Felicitări pentru consecvență. Pentru că ai terminat de citit capitolul 12, găsești aici linkul către formularul de evaluare. Accesează linkul https://forms.gle/reK52TF6YRtxAdma8
După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul 13.
Îți mulțumim că ești parte din echipă!
În Ţările de Jos, tirania papală a provocat de la bun început un protest hotărât. Astfel, cu șapte sute de ani înainte de vremea lui Luther, doi episcopi care cunoșteau adevăratul caracter al „sfântului scaun”, întrucât fuseseră trimiși ca ambasadori la Roma, l-au acuzat fără teamă pe pontiful roman: Dumnezeu „a făcut din biserică regina și mireasa Lui, o moștenire veșnică și nobilă pentru familia ei, cu o zestre care nici nu se veștejește, nici nu putrezește și i-a dat un sceptru și o coroană veșnică; (...) ale cărei beneficii ți le însușești asemenea unui hoț. Te-ai așezat în Templul lui Dumnezeu și, în loc să fii păstor, ai devenit lup pentru oi. (...) Vrei să ne faci să credem că ești episcop suprem, dar te porți mai degrabă ca un tiran. (...) În timp ce ar trebui să fii robul robilor, cum te numești, te străduiești să devii domnul domnilor. (...) Aduci dispreț peste poruncile lui Dumnezeu. (...) Duhul Sfânt este ziditorul tuturor bisericilor până la marginile pământului. (...) Cetatea Dumnezeului nostru, ai cărei cetățeni suntem, cuprinde toate colțurile cerului și este mai mare decât orașul numit de sfinții profeți «Babilon», ce se pretinde de origine divină, ce se înalță până la cer și se laudă că înțelepciunea lui este nemuritoare, iar în cele din urmă, fără niciun motiv, pretinde că n-a greșit niciodată și nici nu poate să greșească vreodată” (Gerard Brandt, History of the Reformation in and about the Low Countries, vol. 1, p. 6).
Secol după secol, s-au ridicat și alții pentru a repeta acest protest. Acei predicatori de la început, străbătând diferite țări și fiind cunoscuți sub diverse nume, care aveau caracterul misionarilor valdenzi și pretutindeni făceau cunoscută Evanghelia, au pătruns și în Ţările de Jos. Doctrinele lor s-au răspândit rapid. Ei au tradus Biblia valdenzilor în limba olandeză, în versuri, și afirmau „că în ea se găseau lucruri folositoare: nu glume, nu povești, nici fleacuri, nici amăgiri, ci cuvintele adevărului; că, într-adevăr, ici și colo era câte o coajă tare, dar miezul și dulceața a ceea ce era bun și sfânt puteau fi descoperite cu ușurință în ea” (Idem, vol. 1, p. 14). Așa scriau prietenii vechii credințe în secolul al XII-lea.
Atunci au început persecuțiile Romei. Dar, în mijlocul rugurilor și a torturii, credincioșii continuau să se înmulțească, declarând cu hotărâre că Biblia este singura autoritate infailibilă în materie de religie și că „niciun om nu ar trebui constrâns să creadă, ci trebuie să fie câștigat prin predicare” (Martyn, vol. 2, p. 87).
Învățăturile lui Luther au găsit un teren favorabil în Ţările de Jos și s-au ridicat bărbați sinceri și entuziaști pentru a predica Evanghelia. Dintr-una din provinciile Olandei a provenit Menno Simons. Educat ca romano-catolic și hirotonit ca preot, era cu totul necunoscător al Bibliei și n-ar fi citit-o de teama de a nu fi ademenit de erezie. Când l-a cuprins îndoiala cu privire la doctrina transubstanțiațiunii, el a considerat-o ca pe o ispită de la Satana și a încercat să se elibereze de ea prin rugăciune și mărturisire, dar în zadar. Trăind o viață de plăceri, s-a străduit să aducă la tăcere vocea acuzatoare a conștiinței, dar fără niciun folos. După un timp, a ajuns să studieze Noul Testament, care, împreună cu scrierile lui Luther, l-a determinat să accepte credința reformată. Curând după aceea a fost martor, într-un sat vecin, la decapitarea unui om condamnat la moarte pentru că se rebotezase. Aceasta l-a făcut să studieze Biblia cu privire la botezul copiilor. N-a găsit nicio dovadă în Scripturi în acest sens, dar a înțeles că pocăința și credința sunt cerute peste tot ca o condiție pentru primirea botezului.
Menno s-a retras din Biserica Romano-Catolică și și-a devotat viața predicării adevărurilor pe care le acceptase. Atât în Germania, cât și în Ţările de Jos, apăruse o grupă de fanatici care susțineau doctrine absurde și care îndemnau la răzvrătire, călcând în picioare ordinea și decența și conducând la violență și revoltă. Menno a înțeles rezultatele cumplite și inevitabile ale acestor mișcări și s-a opus energic doctrinelor false și planurilor periculoase ale fanaticilor. Erau totuși mulți care, deși fuseseră înșelați de acești fanatici, au renunțat la ideile lor dăunătoare, încă rămăseseră și mulți urmași ai vechilor creștini, roade ale învățăturilor valdenzilor. Pentru toți aceștia, Menno a lucrat cu mare entuziasm și succes.
A călătorit timp de douăzeci și cinci de ani, cu soția și copiii, îndurând mari greutăți și lipsuri, viața fiindu-i deseori în pericol. A parcurs Ţările de Jos și nordul Germaniei, adresându-se mai ales claselor mai umile, dar exercitând o influență extinsă. De o elocvență înnăscută, deși avea o instruire limitată, era un bărbat de o integritate neclintită, cu un spirit umil și un comportament amabil, de o evlavie sinceră și serioasă, exemplificând în propria viață principiile pe care le predica, fapt care le inspira oamenilor încredere. Cei câștigați de el au fost împrăștiați și asupriți. Au avut mult de îndurat, deoarece erau confundați cu fanaticii din Münster. Totuși, datorită activității lui, mulți oameni au fost convertiți.
Nicăieri doctrinele reformate n-au fost primite mai bine ca în Ţările de Jos. În puține țări au suferit adepții lor persecuții mai groaznice. În Germania, Carol al V-lea interzisese Reforma și i-ar fi trimis cu bucurie pe toți adepții ei la rug, dar principii s-au ridicat ca o barieră împotriva tiraniei lui. În Ţările de Jos, puterea lui era mai mare și edictele persecutoare au urmat unul după altul, în succesiune rapidă. Citirea Bibliei, ascultarea și predicarea ei sau chiar vorbirea despre ea atrăgeau pedeapsa cu moartea pe rug. Rugăciunea în secret, refuzul de a te închina în fața unei icoane sau de a intona un psalm erau, de asemenea, pedepsite cu moartea. Chiar și aceia care își renegau ereziile erau condamnați: dacă erau bărbați, să moară de sabie, iar dacă erau femei, să fie îngropate de vii. Mii de oameni au pierit sub domnia lui Carol și a lui Filip al II-lea.
Într-o ocazie, a fost adusă înaintea inchizitorilor o familie întreagă sub acuzația că nu participa la liturghie și că se închina acasă. La cercetarea făcută cu privire la practicile lor în ascuns, fiul cel mai mic a răspuns: „Ne plecăm pe genunchi și ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze mintea și să ne ierte păcatele; ne rugăm pentru suveranul nostru, ca domnia lui să fie prosperă și viața lui, fericită; ne rugăm pentru judecătorii noștri ca Dumnezeu să-i păzească” (Wylie, vol. 18, cap. 6). Unii dintre judecători au fost profund mișcați, totuși tatăl și unul dintre fii au fost condamnați la arderea pe rug.
Furia persecutorilor era egalată de credința martirilor. Nu numai bărbații, ci chiar plăpândele femei și tinerele fete dovedeau un curaj neabătut. „Soțiile stăteau lângă rugul bărbaților lor și, în timp ce ei îndurau focul, ele șopteau cuvinte de mângâiere sau cântau psalmi pentru a-i încuraja.” „Tinerele se duceau de vii în mormânt, ca și când ar fi intrat seara în dormitor, sau mergeau spre eșafod și spre foc îmbrăcate în cele mai bune haine, ca și cum ar fi mers la propria nuntă” (Idem, vol. 18, cap. 6).
Ca și în zilele când păgânismul căuta să distrugă Evanghelia, sângele creștinilor era o sămânță (vezi Tertullian, Apology, par. 50). Persecuția a servit la creșterea numărului de martiri pentru adevăr. An după an, monarhul, înfuriat până la culme de fermitatea de neînfrânt a oamenilor, și-a continuat lucrarea lui barbară, dar fără rezultat. Sub conducerea nobilului Wilhelm de Orania, Revoluția i-a adus, în cele din urmă, Olandei libertatea de a se închina lui Dumnezeu.