„Voi pune acum o întrebare ciudată”, a spus Latimer. „Cine este cel mai zelos episcop și prelat din toată Anglia? (...) Văd că ascultați și așteptați să-i pronunț numele. (...) Vi-l voi spune: este Diavolul. (...) El nu lipsește niciodată din dioceza lui; căutați-l oricând doriți; el este întotdeauna acasă; (...) întotdeauna la lucru. (...) Nu-l veți găsi niciodată inactiv, vă garantez. (...) Unde locuiește Diavolul, se dau la o parte cărțile și se înalță lumânările; la o parte cu Bibliile și sus cu mătăniile; la o parte cu lumina Evangheliei și sus cu lumina lumânărilor, da, chiar ziua la amiază; (...) jos cu crucea lui Hristos și sus cu punga de bani care să te scape de Purgatoriu; (...) la o parte cu îmbrăcarea celor goi, săraci și neputincioși, sus cu împodobirea icoanelor și cu decorarea măreață a vaselor cu agheasmă și a statuilor; sus cu tradițiile și legile oamenilor, jos cu poruncile lui Dumnezeu și cu preasfântul Său Cuvânt. (...) O, dacă prelații noștri ar fi tot atât de zeloși să semene grâul doctrinei adevărate cum este Satana să semene neghina și buruienile!” (Idem, „Sermon of the Plough”).
Marele principiu susținut de acești reformatori – același care fusese susținut de valdenzi, de Wycliffe, de Jan Hus, de Luther, Zwingli și de toți care s-au unit cu ei – era autoritatea infailibilă a Sfintelor Scripturi ca regulă de credință și comportament. Ei nu recunoșteau dreptul papilor, al conciliilor, al părinților bisericești și al regilor de a stăpâni conștiința în materie de religie. Biblia era autoritatea lor și prin principiile ei probau toate doctrinele și toate pretențiile. Credința în Dumnezeu și în Cuvântul Său i-a susținut pe acești oameni sfinți când își dădeau viața pe rug. „Fii liniștit!”, a exclamat Latimer către tovarășul lui de rug când flăcările erau gata să le aducă la tăcere vocile, „prin harul lui Dumnezeu, noi vom aprinde astăzi în Anglia o lumină care, sunt încredințat, nu va fi stinsă niciodată” (Works of Hugh Latimer, vol. 1, p. xiii).
În Scoția, semințele adevărului răspândite de Columba și de colaboratorii lui n-au fost niciodată distruse cu totul. Timp de sute de ani după ce bisericile Angliei s-au supus Romei, cele din Scoția și-au păstrat libertatea. Totuși, în secolul al XII-lea, aici s-a stabilit papalitatea și n-a exercitat în nicio altă țară o influență mai mare. Nicăieri întunericul n-a fost mai dens. Totuși au venit câteva raze de lumină care au străpuns întunericul și au dat semne că vor veni zorile. Lollarzii, venind din Anglia cu Biblia și cu învățăturile lui Wycliffe, au contribuit mult la păstrarea cunoașterii Evangheliei și fiecare secol și-a avut martorii și martirii lui.
Odată cu începutul marii Reforme au apărut scrierile lui Luther, apoi Noul Testament în limba engleză al lui Tyndale. Neobservați de autoritatea papală, acești emisari au străbătut pe tăcute munții și văile, reaprinzând făclia adevărului, care aproape se stinsese în Scoția, și anulând ceea ce făcuse Roma timp de patru secole de oprimare.
Apoi, sângele martirilor a dat un nou impuls mișcării. Conducătorii papali, trezindu-se deodată în fața pericolului care le amenința cauza, i-au dus la rug pe unii dintre cei mai nobili și mai onorați fii ai Scoției. Dar, procedând așa, ei n-au făcut decât să înalțe un amvon de la care cuvintele acestor martori muribunzi au fost auzite în toată țara, insuflându-le oamenilor hotărârea nestinsă de a rupe cătușele Romei.
Hamilton și Wishart, nobili atât prin origine, cât și prin caracter, urmați de un mare număr de credincioși de origine mai umilă, și-au dat viața pe rug. Dar, din rugul arzând al lui Wishart, a apărut cineva pe care flăcările nu aveau să-l mai aducă la tăcere, cineva care, sub conducerea lui Dumnezeu, urma să sune clopotul ce anunța moartea papalității în Scoția.
John Knox s-a îndepărtat de tradițiile și de misticismul bisericii pentru a se hrăni cu adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu. Învățăturile lui Wishart i-au pecetluit hotărârea de a rupe legăturile cu Roma și de a se alătura reformatorilor persecutați.
Îndemnat de colaboratorii lui să preia rolul de predicator, el s-a dat înapoi cu teamă din fața acestei responsabilități și, numai după zile petrecute în singurătate și luptă chinuitoare cu sine, a consimțit. Dar, odată acceptat acest rol, a pornit înainte cu hotărâre fermă și curaj viguros, pe care le-a avut până la moarte. Acest reformator sincer nu se temea de oameni. Focurile martirajului, care ardeau în jurul lui, nu serveau decât să-i însuflețească zelul cu o și mai mare intensitate. Cu securea tiranului ținută amenințător deasupra capului său, a rămas pe poziție, dând lovituri puternice în dreapta și în stânga pentru a dărâma idolatria.
Când a fost adus în fața reginei Scoției, în a cărei prezență entuziasmul multor conducători ai protestanților se diminuase, John Knox a dat o mărturie neclintită în favoarea adevărului. El nu putea să fie câștigat prin măguliri și nu se lăsa intimidat de amenințări. Regina l-a acuzat de erezie. El îi învățase pe oameni să primească o religie interzisă de stat, declara ea, și astfel călcase porunca lui Dumnezeu care le cerea supușilor să se supună suveranilor lor. Knox a răspuns categoric:
„Întrucât adevărata religie nu și-a primit nici puterea inițială și nici autoritatea de la prinții lumii, ci numai de la Dumnezeul cel veșnic, tot așa nici supușii nu sunt obligați să-și adapteze religia la gusturile prinților lor. Căci adesea se întâmplă ca prinții să fie cei mai neștiutori în ce privește religia adevărată a lui Dumnezeu. (...) Dacă urmașii lui Avraam ar fi avut religia faraonului, ai cărui supuși au fost timp îndelungat, vă rog, Doamnă, ce religie ar fi fost în lume? Sau dacă toți oamenii din zilele apostolilor ar fi avut religia împăraților romani, ce religie ar fi fost pe fața pământului? (...) Așa că, Doamnă, vă puteți da seama că supușii nu sunt legați de religia prinților lor, cu toate că le este poruncit să asculte de ei.”
Maria a răspuns: „Voi interpretați Scripturile într-un fel, iar ei [învățătorii romano-catolici] le interpretează altfel; pe cine să cred și cine să fie judecător?”
„Să Îl credeți pe Dumnezeu, care vorbește lămurit în Cuvântul Său”, a răspuns reformatorul, „și mai mult decât vă învață Cuvântul, să nu credeți nici pe unii, nici pe alții. Cuvântul lui Dumnezeu se explică singur și, dacă o neclaritate apare în vreun loc, Duhul Sfânt, care nu Se contrazice niciodată, explică același lucru mai clar în alte locuri, așa încât să nu rămână nicio îndoială decât pentru aceia care rămân necunoscători din rea-credință” (David Laing, The Collected Works of John Knox, vol. 2, p. 281, 284).
Astfel erau adevărurile pe care neînfricatul reformator le-a rostit, cu riscul vieții, în auzul reginei. Cu același curaj nedomolit, a rămas devotat cauzei sale, rugându-se și purtând luptele Domnului, până când Scoția s-a eliberat de papalitate.