De aceea Satana și-a făcut planul să lupte cu mai mult succes împotriva guvernării lui Dumnezeu, înfigându-și steagul în mijlocul bisericii creștine. Dacă putea să-i înșele pe urmașii lui Hristos și să-i facă să-L întristeze pe Dumnezeu, atunci puterea, tăria și hotărârea lor ar fi slăbit, iar ei ar fi devenit o pradă ușoară.
Marele adversar s-a străduit acum să câștige prin șiretenie ceea ce nu reușise prin forță. Persecuția a încetat și a fost înlocuită de atracțiile periculoase ale prosperității materiale și ale onorurilor lumești. Păgânii au fost convinși să primească o parte din credința creștină, dar au respins alte adevăruri esențiale. Ei mărturiseau că Îl primesc pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu și cred în moartea și învierea Sa, dar nu își conștientizau starea păcătoasă și nu simțeau nevoia de pocăință sau de schimbare a inimii. Cu unele concesii din partea lor, ei au propus ca și creștinii să facă unele concesii, ca să se poată uni cu toții pe platforma credinței în Hristos.
Acum, biserica se găsea într-o primejdie înfricoșătoare. Închisoarea, tortura, focul și sabia fuseseră binecuvântări în comparație cu aceasta. Unii dintre creștini au rămas fermi, declarând că nu pot să facă niciun compromis. Alții s-au pronunțat în favoarea modificării sau renunțării la unele aspecte ale credinței lor și a unirii cu cei care acceptaseră o parte a creștinismului, susținând că acesta ar putea să fie mijlocul pentru deplina lor convertire. A fost un timp de mare chin pentru urmașii credincioși ai lui Hristos. Sub mantia unui pretins creștinism, Satana însuși s-a strecurat în biserică pentru a corupe credința și a întoarce mințile oamenilor de la Cuvântul adevărului.
Majoritatea creștinilor au consimțit, în cele din urmă, să coboare standardele și, astfel, s-a format o unire între creștinism și păgânism. Deși păgânii mărturiseau că sunt convertiți și uniți cu biserica, ei nu renunțaseră încă la idolatria lor, ci schimbaseră numai obiectele închinării lor cu chipul lui Iisus, al Mariei și al sfinților. Aluatul putred al idolatriei, adus în felul acesta în biserică, și-a continuat lucrarea lui dăunătoare. Învățături eronate, ritualuri superstițioase și ceremonii idolatre au fost incluse în credință și în serviciul de închinare. Când urmașii lui Hristos s-au unit cu închinătorii la idoli, religia creștină s-a degradat, iar biserica și-a pierdut curăția și puterea. Totuși au fost unii care n-au fost induși în eroare de aceste înșelăciuni. Ei și-au păstrat credincioșia față de Autorul adevărului și s-au închinat numai lui Dumnezeu.
Întotdeauna au fost două categorii de oameni printre cei care mărturisesc a fi urmașii lui Hristos. În timp ce unii studiază viața Mântuitorului și caută din toată inima să-și corecteze defectele pentru a se conforma Modelului, ceilalți ocolesc adevărurile clare, practice, care le descoperă greșelile. Chiar și în cea mai bună stare a ei, biserica n-a fost formată numai din credincioși adevărați, curați și sinceri. Mântuitorul ne-a învățat că cei care se complac în păcat nu trebuie primiți în biserică, și totuși El Însuși S-a asociat cu oameni care aveau defecte de caracter și le-a oferit învățăturile și exemplul Său, ca să aibă ocazia să-și vadă greșelile și să le îndrepte. Între cei doisprezece apostoli a fost un trădător. Iuda a fost primit nu pentru defectele lui de caracter, ci în ciuda lor. El a fost acceptat între ucenici pentru ca, prin învățătura și exemplul lui Hristos, să înțeleagă în ce constă un caracter creștin și, astfel, să fie ajutat să-și vadă greșelile, să se pocăiască și, cu ajutorul harului divin, să-și curețe sufletul „prin ascultarea de adevăr” (1 Petru 1:22). Dar Iuda n-a umblat în lumina lăsată atât de îndurător să strălucească asupra lui. Complăcându-se în păcat, a invitat ispitele lui Satana. Trăsăturile lui rele de caracter au ajuns predominante. Și-a lăsat mintea sub controlul puterilor întunericului, supărându-se atunci când greșelile îi erau mustrate, și astfel a ajuns să comită crima teribilă de trădare a Domnului său. Tot astfel, toți cei care nutresc păcatul sub o formă de evlavie îi urăsc pe cei care le tulbură pacea și le condamnă cursul păcătos al vieții. Când se va ivi o ocazie favorabilă, îi vor trăda, ca și Iuda, pe cei care, spre binele lor, au căutat să-i mustre.
Apostolii s-au confruntat în biserică cu unii care mărturiseau că sunt evlavioși, în timp ce nutreau nelegiuirea în ascuns. Anania și Safira au procedat ca niște înșelători, pretinzând că își sacrifică pe deplin averea pentru Dumnezeu, dar reținând cu lăcomie o parte pentru ei înșiși. Duhul adevărului le-a descoperit apostolilor adevăratul caracter al acestor creștini prefăcuți, iar judecățile lui Dumnezeu au scăpat biserica de această faptă rușinoasă, care îi păta curăția. Această dovadă evidentă a prezenței Duhului lui Hristos care cerceta biserica a semănat groază printre ipocriți și făcătorii de rele. Ei n-au mai putut să rămână în legătură cu cei care, în obiceiuri și înclinații, Îl reprezentau permanent pe Hristos, iar, când încercările și persecuția au venit asupra urmașilor Săi, numai cei care au fost gata să renunțe la tot pentru adevăr au dorit să devină ucenici ai Săi. Astfel, persecuția a continuat cât timp biserica a rămas relativ curată. Dar când aceasta a încetat, s-au adăugat convertiți care erau mai puțin sinceri și devotați și s-a deschis astfel o ușă prin care Satana să pună piciorul în biserică.
Nu există însă nicio legătură între Prințul luminii și prințul întunericului și nu poate fi nici între urmașii lor. Când au consimțit să se asocieze cu păgâni doar pe jumătate convertiți, creștinii au pășit pe o cale care i-a dus din ce în ce mai departe de adevăr. Satana a tresăltat pentru că reușise să înșele un număr atât de mare de urmași ai lui Hristos. Atunci, el și-a exercitat și mai mult puterea asupra lor și i-a inspirat să-i persecute pe cei care Îi rămăseseră credincioși lui Dumnezeu. Nimeni nu știa atât de bine cum să se împotrivească adevăratei credințe creștine ca aceia care odinioară fuseseră apărătorii ei. Acești creștini apostaziați, unindu-se cu tovarășii lor pe jumătate păgâni, au început războiul contra învățăturilor esențiale ale lui Hristos.
Cei care au rămas credincioși au trebuit să lupte cu disperare pentru a rămâne fermi în fața înșelăciunilor lor și urâciunilor care, deghizate în haine sacerdotale, erau introduse în biserică. Biblia nu a mai fost acceptată ca standard al credinței. Doctrina libertății religioase a fost considerată erezie, iar susținătorii ei au fost urâți și proscriși.
După o luptă lungă și aprigă, cei puțini care au mai rămas credincioși s-au hotărât să rupă orice legătură cu biserica apostaziată, dacă ea refuza în continuare să se elibereze de rătăcire și idolatrie. Ei au înțeles că despărțirea era o necesitate absolută, dacă doreau să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu și-au permis să tolereze rătăciri fatale pentru propriile suflete și să dea un exemplu care ar fi pus în pericol credința copiilor și a copiilor copiilor lor. Pentru a asigura unitatea și pacea, erau gata să facă orice concesie compatibilă cu credincioșia față de Dumnezeu, dar simțeau că însăși pacea ar fi trebuit plătită cu prețul prea scump al sacrificării principiilor. Dacă unitatea se putea asigura numai prin compromiterea adevărului și a dreptății, atunci preferau să se despartă, să fie chiar în război.