Masacrul dinăuntru a fost și mai groaznic decât spectacolul de afară. Bărbați și femei, bătrâni și tineri, răsculați și preoți, cei care luptau, ca și cei care cereau îndurare, toți au fost masacrați fără deosebire. Numărul celor uciși îl întrecea pe acela al ucigașilor. A trebuit ca ostașii să se cațere pe grămezi de morți pentru a aduce la îndeplinire lucrarea de exterminare” (Milman, The History of the Jews, cartea 16).
După distrugerea Templului, întreaga cetate a căzut repede în mâinile romanilor. Conducătorii iudeilor au abandonat turnurile lor invincibile, iar Titus le-a găsit pustii. Privind la ele cu uimire, a declarat că Dumnezeu le dăduse în mâinile lui, deoarece nicio mașină de război, oricât de puternică ar fi fost, n-ar fi reușit să învingă acele bastioane formidabile. Atât cetatea, cât și Templul au fost rase din temelii, iar locul pe care fusese Sfântul Locaș a fost „arat ca un ogor” (Ieremia 26:18). În timpul asediului și al măcelului care au urmat, au pierit peste un milion de oameni. Supraviețuitorii au fost luați prizonieri, vânduți ca sclavi, târâți la Roma pentru a mări alaiul învingătorului, dați fiarelor sălbatice în amfiteatre sau împrăștiați ca peregrini fără patrie pe tot pământul.
Iudeii își făuriseră singuri cătușele; ei își umpluseră singuri cupa răzbunării. Prin distrugerea completă care a venit peste ei ca națiune și prin toate nenorocirile care i-au urmărit în locurile unde au fost împrăștiați, ei n-au cules decât recolta pe care au semănat-o cu propriile mâini. Profetul spune: „Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva… Celui ce te putea ajuta”; „căci ai căzut prin nelegiuirea ta” (Osea 13:9; 14:1). Suferințele lor sunt adesea prezentate ca o pedeapsă venită asupra lor direct prin decret divin. Astfel caută marele amăgitor să-și ascundă propria lucrare. Printr-o respingere încăpățânată a iubirii și îndurării divine, iudeii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă și astfel lui Satana i-a fost îngăduit să-i conducă după voința lui. Cruzimile oribile care au avut loc la distrugerea Ierusalimului sunt o demonstrare a puterii răzbunătoare a lui Satana asupra acelora care se așază de bunăvoie sub controlul lui.
Noi nu știm cât de mult Îi datorăm lui Hristos pentru pacea și ocrotirea de care ne bucurăm. Numai puterea restrictivă a lui Dumnezeu îl împiedică pe Satana să preia controlul total asupra omenirii. Cei neascultători și nemulțumitori au motive temeinice să manifeste recunoștință pentru îndurarea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care ține în frâu puterea crudă și perfidă a celui rău. Dar, când oamenii trec peste limitele răbdării divine, această restricție este îndepărtată. Dumnezeu nu ia față de păcătos poziția unui executor al sentinței împotriva nelegiuirii, ci îi lasă pe cei ce resping îndurarea Sa să secere ceea ce au semănat. Orice rază de lumină respinsă, orice avertizare disprețuită sau neluată în seamă, orice patimă îngăduită, orice călcare a Legii lui Dumnezeu este o sămânță semănată, care-și va aduce negreșit recolta. Duhul lui Dumnezeu, care a fost respins cu îndărătnicie, este în cele din urmă retras de la păcătos și atunci nu mai rămâne nicio putere care să țină în frâu pornirile rele ale sufletului și nicio ocrotire față de răutatea și vrăjmășia lui Satana. Distrugerea Ierusalimului este o avertizare înfricoșătoare și solemnă pentru toți cei care tratează cu ușurință ocaziile puse la dispoziție de harul divin și se împotrivesc chemărilor îndurării divine. Niciodată n-a fost dată o mărturie mai hotărâtă despre ura lui Dumnezeu față de păcat și despre pedeapsa sigură care va cădea peste cei vinovați.
Profeția Mântuitorului cu privire la venirea judecăților lui Dumnezeu asupra Ierusalimului urmează să aibă și o altă împlinire. În comparație cu ea, acea pustiire teribilă a fost doar o umbră palidă. În soarta cetății alese putem să vedem soarta unei lumi care a respins îndurarea lui Dumnezeu și a călcat în picioare Legea Sa. Întunecate sunt rapoartele suferinței umane la care a fost martor pământul în timpul îndelungatelor secole de nelegiuire. Inima se dezgustă și mintea refuză să gândească în fața acestor scene. Teribile au fost consecințele respingerii autorității Cerului. Însă o scenă și mai întunecată este prezentată în descoperirile referitoare la viitor. Rapoartele trecutului, procesiunea interminabilă a agitațiilor, conflictelor și revoluțiilor, „învălmășeala luptei și orice haină de război tăvălită în sânge” (Isaia 9:5) – ce sunt toate acestea, în contrast cu grozăviile acelei zile, când Duhul lui Dumnezeu va fi retras cu totul de la cei nelegiuiți și nu va mai ține în frâu izbucnirea patimilor omenești și furia satanică! Lumea va vedea atunci, ca niciodată mai înainte, consecințele guvernării lui Satana.
Dar, în ziua aceea, ca și în zilele distrugerii Ierusalimului, poporul lui Dumnezeu va fi eliberat, „oricine va fi scris printre cei vii” (Isaia 4:3). Hristos a declarat că va veni a doua oară pentru a-i strânge la Sine pe credincioșii Lui: „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate semințiile pământului se vor boci și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului până la cealaltă” (Matei 24:30,31). Atunci, cei care nu au ascultat de Evanghelie vor fi nimiciți cu suflarea gurii Sale și vor fi prăpădiți de arătarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 2:8). Ca și Israelul din vechime, cei nelegiuiți se distrug singuri – ei cad prin nelegiuirea lor. Printr-o viață de păcat, s-au îndepărtat atât de mult de Dumnezeu, iar natura lor a devenit atât de degradată de păcat, încât manifestarea slavei Sale este pentru ei un foc mistuitor.
Oamenii să fie atenți ca nu cumva să neglijeze lecția transmisă prin cuvintele lui Hristos. După cum i-a avertizat pe ucenicii Săi despre distrugerea Ierusalimului, dându-le un semn al apropierii ruinei, ca să poată scăpa, tot astfel El a avertizat lumea cu privire la ziua distrugerii finale și a dat semne ale apropierii acestei zile, astfel încât toți cei care vor să poată fugi de mânia viitoare. Iisus declară: „Vor fi semne în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri” (Luca 21:25; Matei 24:29; Marcu 13:24-26; Apocalipsa 6:12-17). Cei ce văd aceste semne prevestitoare ale venirii Sale trebuie să știe că „Fiul omului este aproape, este chiar la uși” (Matei 24:33). „Vegheați dar”, sunt cuvintele Sale de îndemn (Marcu 13:35). Cei care țin cont de avertizare nu vor fi lăsați în întuneric, astfel încât ziua aceea să-i surprindă nepregătiți. Dar, peste cei care nu vor veghea, „ziua Domnului va veni ca un hoț noaptea” (1 Tesaloniceni 5:2-5).
Lumea nu este mai dispusă astăzi să creadă solia pentru acest timp decât au fost iudeii să primească avertizarea Mântuitorului cu privire la Ierusalim. Oricând ar veni, ziua Domnului va veni pe neașteptate asupra celor nelegiuiți. Când viața își continuă cursul ei neschimbat, când oamenii sunt absorbiți de plăceri, de afaceri, de comerț, sau de câștigarea de bani, când conducătorii religioși preamăresc progresul și cultura lumii, iar oamenii sunt legănați într-o siguranță falsă, atunci, așa cum hoțul jefuiește la miezul nopții locuința nepăzită, tot așa o prăpădenie neașteptată va veni peste cei nepăsători și neevlavioși „și nu va fi chip de scăpare” (1 Tesaloniceni 5:3).