un timp, a ajuns să studieze Noul Testament, care, împreună cu scrierile lui Luther, l-a determinat să accepte credința reformată. Curând după aceea a fost martor, într-un sat vecin, la decapitarea unui om condamnat la moarte pentru că se rebotezase. Aceasta l-a făcut să studieze Biblia cu privire la botezul copiilor. N-a găsit nicio dovadă în Scripturi în acest sens, dar a înțeles că pocăința și credința sunt cerute peste tot ca o condiție pentru primirea botezului.
Menno s-a retras din Biserica Romano-Catolică și și-a devotat viața predicării adevărurilor pe care le acceptase. Atât în Germania, cât și în Ţările de Jos, apăruse o grupă de fanatici care susțineau doctrine absurde și care îndemnau la răzvrătire, călcând în picioare ordinea și decența și conducând la violență și revoltă. Menno a înțeles rezultatele cumplite și inevitabile ale acestor mișcări și s-a opus energic doctrinelor false și planurilor periculoase ale fanaticilor. Erau totuși mulți care, deși fuseseră înșelați de acești fanatici, au renunțat la ideile lor dăunătoare, încă rămăseseră și mulți urmași ai vechilor creștini, roade ale învățăturilor valdenzilor. Pentru toți aceștia, Menno a lucrat cu mare entuziasm și succes.
A călătorit timp de douăzeci și cinci de ani, cu soția și copiii, îndurând mari greutăți și lipsuri, viața fiindu-i deseori în pericol. A parcurs Ţările de Jos și nordul Germaniei, adresându-se mai ales claselor mai umile, dar exercitând o influență extinsă. De o elocvență înnăscută, deși avea o instruire limitată, era un bărbat de o integritate neclintită, cu un spirit umil și un comportament amabil, de o evlavie sinceră și serioasă, exemplificând în propria viață principiile pe care le predica, fapt care le inspira oamenilor încredere. Cei câștigați de el au fost împrăștiați și asupriți. Au avut mult de îndurat, deoarece erau confundați cu fanaticii din Münster. Totuși, datorită activității lui, mulți oameni au fost convertiți.
Nicăieri doctrinele reformate n-au fost primite mai bine ca în Ţările de Jos. În puține țări au suferit adepții lor persecuții mai groaznice. În Germania, Carol al V-lea interzisese Reforma și i-ar fi trimis cu bucurie pe toți adepții ei la rug, dar principii s-au ridicat ca o barieră împotriva tiraniei lui. În Ţările de Jos, puterea lui era mai mare și edictele persecutoare au urmat unul după altul, în succesiune rapidă. Citirea Bibliei, ascultarea și predicarea ei sau chiar vorbirea despre ea atrăgeau pedeapsa cu moartea pe rug. Rugăciunea în secret, refuzul de a te închina în fața unei icoane sau de a intona un psalm erau, de asemenea, pedepsite cu moartea. Chiar și aceia care își renegau ereziile erau condamnați: dacă erau bărbați, să moară de sabie, iar dacă erau femei, să fie îngropate de vii. Mii de oameni au pierit sub domnia lui Carol și a lui Filip al II-lea.
Într-o ocazie, a fost adusă înaintea inchizitorilor o familie întreagă sub acuzația că nu participa la liturghie și că se închina acasă. La cercetarea făcută cu privire la practicile lor în ascuns, fiul cel mai mic a răspuns: „Ne plecăm pe genunchi și ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze mintea și să ne ierte păcatele; ne rugăm pentru suveranul nostru, ca domnia lui să fie prosperă și viața lui, fericită; ne rugăm pentru judecătorii noștri ca Dumnezeu să-i păzească” (Wylie, vol. 18, cap. 6). Unii dintre judecători au fost profund mișcați, totuși tatăl și unul dintre fii au fost condamnați la arderea pe rug.
Furia persecutorilor era egalată de credința martirilor. Nu numai bărbații, ci chiar plăpândele femei și tinerele fete dovedeau un curaj neabătut. „Soțiile stăteau lângă rugul bărbaților lor și, în timp ce ei îndurau focul, ele șopteau cuvinte de mângâiere sau cântau psalmi pentru a-i încuraja.” „Tinerele se duceau de vii în mormânt, ca și când ar fi intrat seara în dormitor, sau mergeau spre eșafod și spre foc îmbrăcate în cele mai bune haine, ca și cum ar fi mers la propria nuntă” (Idem, vol. 18, cap. 6).
Ca și în zilele când păgânismul căuta să distrugă Evanghelia, sângele creștinilor era o sămânță (vezi Tertullian, Apology, par. 50). Persecuția a servit la creșterea numărului de martiri pentru adevăr. An după an, monarhul, înfuriat până la culme de fermitatea de neînfrânt a oamenilor, și-a continuat lucrarea lui barbară, dar fără rezultat. Sub conducerea nobilului Wilhelm de Orania, Revoluția i-a adus, în cele din urmă, Olandei libertatea de a se închina lui Dumnezeu.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
În munții Piemontului, pe câmpiile Franței și pe țărmurile Olandei, înaintarea Evangheliei a fost marcată cu sângele celor care o acceptau. Dar în țările nordice, Evanghelia a avut parte de o intrare pașnică. Studenții de la Wittenberg, reîntorcându-se acasă, au dus credința reformată în Scandinavia. Publicarea scrierilor lui Luther a răspândit, de asemenea, lumina. Oamenii simpli și robuști ai nordului au renunțat la corupția, pompa și superstițiile Romei, pentru a primi puritatea, simplitatea și adevărurile dătătoare de viață ale Bibliei.
Tausen, „reformatorul Danemarcei”, era fiu de țăran. Din primii ani dăduse dovadă de o inteligență ferventă. Înseta după educație, dar mijloacele modeste ale părinților nu i-au permis să se îndrepte în această direcție, așa că a intrat într-o mănăstire. Aici, puritatea vieții lui pe lângă perseverența și devotamentul lui au câștigat simpatia superiorului său. Examinat atent, s-a dovedit că posedă talente care promiteau să aducă mari servicii bisericii. S-a luat hotărârea de a fi trimis la studii în una dintre universitățile din Germania sau din Ţările de Jos. Tânărului student i-a fost acordată permisiunea să aleagă singur o școală, cu condiția să nu meargă la Wittenberg. Studentul bisericii nu trebuia să fie în pericolul de a fi otrăvit cu erezia – spuneau călugării.
Tausen a mers la Köln, care era pe atunci, ca și astăzi, una dintre fortărețele romano-catolicismului. Aici a fost repede dezgustat de misticismul profesorilor. Cam în același perioadă, a intrat în posesia scrierilor lui Luther. Le-a citit cu uimire și plăcere și și-ar fi dorit mult să se bucure de îndrumarea personală a reformatorului. Dar a face lucrul acesta însemna să-și asume riscul ofensării superiorului său de la mănăstire și să piardă sprijinul lui. S-a hotărât repede și, la scurt timp, s-a înscris ca student la Wittenberg.
Întorcându-se în Danemarca, a revenit la mănăstirea lui. Nimeni nu-l bănuia încă de luteranism; nu și-a dezvăluit secretul, ci s-a străduit, fără să trezească prejudecățile prietenilor lui, să-i conducă la o credință mai curată și la o viață mai sfântă. Deschidea Biblia și le explica înțelesul ei adevărat, iar în cele din urmă L-a predicat pe Hristos ca neprihănire a păcătosului și singura lui speranță de mântuire. Mare a fost mânia starețului, care își pusese mari speranțe în el ca brav apărător al Romei. Imediat a fost mutat la altă mănăstire și închis într-o chilie sub supraveghere strictă.
Spre groaza noilor lui supraveghetori, câțiva călugări au declarat la scurt timp că s-au convertit la protestantism. Printre gratiile chiliei, Tausen le prezentase tovarășilor lui adevărul. Dacă părinții bisericii daneze ar fi fost familiarizați cu metoda bisericii de a trata erezia, glasul lui Tausen n-ar mai fi fost auzit niciodată, dar în loc de a-l înmormânta în vreo temniță subterană, l-au alungat din mănăstire. Acum nu mai aveau nicio putere. Un edict regal tocmai publicat, le acorda protecție predicatorilor noii doctrine. Tausen a început să predice. Bisericile i se deschideau și oamenii se înghesuiau să-l asculte. Mai erau și alții care predicau Cuvântul lui Dumnezeu. Noul Testament, tradus în limba daneză, era răspândit pe scară largă. Eforturile făcute de adepții papalității de a anihila lucrarea au avut ca efect extinderea ei și, curând, Danemarca și-a declarat adeziunea la credința reformată.
Și în Suedia, tinerii care băuseră din izvorul de la Wittenberg au dus apa vieții concetățenilor lor. Doi dintre conducătorii Reformei suedeze, Olaf și Laurentius Petri, fiii unui fierar din Orebro, studiaseră sub îndrumarea lui Luther și Melanchthon și erau plini de zel să predice adevărurile învățate. Asemenea marelui reformator, Olaf a trezit poporul cu ardoarea și elocvența lui, în timp ce Laurentius, asemenea lui Melanchthon, era erudit, profund și calm. Amândoi erau bărbați cu o evlavie înflăcărată, cu înalte cunoștințe teologice și cu un curaj neclintit în susținerea adevărului. Opoziția papalității nu a lipsit. Preoții catolici îi instigau pe oamenii neștiutori și superstițioși. Olaf Petri a fost adesea atacat de mulțime, iar de câteva ori abia a scăpat cu viață. Totuși acești reformatori au fost simpatizați și ocrotiți de rege.
Sub conducerea bisericii Romei, oamenii erau cufundați în sărăcie și zdrobiți sub asuprire. Erau privați de Scripturi și, având o religie alcătuită numai din forme și ceremonii, care nu aduceau nicio lumină minții, se întorceau din nou la superstiții și la practicile păgâne ale strămoșilor lor. Națiunea era divizată în tabere rivale, ale căror lupte continue măreau nenorocirea tuturor. Regele se hotărâse să facă o reformă a statului și a bisericii și a salutat cu bucurie aceste ajutoare capabile în lupta contra Romei.
În prezența monarhului și a conducătorilor Suediei, Olaf Petri a apărat cu mare abilitate doctrinele reformate în confruntarea cu apărătorii Romei. El a declarat că învățăturile sfinților părinți trebuie primite numai atunci când sunt în concordanță cu Scripturile, că doctrinele de bază ale credinței sunt prezentate în Biblie într-un mod atât de clar și simplu, încât toți oamenii pot să le înțeleagă. Hristos a spus: „Învățătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis” (Ioan 7:16). Iar Pavel a declarat că, dacă el ar predica o altă Evanghelie decât aceea pe care a primit-o, să fie blestemat (Galateni 1:8). „Atunci, cum îndrăznesc alții”, spunea reformatorul, „să legifereze dogme după plăcerea lor și să le impună ca lucruri necesare pentru mântuire?” (Wylie, vol. 10, cap. 4). El a arătat că decretele bisericii nu au nicio autoritate când sunt în contradicție cu poruncile lui Dumnezeu și a susținut că marele principiu protestant „Biblia, și numai Biblia” este singura regulă de credință și comportament.
Deși a avut loc pe o scenă relativ izolată, această dispută ne arată „din ce fel de oameni era alcătuită armata reformatorilor. Ei nu erau neînvățați, sectari sau polemiști zgomotoși – ci, dimpotrivă, erau oameni care studiaseră Cuvântul lui Dumnezeu și știau bine cum să mânuiască armele oferite de arsenalul Bibliei. În ceea ce privește erudiția, erau înaintea vremii lor. Atunci când ne fixăm atenția asupra unor centre strălucite ca Wittenberg și Zürich și asupra unor nume ilustre ca Luther și Melanchthon, Zwingli și Oecolampadius, s-ar putea să ni se spună că aceștia au fost conducătorii mișcării și, în mod firesc, e de așteptat din partea lor să aibă capacități uimitoare și realizări mari, dar că discipolii lor nu au mai fost ca ei. Bine, dar întorcându-ne la scena obscură a Suediei și la numele umile ale lui Olaf și Laurentius Petri – de la maeștri la discipoli – ce descoperim? (...) Savanți și teologi; bărbați care stăpâneau pe deplin întregul sistem al adevărului evanghelic și care au câștigat cu ușurință victoria asupra sofiștilor din școli și a demnitarilor Romei” (Idem, vol. 10, cap. 4).
Ca urmare a acestei dispute, regele Suediei a primit credința protestantă și, curând după aceea, forul național s-a declarat în favoarea ei. Noul Testament fusese tradus de Olaf Petri în limba suedeză și, la dorința regelui, cei doi frați s-au angajat să traducă întreaga Biblie. Astfel, pentru prima dată, poporul Suediei primea Cuvântul lui Dumnezeu în limba maternă. Dieta a dat dispoziție ca, în tot regatul, preoții să explice Scripturile și copiii să fie învățați în școli să citească Biblia.
În mod cert și constant, întunericul ignoranței și al superstiției era risipit de lumina binecuvântată a Evangheliei. Eliberată de sub opresiunea Romei, țara a ajuns la o forță și o măreție pe care nu le avusese niciodată. Suedia a devenit una dintre fortărețele protestantismului. Un secol mai târziu, într-o perioadă de mare pericol, această țară mică și slabă până atunci – singura din Europa care a avut curajul să întindă o mână de ajutor – a contribuit la eliberarea Germaniei în conflictul teribil din timpul Războiului de Treizeci de Ani. Toată Europa de Nord părea pe punctul de a fi adusă din nou sub tirania Romei. Armatele Suediei au fost cele care i-au dat Germaniei puterea să respingă valul de succese papale, să obțină toleranță pentru protestanți – atât calviniști, cât și luterani – și să readucă libertatea de conștiință în acele țări care acceptaseră Reforma.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Felicitări pentru consecvență. Pentru că ai terminat de citit capitolul 13, găsești aici linkul către formularul de evaluare. Accesează linkul https://forms.gle/WudfxZiwcjsHx8dd8
După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul 14.
Îți mulțumim că ești parte din echipă!
În timp ce Luther deschidea o Biblie închisă locuitorilor din Germania, Tyndale a fost îndemnat de Duhul lui Dumnezeu să facă același lucru pentru Anglia. Biblia lui Wycliffe fusese tradusă după textul latin, care conținea multe greșeli. Nu fusese tipărită niciodată, și costul manuscriselor era atât de mare, încât doar puțini oameni bogați sau nobili puteau să le procure; mai mult decât atât, fiind strict interzisă de biserică, avusese o răspândire relativ redusă. În anul 1516, cu un an înaintea apariției tezelor lui Luther, Erasmus publicase ediția greacă și latină a Noului Testament. Cuvântul lui Dumnezeu era acum tipărit pentru prima dată în limba originală. În această lucrare, au fost corectate multe greșeli din edițiile anterioare și sensul a fost redat mai clar. Acest fapt i-a ajutat pe mulți din clasele culte să cunoască mai bine adevărul și a dat un nou impuls acțiunii de Reformă. Dar oamenii de rând erau într-o mare măsură încă privați de Cuvântul lui Dumnezeu. Tyndale urma să ducă la bun sfârșit lucrarea lui Wycliffe, dând Biblia compatrioților lui.
Fiind un cercetător conștiincios și un căutător fervent al adevărului, el a acceptat Evanghelia din Noul Testament grecesc al lui Erasmus. Și-a predicat convingerile fără teamă, susținând că toate doctrinele trebuie verificate cu Scripturile. Pretenției papale că biserica dăduse Biblia și numai biserica putea s-o explice, Tyndale i-a răspuns: „Știți cine i-a învățat pe vulturi să-și găsească prada? Ei bine, același Dumnezeu îi învață pe copiii Săi flămânzi să-L găsească pe Tatăl lor în Cuvântul Său. Departe de a ne fi dat Scripturile, voi sunteți cei care le-ați ascuns de noi; îi ardeți pe cei care le predică și, dacă ați putea, ați arde și Scripturile” (D’Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, vol. 18, cap. 4).
Predicarea lui Tyndale a generat un mare interes și mulți au primit adevărul. Dar preoții erau vigilenți și imediat ce pleca dintr-un loc, ei se străduiau să-i distrugă lucrarea prin amenințări și calomnii. Și foarte adesea reușeau. „Ce e de făcut?” se întreba el. „În timp ce semăn într-un loc, inamicul devastează câmpul din care abia am plecat. Nu pot să fiu pretutindeni. O, dacă ar avea Sfintele Scripturi în limba lor, creștinii ar putea să le țină piept acestor înșelători. Fără Biblie este imposibil să-i consolidezi pe laici în adevăr” (Idem, vol. 18, cap. 4).
Un nou plan i-a cuprins în totalitate mintea. „În Templul lui Iehova”, zicea el, „psalmii se cântau în limba lui Israel. Să nu se predice Evanghelia în limba Angliei printre noi? (...) Trebuie oare ca biserica să aibă mai puțină lumină la amiază decât în zori? (...) Creștinii trebuie să citească Noul Testament în limba lor maternă.” Doctorii și învățătorii bisericii nu se înțelegeau între ei. Numai prin Biblie puteau oamenii să ajungă la adevăr. „Un doctor susține ceva, altul, altceva. (...) Fiecare dintre acești autori îl contrazice pe celălalt. Atunci cum putem să îl deosebim pe cel care spune adevărul de cel care greșește? (...) Cum? (...) Într-adevăr, prin Cuvântul lui Dumnezeu” (Idem, vol. 18, cap. 4).
Nu mult după aceea, un doctor catolic erudit, intrând într-o dispută cu el, a exclamat: „Ne-ar fi fost mai bine fără legile lui Dumnezeu decât fără ale papei.” Tyndale a răspuns: „Îl sfidez pe papă și toate legile lui. Iar dacă Dumnezeu îmi cruță viața, voi face ca, nu peste mulți ani, un băiat de la coarnele plugului să cunoască mai mult din Scripturi decât tine” (Anderson, Annals of the English Bible, p. 19).
Planul pe care începuse să-l conceapă de a le da oamenilor scripturile Noului Testament în propria limbă a fost acum definitivat și Tyndale a început să lucreze imediat. Alungat de persecuție din casa lui, a plecat la Londra, unde și-a continuat activitatea netulburat, pentru un timp. Dar violența supușilor papei l-a obligat să fugă din nou. Toată Anglia părea închisă pentru el și s-a hotărât să caute adăpost în Germania. Aici a început să tipărească Noul Testament în limba engleză. De două ori a fost oprit, dar când i se interzicea tipărirea într-un oraș, pleca în altul. În cele din urmă a mers la Worms, unde, cu ceva ani mai înainte, Luther apărase Evanghelia înaintea Dietei. În acel vechi oraș se găseau mulți adepți ai Reformei, și Tyndale și-a continuat activitatea acolo fără alte piedici. Trei mii de exemplare ale Noului Testament au fost curând terminate și chiar în același an a apărut o nouă ediție.
Și-a continuat activitatea cu multă seriozitate și perseverență. Cu toate că autoritățile engleze păzeau porturile cu cea mai strictă vigilență, Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns pe diverse căi secrete la Londra și de acolo a fost răspândit în toată țara. Adepții papalității au încercat în zadar să înăbușe adevărul. Episcopul de Durham a cumpărat odată de la un librar, prieten cu Tyndale, întregul stoc de Biblii, cu scopul de a le distruge, presupunând că în felul acesta va împiedica în mare măsură lucrarea. Dar, dimpotrivă, cu banii astfel obținuți s-a cumpărat material pentru o ediție nouă și mai bună, care nu s-ar fi putut publica altfel. Când, ulterior, Tyndale a fost închis, i s-a oferit libertatea cu condiția să dezvăluie numele acelora care l-au ajutat să facă față cheltuielilor tipăririi Bibliilor. El a răspuns că Episcopul de Durham făcuse mai mult decât oricare altă persoană, deoarece cumpărând cu un preț mare toate Bibliile din stoc, îl ajutase pe Tyndale să continue cu mult curaj.
Tyndale a fost trădat și dat pe mâna inamicilor lui, fiind închis pentru mai multe luni. În cele din urmă, a dat mărturie pentru credința lui prin moarte de martir, dar armele pregătite de el i-au făcut capabili pe alți soldați să ducă lupta de-a lungul secolelor, până în zilele noastre.
Latimer susținea de la amvon că Biblia trebuie citită în limba poporului. Autorul Sfintei Scripturi, spunea el, „este Însuși Dumnezeu”, iar această Scriptură are aceeași putere și caracter veșnic precum Autorul ei. „Nu există rege, împărat, magistrat sau conducător... care să nu fie obligat să asculte... de sfântul Său Cuvânt.” „Să nu o luăm pe nicio cale lăturalnică, ci să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să ne călăuzească; să nu mergem după... strămoșii noștri, nici să nu cercetăm ce au făcut ei, ci ceea ce ar fi trebuit să facă” (Hugh Latimer, „First Sermon Preached Before King Edward VI”).
Barnes și Frith, prieteni devotați ai lui Tyndale, s-au ridicat să apere adevărul. Au urmat cei doi Ridley și Cranmer. Acești conducători ai Reformei engleze erau oameni de cultură și cei mai mulți dintre ei fuseseră foarte apreciați pentru zelul sau evlavia lor în comunitatea catolică. Opoziția lor față de papalitate era urmarea cunoașterii erorilor „sfântului scaun”. Această cunoaștere a tainelor Babilonului le-a conferit o mai mare putere mărturiilor lor împotriva lui.