O pagina pe zi

Detalii: Scris de: Ellen G. White; Categorie: O pagina pe zi; Publicat: 01 Ianuarie 2023

De pe creasta Muntelui Măslinilor, Iisus privea Ierusalimul. Scena care se desfăşura înaintea Lui era plăcută şi liniştită. Era timpul Sărbătorii Paştelui şi copiii lui Iacov se adunaseră acolo din toate părţile pentru a participa la marea sărbătoare naţională. În mijlocul grădinilor, viilor, pe coastele înverzite, presărate cu corturile pelerinilor, se înălţau colinele în terase, palatele impunătoare şi fortăreţele masive ale capitalei lui Israel. Fiica Sionului părea să spună în mândria ei: „Şed ca împărăteasă şi nu voi şti ce este tânguirea” (Apocalipsa 18:7). Era la fel de atrăgătoare şi de sigură de favoarea Cerului ca atunci când, cu secole în urmă, cântăreţul regal psalmodia: „Frumoasă înălţime, bucuria întregului pământ este muntele Sionului…, cetatea marelui Împărat” (Psalmii 48:2). În prim-plan se aflau clădirile măreţe ale Templului. Razele soarelui care apunea luminau albul ca de zăpadă al zidurilor lui de marmură şi se reflectau pe poarta de aur, pe turn şi pe ornamentele acoperişului. Templul, „întruparea frumuseţii desăvârşite” (Psalmii 50:2), stătea ca mândrie a naţiunii iudaice. Care copil al lui Israel putea să privească scena aceasta fără un simţământ de bucurie şi admiraţie? Dar mintea lui Iisus era preocupată de cu totul alte gânduri. „Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Iisus a plâns pentru ea” (Luca 19:41). În mijlocul bucuriei generale a intrării triumfale, în timp ce erau fluturate ramuri de palmier, în timp ce osanale vesele trezeau ecourile colinelor şi mii de glasuri Îl declarau Împărat, Răscumpărătorul lumii era copleşit de o tristeţe neaşteptată şi misterioasă. El, Fiul lui Dumnezeu, Cel care fusese promis lui Israel, Cel a cărui putere învinsese moartea şi îi chemase din mormânt pe prizonierii ei, era în lacrimi nu din cauza unei întristări obişnuite, ci a unei agonii intense, nestăvilite.

Lacrimile nu erau pentru Sine, deşi ştia bine calea pe care picioarele Sale urmau s-o urce. Înaintea Lui era Ghetsimani, scena apropiatei Sale agonii. Se vedea şi Poarta Oilor, prin care timp de secole fuseseră conduse animalele pentru jertfă şi care urma să se deschidă pentru El, când avea să fie adus „ca un miel pe care-l duci la măcelărie” (Isaia 53:7). Nu departe era Golgota, locul răstignirii. Pe calea pe care Hristos avea să calce curând, urma să cadă groaza unui întuneric dens, în timp ce El trebuia să Se aducă pe Sine jertfă pentru păcat. Cu toate acestea, nu gândul la aceste scene arunca umbră asupra Lui în acest ceas de bucurie. Nu presimţirea chinului Său supraomenesc întuneca acest spirit neegoist. El plângea pentru miile de oameni din Ierusalim sortiţi pieirii, plângea din cauza orbirii şi a nepocăinţei celor pe care venise să-i binecuvânteze şi să-i salveze.

În fața ochilor Lui se desfășura istoria de peste o mie de ani a favorii deosebite a lui Dumnezeu și a grijii Sale ocrotitoare manifestate față de poporul ales. Acolo era Muntele Moria, unde fiul făgăduinței, o victimă care nu se împotrivise, fusese legat de altar ca simbol al jertfirii Fiului lui Dumnezeu. Acolo i-a fost confirmat părintelui celor credincioși legământul binecuvântării, glorioasa făgăduință mesianică (Geneza 22:9,16-18). Acolo, flăcările jertfei care s-au înălțat către cer din aria lui Ornan îndepărtaseră sabia îngerului nimicitor (1 Cronici 21) – simbol potrivit al jertfei Mântuitorului și al mijlocirii Sale pentru oamenii vinovați. Ierusalimul fusese onorat de Dumnezeu mai mult decât orice loc de pe pământ. Domnul „a ales Sionul, l-a dorit ca locuință a Lui” (Psalmii 132:13). Acolo, timp de veacuri, sfinții profeți își rostiseră mesajele lor de avertizare. Acolo, preoții își legănaseră cădelnițele, iar norul de tămâie se înălțase, împreună cu rugăciunile închinătorilor, înaintea lui Dumnezeu. Acolo, sângele mieilor înjunghiați fusese oferit zilnic, arătând în viitor către Mielul lui Dumnezeu. Acolo, Iehova Își descoperise prezența în norul de slavă, deasupra tronului milei. Acolo, se sprijinise capătul acelei scări misterioase care unea pământul cu cerul (Geneza 28:12; Ioan 1:51), acea scară pe care îngerii lui Dumnezeu coborau și urcau și care deschidea lumii calea către Locul Preasfânt. Dacă Israel, ca popor, ar fi rămas credincios față de Cer, Ierusalimul ar fi rămas pentru totdeauna alesul Domnului (Ieremia 17:21-25). Dar istoria acestui popor favorizat n-a fost decât un raport al apostaziei și al răzvrătirii. El s-a împotrivit harului ceresc, a abuzat de privilegiile lui și a disprețuit ocaziile pe care le-a avut.

Deși israeliții „și-au bătut joc de trimișii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele și au râs de prorocii Lui” (2 Cronici 36:16), El S-a manifestat față de ei ca „un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie” (Exodul 34:6); în ciuda respingerilor repetate, îndurarea Sa a continuat să insiste pe lângă ei. Cu o iubire mai îndurătoare decât a unui tată pentru fiul său, Dumnezeu le dăduse „din vreme trimișilor Săi însărcinarea să-i înștiințeze, căci voia să cruțe pe poporul Său și locașul Său” (2 Cronici 36:15). Când mustrarea, implorarea și certarea n-au mai avut efect, El le-a trimis cel mai bun dar al Cerului. Mai mult chiar, El a revărsat tot cerul în acest singur dar.

Însuși Fiul lui Dumnezeu a fost trimis să mijlocească pentru cetatea nepocăită. Hristos a fost Cel care a scos Israelul, ca pe o vie bună, din Egipt (Psalmii 80:8). Mâna Sa îi alungase pe păgâni dinaintea lui. El sădise această vie „pe o câmpie foarte mănoasă” (Isaia 5:1). Grija Sa ocrotitoare o împrejmuise. Slujitorii Săi fuseseră trimiși să o cultive. „Ce aș mai fi putut face viei Mele”, exclamă El, „și n-am făcut?” (Isaia 5:1-4). Deși, când aștepta să facă struguri buni, rodise struguri sălbatici, El a venit personal la via Sa cu speranța arzătoare că a dat roade și că, poate, o va salva de la distrugere. Și-a săpat via, a curățat-o și a îngrijit-o. A fost neobosit în eforturile Sale de a salva via pe care El Însuși o sădise.

Timp de trei ani, Domnul luminii și al slavei umblase în mijlocul poporului Său. El „umbla din loc în loc, făcea bine și vindeca pe toți cei ce erau apăsați de Diavolul”, tămăduind pe cei cu inima zdrobită, eliberându-i pe captivi, redând vederea orbilor, făcându-i pe ologi să meargă și pe cei surzi să audă, curățându-i pe leproși, înviindu-i pe morți și predicându-le săracilor Evanghelia (Faptele 10:38; Luca 4:18; Matei 11:5). Chemarea plină de har le-a fost adresată deopotrivă tuturor: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).

Detalii: Scris de: Ellen G. White; Categorie: O pagina pe zi; Publicat: 02 Ianuarie 2023

Deși au răsplătit binele cu rău și iubirea Sa cu ură (Psalmii 109:5), El Și-a urmărit neclintit misiunea plină de îndurare. Cei care au căutat harul Său nu au fost respinși niciodată. Călător fără casă, având zilnic parte de dispreț și de lipsuri, a trăit pentru a sluji nevoilor oamenilor și a le alina durerile, invitându-i să primească darul vieții. Valurile de îndurare, respinse de acele inimi îndărătnice, se reîntorceau într-un torent mai puternic de iubire compătimitoare, fără seamăn. Dar Israel a întors spatele celui mai bun Prieten și singurului său Ajutor. Implorările iubirii Sale fuseseră disprețuite, sfaturile Sale – respinse, avertismentele Sale – luate în râs.

Ceasul speranței și al iertării trecea în grabă, cupa mâniei îndelung amânate a lui Dumnezeu era aproape plină. Norul care se adunase de-a lungul secolelor de apostazie și răzvrătire, încărcat de nenorociri, era gata să se reverse peste un popor vinovat; iar Singurul care putea să-l salveze de la soarta sa inevitabilă fusese disprețuit, insultat, renegat și curând urma să fie răstignit. Când Hristos avea să atârne pe crucea Golgotei, timpul lui Israel ca popor favorizat și binecuvântat de Dumnezeu urma să se sfârșească. Pierderea chiar și a unui singur suflet este o nenorocire care cântărește infinit mai mult decât câștigurile și comorile lumii întregi; dar, când Hristos privea asupra Ierusalimului, înaintea Lui se afla soarta unei cetăți întregi, a unei națiuni întregi – acea cetate și acea națiune care fuseseră odinioară alese de Dumnezeu, comoara Sa deosebită.

Profeții deplânseseră apostazia lui Israel și dezastrele teribile prin care fuseseră pedepsite păcatele lui. Ieremia dorise ca ochii să-i fie un izvor de lacrimi ca să-i plângă zi și noapte pe cei uciși ai fiicei poporului său, turma Domnului care era dusă în robie (Ieremia 9:1; 13:17). Cât de mare trebuie să fi fost atunci durerea Aceluia a cărui privire profetică cuprindea nu ani, ci secole! El îl vedea pe îngerul nimicitor cu sabia ridicată împotriva cetății care fusese atât de mult timp locuința lui Iehova. De pe culmea Muntelui Măslinilor, chiar din locul ocupat mai târziu de Titus și armata sa, El privea dincolo de vale, la curțile și porticurile sfinte și, cu ochii întunecați de lacrimi, vedea, într-o perspectivă înspăimântătoare, zidurile înconjurate de oștile străine. Auzea zgomotul pașilor armatelor mărșăluind la război. Auzea glasul mamelor și al copiilor strigând după pâine în cetatea asediată. Vedea casa ei sfântă și frumoasă, palatele și turnurile ei pradă flăcărilor și, în locul în care stăteau ele odinioară, doar un morman de ruine fumegânde.

Privind de-a lungul secolelor, vedea poporul legământului împrăștiat în toate țările „ca niște naufragiați pe un țărm pustiu”. În această pedeapsă temporară, gata să cadă peste locuitorii Ierusalimului, El vedea doar prima înghițitură din cupa mâniei pe care ei trebuia să o bea până la fund, la judecata finală. Mila divină și iubirea fierbinte și-au găsit expresia în cuvintele îndurerate: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut!” O, dacă tu, popor favorizat mai presus de oricare altul, ai fi cunoscut timpul cercetării tale și lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Am oprit îngerul dreptății, te-am chemat la pocăință, dar zadarnic. Tu nu i-ai refuzat și nu i-ai respins doar pe slujitori, pe trimiși și pe profeți, ci pe Sfântul lui Israel, Răscumpărătorul tău. Dacă ești distrus, tu singur porți răspunderea. „Și nu vreți să veniți la Mine, ca să aveți viața!” (Matei 23:37; Ioan 5:40).

Hristos vedea în Ierusalim simbolul unei lumi împietrite în necredință și răzvrătire, grăbindu-se să primească pedepsele lui Dumnezeu. Nenorocirile omenirii căzute, apăsându-i pe suflet, I-au smuls de pe buze acel strigăt nespus de amar. El vedea istoria păcatului scrisă în mizeria umană, cu lacrimi și sânge. Inima Sa era mișcată de o milă infinită pentru cei nenorociți și îndurerați de pe pământ; ardea de dorința de a-i despovăra pe toți. Dar nici chiar mâna Sa nu putea să întoarcă valul nenorocirilor omenești; numai puțini urmau să caute singurul Izvor de ajutor. El era gata să-Și dea sufletul la moarte pentru a le aduce mântuirea, dar puțini urmau să vină la El ca să aibă viață.

Maiestatea cerului, în lacrimi! Fiul Dumnezeului nemărginit, tulburat în duhul Său, încovoiat de chin sufletesc! Scena a umplut tot cerul de uimire, iar nouă ne arată păcătoșenia nespus de mare a păcatului, ne arată cât de greu este chiar pentru Puterea Infinită să-l scape pe cel vinovat de urmările călcării Legii lui Dumnezeu. Privind către generația din urmă, Iisus a văzut lumea cuprinsă de o amăgire asemănătoare cu aceea care a dus la distrugerea Ierusalimului. Marele păcat al iudeilor a fost renegarea lui Hristos; marele păcat al lumii creștine va fi renegarea Legii lui Dumnezeu, temelia guvernării Sale în cer și pe pământ. Preceptele lui Iehova vor fi disprețuite și nesocotite. Milioane de oameni aflați în robia păcatului, sclavi ai lui Satana, sortiți să sufere moartea a doua, vor refuza să asculte de cuvintele adevărului în ziua cercetării lor. Teribilă orbire! Ciudată rătăcire!

Cu două zile înainte de Paște, când plecase pentru ultima dată din Templu, după ce denunțase fățărnicia conducătorilor iudei, Hristos a ieșit din nou cu ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor și S-a așezat cu ei pe coasta înverzită care avea vedere spre cetate. S-a uitat încă o dată lung la zidurile, turnurile și palatele ei. A privit încă o dată Templul în splendoarea lui orbitoare – o diademă a frumuseții care încorona muntele cel sfânt.

Cu o mie de ani înainte, psalmistul preamărise îndurarea lui Dumnezeu față de Israel, care făcuse din Casa lui sfântă locuința Sa: „Cortul Lui este în Salem și locuința Lui, în Sion.” El „a ales seminția lui Iuda, Muntele Sionului, pe care-l iubește. Și-a zidit sfântul locaș ca cerurile de înalt” (Psalmii 76:2; 78:68,69). Primul Templu fusese înălțat în perioada cea mai prosperă a istoriei lui Israel. Împăratul David strânsese vaste comori pentru scopul acesta, iar planurile pentru construcție au fost făcute prin inspirație divină (1 Cronici 28:12,19). Solomon, cel mai înțelept dintre monarhii lui Israel, a dus la bun sfârșit lucrarea. Templul acesta era cea mai măreață clădire pe care o văzuse lumea vreodată. Cu toate acestea, Domnul declarase prin profetul Hagai cu privire la cel de-al doilea Templu: „Slava acestei Case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi.” „Voi clătina toate neamurile și Dorința tuturor popoarelor va veni; și voi umple de slavă Casa aceasta, zice Domnul oștirilor” (Hagai 2:9,7, tr. engl. KJV).

După distrugerea lui de către Nebucadnețar, Templul a fost reconstruit, într-o țară pustiită și aproape nelocuită, cu aproape cinci sute de ani înainte de nașterea lui Hristos, de către un popor care se întorsese dintr-o robie de o viață întreagă. Printre cei întorși, se aflau bătrâni care văzuseră slava Templului lui Solomon și care au plâns la punerea temeliei noii clădiri, deoarece ea urma să fie cu mult inferioară celei dintâi. Sentimentul care predomina este descris de profet cu intensitate: „Cine a mai rămas între voi din cei ce au văzut Casa aceasta în slava ei dintâi? Și cum o vedeți acum? Așa cum este, nu pare ea ca un nimic în ochii voștri?” (Hagai 2:3; Ezra 3:12) Atunci s-a făcut promisiunea că slava acestei Case de pe urmă trebuia să fie mai mare decât a celei dintâi.

Detalii: Scris de: Ellen G. White; Categorie: O pagina pe zi; Publicat: 03 Ianuarie 2023

Al doilea Templu însă nu l-a egalat pe primul în măreție; nici nu a fost sfințit prin acele semne vizibile ale prezenței divine care s-au manifestat la primul Templu. Nu a fost nicio manifestare de putere supranaturală pentru a marca consacrarea lui. Niciun nor de slavă nu s-a văzut umplând Sanctuarul nou-înălțat. Nici foc din cer n-a coborât pentru a mistui jertfa de pe altar. Șechina nu mai exista între heruvimi, în Locul Preasfânt; chivotul, scaunul harului și tablele mărturiei nu se mai găseau acolo. Nicio voce nu s-a auzit din cer ca să-i comunice preotului voia lui Iehova.

Iudeii se străduiseră zadarnic, timp de secole, să arate modul în care s-a împlinit făgăduința lui Dumnezeu dată prin Hagai, dar mândria și necredința le-a orbit mintea față de adevăratul înțeles al cuvintelor profetului. Templul al doilea nu a fost onorat cu norul slavei lui Iehova, ci cu prezența vie a Aceluia în care locuia trupește toată plinătatea Dumnezeirii, care era Dumnezeu Însuși, manifestat în trup. „Dorința tuturor popoarelor” venise într-adevăr în Templul Său, când Omul din Nazaret învăța și vindeca în curțile sfinte. Prin prezența lui Hristos, și numai prin aceasta, al doilea Templu îl întrecea în slavă pe primul. Dar Israel respinsese Darul oferit de Cer. Slava a dispărut pentru totdeauna din templu în ziua în care umilul Învățător a ieșit prin poarta lui de aur. Cuvintele Mântuitorului: „Iată că vi se lasă casa pustie” s-au împlinit atunci (Matei 23:38).

Profeția lui Hristos cu privire la distrugerea Templului îi umpluse de teamă și de uimire pe ucenici, și ei doreau să înțeleagă mai deplin sensul cuvintelor Sale. Bogăție, muncă și iscusință arhitectonică fuseseră investite timp de peste patruzeci de ani pentru a-i spori splendoarea. Irod cel Mare risipise pentru el atât bogății romane, cât și comori iudaice și chiar conducătorul imperiului îl îmbogățise cu darurile sale. Blocuri masive de marmură albă, de dimensiuni aproape fabuloase, trimise de la Roma pentru acest scop, făceau parte din structura lui. În legătură cu acestea, ucenicii I-au atras atenția Domnului lor, zicând: „Uită-Te ce pietre și ce zidiri!” (Marcu 13:1).

La auzul acestor cuvinte, Iisus le-a dat răspunsul solemn și surprinzător: „Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată” (Matei 24:2).

Ucenicii asociau distrugerea Ierusalimului cu evenimentele venirii personale a lui Hristos într-o slavă trecătoare, pentru a lua tronul imperiului universal, pentru a-i pedepsi pe iudeii nepocăiți și pentru a elibera națiunea de jugul roman. Domnul le spusese că va veni a doua oară. De aceea, atunci când El a menționat judecățile care aveau să cadă asupra Ierusalimului, ei s-au gândit le acea venire și, când s-au adunat în jurul Mântuitorului pe Muntele Măslinilor, au întrebat: „Când se vor întâmpla aceste lucruri? Și care va fi semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului acestuia?” (versetul 3)

Hristos, în mila Sa, a ascuns viitorul de ucenici. Dacă ar fi înțeles pe deplin, la momentul acela, cele două evenimente înspăimântătoare – suferințele și moartea Mântuitorului și distrugerea cetății și a Templului lor –, ei ar fi fost copleșiți de spaimă. Hristos le-a dat o schiță a evenimentelor importante care urmau să aibă loc înainte de încheierea timpului. Cuvintele Sale n-au fost înțelese pe deplin atunci, însă înțelesul lor urma să fie descoperit pe măsură ce poporul Său avea nevoie de învățătura dată în ele. Profeția pe care El a rostit-o avea o dublă aplicație – în timp ce prevestea distrugerea Ierusalimului, ea prefigura, de asemenea, grozăviile zilei celei mari de pe urmă.

Iisus le-a dezvăluit ucenicilor atenți judecățile care urmau să cadă asupra Israelului apostat și, în special, pedeapsa care va veni peste el din cauza renegării și răstignirii lui Mesia. Semne evidente aveau să preceadă apogeul înfricoșător. Ceasul îngrozitor urma să vină pe neașteptate și repede. Mântuitorul i-a avertizat pe urmașii Săi: „De aceea, când veți vedea «urâciunea pustiirii», despre care a vorbit prorocul Daniel, «așezată în Locul Sfânt» – cine citește să înțeleagă! –, atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți” (Matei 24:15,16; Luca 21:20,21). Când steagurile idolatre ale romanilor aveau să fie înălțate pe pământul sfânt, care se întindea câteva sute de metri în afara zidurilor cetății, atunci urmașii lui Hristos trebuia să-și găsească scăparea fugind. Când semnalul de avertizare avea să fie văzut, cei care doreau să scape nu trebuia să mai întârzie. În toată Iudeea, ca și în Ierusalim, semnalul pentru fugă trebuia să fie ascultat imediat. Cel care se întâmpla să fie pe acoperișul casei nu trebuia să mai coboare în casă nici chiar pentru a-și salva cele mai valoroase comori. Cel care lucra la câmp sau la vie nu trebuia să se întoarcă să-și ia hainele de care se dezbrăcase în timp ce lucra în arșița zilei. Nimeni nu trebuia să ezite vreun moment, ca nu cumva să fie prins în dezastrul general.

În timpul domniei lui Irod, Ierusalimul nu numai că fusese mult înfrumusețat, dar, prin înălțarea de turnuri, ziduri și fortărețe care se adăugau la rezistența naturală dată de poziția lui, fusese făcut, în aparență, de neînvins. Cel care, în acea perioadă, ar fi prezis public distrugerea lui ar fi fost considerat, ca și Noe pe timpul lui, un alarmist nebun. Însă Iisus Hristos spusese: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35). Mânia lui Dumnezeu contra Ierusalimului fusese profetizată din cauza păcatelor lui, iar necredința lui îndărătnică i-a adus un sfârșit sigur.

Domnul declarase prin profetul Mica: „Ascultați dar lucrul acesta, căpetenii ale casei lui Iacov și mai-mari ai casei lui Israel, voi, cărora vă este scârbă de dreptate și care suciți tot ce este drept; voi, care zidiți Sionul cu sânge și Ierusalimul, cu nelegiuire! Căpeteniile cetății judecă pentru daruri, preoții lui învață pe popor pentru plată și prorocii lui prorocesc pe bani; și mai îndrăznesc apoi să se bizuie pe Domnul și zic: «Oare nu este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nicio nenorocire!»” (Mica 3:9-11).

Aceste cuvinte îi descriau cu fidelitate pe locuitorii corupți și mândri ai Ierusalimului. În timp ce pretindeau că păzesc cu strictețe preceptele Legii lui Dumnezeu, ei îi încălcau toate principiile. Îl urau pe Hristos, deoarece curăția și sfințenia Sa le descopereau nelegiuirea. Îl acuzau pe El ca fiind cauza tuturor necazurilor care veniseră asupra lor ca urmare a păcatelor lor. Deși recunoșteau că era fără păcat, au declarat că moartea Lui era necesară pentru siguranța lor ca națiune: „Dacă-L lăsăm așa”, spuneau conducătorii iudei, „toți vor crede în El și vor veni romanii și ne vor nimici și locul nostru, și neamul” (Ioan 11:48). Dacă Hristos ar fi fost sacrificat, ei ar fi putut să devină încă o dată un popor puternic și unit. Raționând astfel, ei au fost de acord cu hotărârea marelui-preot că ar fi mai bine să moară un singur om decât să piară întreaga națiune.

Detalii: Scris de: Ellen G. White; Categorie: O pagina pe zi; Publicat: 04 Ianuarie 2023

Astfel, conducătorii iudei clădiseră „Sionul cu sânge, și Ierusalimul, cu nelegiuire” (Mica 3:10). Și totuși, în timp ce-L ucideau pe Mântuitorul pentru că le mustra păcatele, îndreptățirea lor de sine era atât de mare, încât se considerau poporul favorizat al lui Dumnezeu și așteptau ca Domnul să-i elibereze de vrăjmașii lor. „De aceea”, continuă profetul, „din pricina voastră, Sionul va fi arat ca un ogor, Ierusalimul va ajunge un morman de pietre și muntele Templului, o înălțime acoperită de păduri” (versetul 12).

Domnul a amânat judecățile Sale asupra cetății și a națiunii aproape patruzeci de ani după ce sentința asupra Ierusalimului fusese pronunțată chiar de El. Minunată a fost îndelunga răbdare a lui Dumnezeu față de cei care au respins Evanghelia Sa și care L-au ucis pe Fiul Său. Parabola pomului neroditor reprezenta modul în care a procedat Dumnezeu cu națiunea iudaică. Porunca se dăduse: „Taie-l! La ce să mai cuprindă și pământul degeaba?” (Luca 13:7), dar mila divină îl cruțase pentru încă puțin timp. Printre iudei erau mulți care nu cunoscuseră caracterul și lucrarea lui Hristos. Iar copiii nu avuseseră oportunitățile, nici nu primiseră lumina pe care părinții lor o disprețuiseră. Prin predicarea apostolilor și a colaboratorilor lor, Dumnezeu a făcut ca lumina să se reverse și asupra copiilor; lor urma să li se permită să vadă cum s-a împlinit profeția, nu numai la nașterea și în viața lui Hristos, ci și în moartea și învierea Sa. Copiii nu au fost condamnați pentru păcatele părinților lor, dar când, cunoscând toată lumina dată părinților lor, au respins lumina mai mare revărsată asupra lor, atunci au devenit părtași la păcatele părinților lor și au umplut măsura nelegiuirii lor.

Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu față de Ierusalim nu a făcut decât să-i întărească pe iudei în nepocăința lor încăpățânată. În ura și cruzimea lor față de ucenicii lui Iisus, ei au respins ultima ofertă de îndurare. Atunci, Dumnezeu a încetat să-i mai ocrotească și Și-a retras puterea care îi înfrâna pe Satana și pe îngerii lui, iar națiunea a fost lăsată sub stăpânirea conducătorului pe care și l-a ales. Copiii lui Israel au disprețuit harul lui Hristos, care i-ar fi făcut în stare să-și învingă pornirile rele, iar acum au fost învinși de ele. Satana a trezit cele mai cumplite și mai josnice pasiuni ale sufletului. Oamenii nu mai judecau, erau fără rațiune, stăpâniți de impuls și furie oarbă. În cruzimea lor, au devenit satanici. În familie și în societate, în rândul claselor de sus, ca și în rândul celor de jos, existau bănuială, invidie, ură, luptă, răzvrătire, crimă. Nicăieri nu era siguranță. Prietenii și rudele se trădau unii pe alții. Părinții își ucideau copiii, copiii își ucideau părinții. Conducătorii poporului nu aveau putere să se conducă pe ei înșiși. Pasiuni nestăpânite îi făcuseră tirani. Iudeii acceptaseră mărturii mincinoase pentru a-L condamna pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu. Acum, acuzații false făceau ca propriile vieți să le fie nesigure. Prin acțiunile lor, ei spuseseră de mult: „Lăsați-ne în pace cu Sfântul lui Israel” (Isaia 30:11). Acum, dorința lor era împlinită. Frica de Dumnezeu nu-i mai tulbura. Satana era la cârma națiunii și cele mai înalte autorități civile și religioase se găseau sub stăpânirea lui.

Conducătorii facțiunilor rivale se uneau uneori pentru a-și jefui și a-și tortura victimele nenorocite, pentru ca, apoi, să se arunce din nou unii asupra altora și să se ucidă fără milă. Nici chiar sfințenia Templului nu putea să tempereze cruzimea lor groaznică. Închinătorii erau loviți chiar în fața altarului, iar Sanctuarul era profanat cu trupurile celor uciși. Cu toate acestea, în încumetarea lor oarbă și hulitoare, instigatorii acestei lucrări diavolești declarau public că nu se temeau că Ierusalimul avea să fie distrus, deoarece era însăși cetatea lui Dumnezeu. Pentru a-și întări puterea și mai mult, ei mituiau profeți mincinoși pentru a vesti, chiar în timp ce legiunile romane asediau Templul, că poporul trebuie să aștepte eliberarea de la Dumnezeu. Mulțimile s-au prins până în ultimul moment de credința că Cel Preaînalt va interveni pentru înfrângerea adversarilor lor. Dar Israelul disprețuise ocrotirea divină și acum nu mai avea nicio apărare. Nefericit Ierusalim! Sfâșiat de certuri interne, cu străzile înroșite de sângele copiilor lui care se ucideau unii pe alții, în timp ce armatele străine îi distrugeau fortificațiile și-i ucideau oamenii de război!

Toate prevestirile făcute de Hristos cu privire la distrugerea Ierusalimului s-au împlinit la literă. Iudeii au simțit realitatea cuvintelor Sale de avertizare: „Cu ce măsură măsurați, vi se va măsura” (Matei 7:2).

Au apărut semne și minuni care prevesteau dezastrul și moartea. La miezul nopții, o lumină nenaturală a strălucit deasupra Templului și altarului. La apus, pe norii cerului, s-au arătat care și războinici adunându-se pentru bătălie. Preoții care slujeau noaptea în Sanctuar au fost îngroziți de niște sunete misterioase. Pământul s-a cutremurat și mulțimi de glasuri au fost auzite strigând: „Să fugim de aici!” Poarta cea mare dinspre răsărit, care era atât de grea încât abia putea fi închisă de douăzeci de oameni și care era zăvorâtă cu bare imense de fier prinse adânc în caldarâmul de piatră tare, s-a deschis fără vreo mână omenească la miezul nopții (Milman, The History of the Jews, cartea 13).

Timp de șapte ani, un bărbat a colindat străzile Ierusalimului, anunțând nenorocirile care aveau să vină peste cetate. Zi și noapte, el repeta cântecul straniu de jale: „Glas de la răsărit; glas de la apus; glas din cele patru vânturi; glas împotriva Ierusalimului și împotriva Templului; glas împotriva mirilor și a mireselor; glas împotriva întregului popor!” (Ibidem). Acest bărbat ciudat a fost întemnițat și biciuit, dar nicio plângere nu s-a auzit de pe buzele lui. Singurul lui răspuns la insultă și maltratare era: „Nenorocire, nenorocire pentru Ierusalim! Nenorocire, nenorocire pentru locuitorii lui!” Strigătul lui de avertizare n-a încetat decât atunci când a fost ucis în asediul pe care-l prevestise.

La distrugerea Ierusalimului n-a pierit niciun creștin. Hristos îi înștiințase pe ucenicii Săi și toți cei care au crezut cuvintele Sale au așteptat semnul promis. „Când veți vedea Ierusalimul înconjurat de oști”, spusese Iisus, „să știți că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci, cei din Iudeea să fugă la munți, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă din el...” (Luca 21:20,21). După ce romanii, sub conducerea lui Cestius, au înconjurat cetatea, pe neașteptate au încetat asediul, tocmai când totul părea favorabil unui atac imediat. Asediații, pierzându-și speranța de a rezista cu succes, erau pe punctul de a se preda, când generalul roman și-a retras forțele, aparent fără niciun motiv. Dar providența îndurătoare a lui Dumnezeu dirija evenimentele pentru binele poporului Său. Semnul promis le fusese dat creștinilor care așteptau, iar acum, toți cei care doreau aveau ocazia să asculte de avertizarea Mântuitorului. Evenimentele au fost în așa fel conduse, încât nici iudeii, și nici romanii nu au împiedicat fuga creștinilor. La retragerea lui Cestius, iudeii, ieșind din Ierusalim, au urmărit armata care se îndepărta. În timp ce ambele forțe erau astfel cu totul angajate în luptă, creștinii au avut ocazia să părăsească cetatea. În același timp, țara fusese, de asemenea, eliberată de dușmanii care ar fi putut încerca să-i oprească. În timpul asediului, iudeii erau adunați la Ierusalim pentru Sărbătoarea Corturilor și, astfel, creștinii din toată țara au putut să scape fără să fie hărțuiți. Ei au fugit fără întârziere spre un loc sigur – cetatea Pella, din ținutul Pereea, dincolo de Iordan.

Detalii: Scris de: Ellen G. White; Categorie: O pagina pe zi; Publicat: 05 Ianuarie 2023

Forțele iudaice, urmărindu-i pe Cestius și oștirea lui, au atacat ariergarda cu așa cruzime, încât îi amenințau cu distrugerea totală. Romanii au reușit să se retragă cu mare greutate. Iudeii au scăpat aproape fără pierderi și s-au întors cu prăzile, în triumf, la Ierusalim. Dar acest succes aparent le-a făcut numai rău, căci le-a insuflat un spirit de rezistență încăpățânată în fața romanilor, care a adus curând asupra cetății condamnate nenorociri de nedescris.

Teribile au fost calamitățile ce au căzut asupra Ierusalimului când Titus a reluat asediul. Orașul a fost încercuit în timpul Paștelui, când milioane de iudei erau adunați în interiorul zidurilor lui. Depozitele de alimente, care, dacă ar fi fost păstrate cu grijă, le-ar fi ajuns locuitorilor lui timp de mulți ani, fuseseră distruse mai înainte din cauza invidiei și a răzbunării grupărilor care se luptau între ele, și acum oamenii au suferit toate ororile foametei. O măsură de grâu se vindea cu un talant. Atât de grozave erau chinurile foamei, încât oamenii rodeau pielea cingătorilor, a sandalelor și a scuturilor. Un mare număr de oameni se furișau în timpul nopții să adune plante sălbatice care creșteau în afara zidurilor cetății, cu toate că mulți erau prinși și condamnați la moarte în chinuri groaznice, și deseori cei care se întorceau în siguranță erau jefuiți de ceea ce culeseseră cu un risc atât de mare. Torturile cele mai inumane erau aplicate de cei care dețineau puterea, pentru a stoarce de la poporul lovit de sărăcie ultimele resturi pe care putuse să le ascundă. Și aceste cruzimi erau deseori practicate de oameni bine hrăniți, care doreau numai să-și asigure rezerve pentru viitor.

Mii de oameni au pierit de foame și de ciumă. Sentimentele naturale de afecțiune păreau să fi fost nimicite. Soții își jefuiau soțiile, iar acestea, la rândul lor, își jefuiau soții. Copiii puteau fi văzuți smulgând hrana din gura părinților lor bătrâni. Întrebarea profetului: „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează?” și-a primit răspunsul în interiorul zidurilor cetății condamnate. „Femeile, cu toată mila lor, își fierb copiii, care le slujesc ca hrană în mijlocul prăpădului fiicei poporului meu” (Isaia 49:15; Plângerile 4:10). Din nou s-a împlinit avertismentul profetic dat cu paisprezece secole mai înainte: „Femeia cea mai gingașă și cea mai miloasă dintre voi, care, de gingașă și miloasă ce era, nu știa cum să calce mai ușor cu piciorul pe pământ, va privi fără milă pe bărbatul care se odihnește la sânul ei, pe fiul și pe fiica ei; nu le va da nimic... din copiii pe care îi va naște, căci, ducând lipsă de toate, îi va mânca în ascuns, din pricina strâmtorării și necazului în care te va aduce vrăjmașul tău în cetățile tale” (Deuteronomul 28:56,57).

Conducătorii romani s-au străduit să răspândească groaza printre iudei, pentru ca astfel să-i determine să se predea. Prizonierii care se împotriveau când erau luați erau biciuiți, torturați și răstigniți în fața zidurilor cetății. Sute de oameni erau zilnic executați în felul acesta, iar lucrarea aceasta înspăimântătoare a continuat până când, de-a lungul Văii lui Iosafat și pe Golgota, crucile înălțate erau în număr atât de mare, încât abia mai era loc de trecere printre ele. Atât de teribil s-a împlinit blestemul acela îngrozitor rostit în fața scaunului de judecată al lui Pilat: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri” (Matei 27:25).

Titus ar fi dorit să pună capăt acestei scene îngrozitoare și să scutească astfel Ierusalimul de măsura deplină a pedepsei lui. S-a umplut de groază la vederea cadavrelor care zăceau în grămezi pe văi. Ca fermecat, a privit de pe vârful Muntelui Măslinilor Templul măreț și a dat ordin ca nicio piatră să nu fie atinsă. Înainte de a începe cucerirea acestei fortărețe, a făcut un apel insistent către conducătorii iudei să nu-l oblige să profaneze Locul Sfânt cu sânge. Dacă ei ar fi ieșit să lupte în altă parte, niciun roman n-ar fi profanat sfințenia Templului. Însuși Iosif Flaviu i-a implorat, prin cel mai elocvent apel, să se predea pentru a se salva pe ei, cetatea și locul de închinare. Dar cuvintele lui au fost întâmpinate cu blesteme aprige. Au aruncat săgeți împotriva lui, ultimul lor mijlocitor omenesc, în timp ce stăruia de ei. Iudeii respinseseră îndemnurile Fiului lui Dumnezeu, iar acum mustrarea și implorarea i-au făcut și mai hotărâți să reziste până la ultimul. Inutile au fost eforturile lui Titus de a salva Templul. Cineva mai mare decât el declarase că nu va rămâne piatră pe piatră.

Încăpățânarea oarbă a conducătorilor iudei și crimele detestabile săvârșite în cetatea asediată au provocat oroarea și indignarea romanilor și, în cele din urmă, Titus s-a decis să ia Templul cu asalt. A hotărât totuși ca, dacă va fi posibil, să fie salvat de la distrugere. Dar ordinele lui au fost ignorate. După ce se retrăsese în cortul său pentru noapte, iudeii au ieșit din Templu și i-au atacat pe soldații care erau afară. În timpul luptei, o torță aprinsă a fost aruncată de un soldat, printr-o deschizătură, în porticul Templului și încăperile căptușite cu lemn de cedru din jurul Locului Sfânt au fost cuprinse imediat de flăcări. Titus a alergat la fața locului, urmat de generalii și ofițerii săi și le-a poruncit soldaților să stingă focul. Cuvintele lui n-au fost luate în seamă. În furia lor, soldații au aruncat torțe aprinse în încăperile alăturate și după aceea au ucis cu săbiile un mare număr de oameni care își găsiseră adăpost acolo. Sângele curgea ca apa pe treptele Templului. Mii și mii de iudei au pierit. Pe deasupra zgomotului luptei, se auzeau glasuri strigând: „I-Cabod!” – S-a dus slava!

„Titus și-a dat seama că este imposibil să tempereze furia soldaților. A intrat împreună cu ofițerii săi și a cercetat interiorul edificiului sacru. Splendoarea i-a umplut de uimire și, întrucât flăcările nu pătrunseseră încă în Locul Sfânt, a făcut un ultim efort pentru a-l salva. Repezindu-se înainte, i-a îndemnat din nou pe soldați să oprească înaintarea incendiului. Centurionul Liberalis s-a străduit să impună ascultarea ordinului cu ajutorul corpului său de comandă, însă nici respectul față de împărat nu a putut să oprească furia și ura contra iudeilor, înverșunarea cumplită a luptei și dorința avidă de pradă. Soldații au văzut totul în jurul lor poleit cu aur care strălucea orbitor în lumina ciudată a flăcărilor și au presupus că în Sanctuar erau strânse comori incalculabile. Fără să fie observat, un soldat a aruncat o torță aprinsă printre balamalele ușii și, într-o clipă, toată clădirea era în flăcări. Fumul orbitor și flăcările i-au silit pe ofițeri să se retragă și nobilul edificiu a fost lăsat în voia sorții.

Dacă pentru romani a fost o priveliște înspăimântătoare, cum va fi fost ea pentru iudei? Tot vârful dealului care domina cetatea ardea ca un vulcan. Clădirile se prăbușeau una după alta cu un trosnet îngrozitor și erau înghițite într-un abis de foc. Acoperișurile de cedru erau ca o mare de flăcări, turnulețele aurite străluceau ca niște limbi de foc, iar turnurile porților aruncau coloane înalte de flăcări și fum. Colinele învecinate erau luminate și, prin întuneric, grupuri de oameni erau văzuți privind cu îngrijorare și înspăimântați înaintarea distrugerii; pe zidurile și înălțimile din partea de sus a cetății se îngrămădeau oameni, unii cu fețele palide de agonia disperării, alții amenințând neputincioși cu răzbunarea. Strigătele soldaților romani care alergau în toate direcțiile și urletele răsculaților care piereau în flăcări se amestecau cu trosnetul focului și cu zgomotul puternic al grinzilor care se prăbușeau. Ecourile munților repetau țipetele oamenilor de pe înălțimi; de-a lungul zidurilor răsunau gemete și tânguiri. Oameni care piereau de foame își adunau ultimele puteri pentru a scoate un strigăt de groază și disperare.

Pagina 1 din 19

CAPITOLUL 1 - DISTRUGEREA IERUSALIMULUI (1/6)

CAPITOLUL 1 - DISTRUGEREA IERUSALIMULUI (2/6)

CAPITOLUL 1 - DISTRUGEREA IERUSALIMULUI (3/6)

CAPITOLUL 1 - DISTRUGEREA IERUSALIMULUI (4/6)

CAPITOLUL 1 - DISTRUGEREA IERUSALIMULUI (5/6)