Despre eliberarea lui din mijlocul unei mulțimi înfuriate, într-o astfel de ocazie, Wesley povestea: „Mulți s-au străduit să mă trântească, în timp ce coboram pe o cărare alunecoasă spre oraș, considerând că, odată căzut la pământ, cu greu aș fi putut să mă mai ridic. Dar nu m-am împiedicat deloc, nici măcar n-am alunecat, până când am scăpat complet din mâinile lor. (...) Deși mulți s-au străduit să mă prindă de guler sau de haine ca să mă dea jos, nu m-au putut prinde deloc; numai unul m-a prins de o parte a vestei, care s-a rupt și i-a rămas în mână; cealaltă parte a vestei, în buzunarul căreia se afla o bancnotă, a fost sfâșiată, dar numai pe jumătate. (...) Un bărbat puternic, aflat chiar în spatele meu, a lovit spre mine de câteva ori cu un ciomag mare de stejar, cu care, dacă m-ar fi lovit o dată în ceafă, ar fi fost scutit de vreun alt efort. Dar de fiecare dată, nu știu cum, lovitura nimerea pe alături, deși nu puteam să mă mișc nici la dreapta, nici la stânga. (...) Un altul s-a repezit din mulțime și, ridicând brațul să mă lovească, deodată l-a lăsat să cadă și mi-a atins numai capul, spunând: «Ce păr moale are!» (...) Primii oameni cu inima schimbată au fost eroii orașului, capii gloatei în toate ocaziile, unul dintre ei fusese chiar luptător profesionist la grădinile de urși. (...)
Cât de atent este Dumnezeu cu noi, să ne ducă pas cu pas în pregătirea pentru împlinirea voii Sale! Acum doi ani, o cărămidă m-a lovit în umăr. La un an după aceea, o piatră m-a lovit între ochi. Luna trecută am primit o lovitură, iar în seara aceasta – două: una înainte de a intra în oraș, alta, după ce am ieșit. Dar amândouă n-au însemnat nimic, deoarece, deși un om m-a lovit în piept cu toată puterea și altul în gură, cu o asemenea forță încât sângele a țâșnit imediat, am simțit la ambele lovituri tot atâta durere ca și cum m-ar fi atins cu un pai.” (John Wesley, Works, vol. 3, p. 297, 298)
Metodiștii acelor zile – atât laici, cât și predicatori – au îndurat ridiculizări și persecuție, și nu doar din partea membrilor bisericii, ci și din partea celor nereligioși care erau provocați prin calomniile acestora. Credincioșii metodiști erau acuzați înaintea curților de justiție – justiție doar cu numele, căci dreptatea era rară în tribunalele acelor vremuri. Adesea suportau acte de violență din partea persecutorilor. Mulțimi de oameni mergeau din casă în casă, distrugând mobilă și bunuri, jefuind tot ce doreau și abuzând cu brutalitate bărbați, femei și copii. În unele cazuri, erau puse afișe, convocându-i la o anumită oră și într-un anumit loc pe cei care voiau să asiste la spargerea ferestrelor și la jefuirea caselor metodiștilor. Aceste violări atât ale legilor omenești, cât și ale celor divine erau permise fără să fie pedepsite. O persecuție sistematică era dusă împotriva unor oameni a căror singură vină era aceea de a căuta să întoarcă picioarele păcătoșilor de pe calea pierzării pe calea sfințeniei.
Referindu-se la acuzațiile aduse împotriva lui și a colaboratorilor săi, John Wesley spunea: „Unii pretind că doctrinele acestor oameni sunt false, eronate și entuziaste; că sunt noi și că nu s-a auzit de ele decât recent; că sunt quakerism, fanatism, papism. Toate aceste pretexte au fost deja tăiate din rădăcini, întrucât s-a arătat detaliat că fiecare aspect al acestei doctrine este doctrina clară a Scripturii, așa cum este interpretată de propria noastră biserică. De aceea nu poate fi nici neadevărată, nici greșită, întrucât Scriptura este adevărată.” „Alții spun: «Doctrina lor este prea strictă; ei fac calea spre ceruri prea îngustă.» Aceasta este, într-adevăr, obiecția principală (care a fost aproape singura pentru un timp) și care în mod ascuns stă la baza a încă o mie, care apar în variate forme. Dar fac ei calea către ceruri mai îngustă decât au făcut-o Domnul și apostolii Săi? Este doctrina lor mai strictă decât aceea a Bibliei? Luați în considerație numai câteva versete clare: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot cugetul tău, din tot sufletul tău și cu toată puterea ta.» «În ziua judecății, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit.» «Fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva, să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu.»
Dacă doctrina lor este mai strictă decât aceasta, ei sunt vinovați, dar voi știți, în sinea voastră, că nu este așa. Cine poate să fie mai puțin strict chiar și cu o iotă fără să strice Cuvântul lui Dumnezeu? Poate vreun custode al tainelor lui Dumnezeu să fie găsit credincios dacă schimbă vreo parte din valoarea sacră încredințată lui? Nu, el nu poate să schimbe nimic, nu poate să atenueze nimic; el este obligat să le spună tuturor oamenilor: «Nu-mi permit să cobor Scriptura la nivelul gustului vostru. Trebuie ori să vă ridicați până la ea, ori să pieriți pentru totdeauna.» Acesta este motivul adevărat al răspândirii celuilalt zvon, cel cu privire la «lipsa de iubire a acestor oameni». Sunt ei lipsiți de dragoste? În ce privință? Nu-i hrănesc ei pe cei flămânzi și nu-i îmbracă pe cei goi? Ba da; dar nu aceasta este problema, nu asta li se impută! Ci faptul că nu se arată mai îngăduitori și susțin că nimeni nu poate fi mântuit, dacă nu ajunge la nivelul acesta” (Idem, vol. 3, p. 152, 153).
Declinul spiritual din Anglia chiar înainte de vremea lui Wesley era în mare măsură rezultatul doctrinei antinomianiste. Mulți afirmau că Hristos a desființat Legea morală și, ca urmare, creștinii nu mai au obligația să o păzească, iar cel credincios este eliberat de „sclavia faptelor bune”. Alții, deși admiteau perpetuitatea Legii, declarau că nu era necesar ca pastorii să-i îndemne pe oameni să asculte de preceptele ei, deoarece aceia pe care Dumnezeu îi alesese pentru mântuire „vor fi conduși de impulsul irezistibil al harului divin să dea dovadă de evlavie și virtute”, pe când aceia care au fost sortiți la osândă veșnică „nu au putere să asculte de legile divine”.
Alții, susținând de asemenea că „cei aleși nu pot să cadă din har și nici nu pot să piardă favoarea divină”, au ajuns la concluzia și mai oribilă că „faptele rele pe care le fac nu sunt în realitate păcătoase, nici nu trebuie considerate o călcare a Legii divine și că, în consecință, nu au motiv nici să-și mărturisească păcatele, nici să înceteze să le mai facă, prin pocăință” (McClintock and Strong, Cyclopedia, art. „Antinomians”). De aceea, ei declarau că și cel mai dezgustător păcat, „considerat de toată lumea ca o încălcare îngrozitoare a Legii divine, nu este păcat în ochii lui Dumnezeu” dacă este săvârșit de unul dintre cei aleși, „deoarece aceasta este una dintre caracteristicile esențiale și distincte ale celor aleși, și anume că ei nu pot să facă nimic neplăcut lui Dumnezeu sau interzis de Legea Sa.”
Aceste doctrine monstruoase sunt, în esență, aceleași ca și ideile promovate mai târziu de educatorii și teologii populari, și anume că nu există o lege divină de neschimbat ca regulă a binelui, ci că standardul de moralitate este stabilit de societatea însăși și a fost continuu supus schimbării. Toate aceste idei au ca sursă același spirit genial – acela care, chiar și între locuitorii fără păcat ai cerului, și-a început acțiunea de a da la o parte restricțiile juste ale Legii lui Dumnezeu.