Când le-a descoperit ucenicilor Săi soarta Ierusalimului și scenele revenirii Sale, Iisus a prezis și experiența poporului Său de la data când urma să fie luat de la ei până la revenirea Sa cu putere și slavă pentru a-i elibera. De pe Muntele Măslinilor, Mântuitorul privea furtunile care erau gata să cadă peste biserica apostolică și, pătrunzând mai adânc în viitor, ochiul Său a distins uraganele teribile și devastatoare care aveau să se abată asupra urmașilor Săi în secolele următoare de întuneric și persecuție. În câteva declarații scurte, de o însemnătate înfricoșătoare, El a prezis felul în care conducătorii lumii acesteia vor trata Biserica lui Dumnezeu (Matei 24:9,21,22). Urmașii lui Hristos aveau să calce pe aceeași cărare a umilinței, disprețului și suferinței pe care a mers Domnul lor. Vrăjmășia care a izbucnit împotriva Mântuitorului lumii avea să fie manifestată împotriva tuturor celor care urmau să creadă în Numele Său.
Istoria bisericii primare a fost martora împlinirii cuvintelor Mântuitorului. Puterile pământului și ale iadului s-au raliat împotriva lui Hristos, în persoana urmașilor Săi. Păgânismul a înțeles că, dacă Evanghelia va triumfa, templele și altarele lui vor fi nimicite, de aceea și-a concentrat forțele pentru a distruge creștinismul. Au fost aprinse focurile persecuției. Creștinii au fost deposedați de averi și alungați din casele lor, ducând „o mare luptă de suferințe” (Evrei 10:32). „Au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare” (Evrei 11:36). Mulți dintre ei și-au pecetluit mărturia cu sângele lor. Nobili și sclavi, bogați și săraci, învățați și neînvățați au fost uciși deopotrivă, fără milă.
Aceste persecuții, care au început sub domnia lui Nero, cam în timpul martirajului lui Pavel, au continuat timp de secole cu o furie mai mare sau mai mică. Creștinii erau acuzați în mod fals de crimele cele mai odioase și erau considerați pe nedrept cauza unor mari calamități – foamete, epidemii și cutremure. Deoarece deveniseră obiectul urii și al suspiciunii generale, informatorii, de dragul câștigului, erau gata să-i trădeze pe cei nevinovați. Au fost condamnați ca răzvrătiți împotriva imperiului, ca dușmani ai religiei și ca plagă pentru societate. Mulți au fost aruncați fiarelor sau arși de vii în amfiteatre. Unii au fost răstigniți, alții au fost îmbrăcați în piei de animale sălbatice și aruncați în arene pentru a fi sfâșiați de câini. Pedepsirea lor era adesea distracția principală la serbările publice. Mari mulțimi se adunau pentru a se bucura de priveliște și salutau moartea și agonia lor cu râsete și aplauze.
Oriunde căutau adăpost, urmașii lui Hristos erau vânați ca animalele de pradă. Erau constrânși să caute adăpost în locuri singuratice și pustii. „Lipsiți de toate, prigoniți, munciți, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului” (Evrei 11:37,38). Catacombele au oferit adăpost pentru mii de credincioși. Pe sub dealurile din afara cetății Romei, fuseseră săpate galerii lungi prin pământ și stâncă. Rețeaua întunecoasă și complicată de tuneluri se întindea pe kilometri întregi, dincolo de zidurile cetății. În aceste refugii subterane, urmașii lui Hristos își înmormântau morții și tot aici își găseau locuința când erau suspectați și proscriși. Când Dătătorul vieții îi va trezi la viață pe cei care au luptat lupta cea bună, mulți martiri pentru cauza lui Hristos vor ieși din aceste catacombe.
Cu toate că erau apăsați de cea mai cruntă persecuție, acești martori ai lui Hristos și-au păstrat credința curată. Deși au fost privați de orice confort, lipsiți de lumina soarelui, găsindu-și căminul în sânul întunecos, dar prietenos, al pământului, ei nu s-au plâns. Se încurajau unii pe alții prin cuvinte pline de credință, răbdare și speranță, pentru a rezista lipsurilor și necazurilor. Pierderea tuturor binecuvântărilor pământești n-a putut să-i constrângă să renunțe la credința lor în Hristos. Încercările și persecuția erau doar pași care-i aduceau mai aproape de odihna și răsplata lor.
Ca și slujitorii lui Dumnezeu din vechime, mulți, „ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea și au fost chinuiți” (Evrei 11:35). Își aminteau cuvintele Domnului lor, care spunea că, atunci când vor fi persecutați pentru Numele lui Hristos, trebuie să se bucure și să se veselească, pentru că răsplata lor va fi mare în ceruri; căci tot așa au fost persecutați și profeții care au fost înainte de ei. Se bucurau că erau socotiți vrednici să sufere pentru adevăr și, din mijlocul trosnetului flăcărilor, înălțau cântări de biruință. Privind prin credință în sus, ei îi vedeau pe Hristos și pe îngeri aplecându-se peste crestele zidurilor cerului, urmărindu-i cu cel mai adânc interes și privind cu aprobare statornicia lor. Un glas de la tronul lui Dumnezeu venea până la ei: „Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții” (Apocalipsa 2:10).
Zadarnice au fost eforturile lui Satana de a distruge biserica lui Hristos prin violență. Marea luptă în care ucenicii lui Iisus și-au dat viața n-a încetat nici atunci când acești credincioși purtători de steag au căzut la posturile lor. Au fost înfrânți, dar tocmai prin această înfrângere, au biruit. Lucrătorii lui Dumnezeu erau uciși, dar lucrarea Sa mergea ferm înainte. Evanghelia a continuat să se răspândească, iar numărul adepților ei să crească. Ea a pătruns în regiuni care erau inaccesibile chiar și acvilelor Romei. Mustrându-i pe conducătorii păgâni care recurgeau la persecuție, un creștin spunea: „Ne puteți ucide, tortura, condamna. (…) Nedreptatea voastră este dovada că suntem nevinovați. (…) Nici cruzimea voastră… nu vă este de folos.” Aceasta nu era decât o invitație și mai puternică ca și alții să adere la convingerile lor. „Cu cât suntem secerați mai des, cu atât mai mult creștem la număr. Sângele creștinilor este o sămânță.” (Tertullian, Apology, paragraful 50)
Mii de oameni au fost întemnițați și uciși, dar alții răsăreau pentru a le lua locul. Iar cei care au fost martirizați pentru credința lor erau strâns legați de Hristos și socotiți de El biruitori. Ei luptaseră lupta cea bună și urmau să primească cununa slavei la venirea lui Hristos. Suferințele pe care le-au îndurat i-au adus pe creștini mai aproape unul de altul și de Răscumpărătorul lor. Exemplul vieții și mărturia morții lor erau o dovadă permanentă în favoarea adevărului și, acolo unde se aștepta mai puțin, supușii lui Satana părăseau rândurile lui pentru a se înrola sub steagul lui Hristos.