Forțele iudaice, urmărindu-i pe Cestius și oștirea lui, au atacat ariergarda cu așa cruzime, încât îi amenințau cu distrugerea totală. Romanii au reușit să se retragă cu mare greutate. Iudeii au scăpat aproape fără pierderi și s-au întors cu prăzile, în triumf, la Ierusalim. Dar acest succes aparent le-a făcut numai rău, căci le-a insuflat un spirit de rezistență încăpățânată în fața romanilor, care a adus curând asupra cetății condamnate nenorociri de nedescris.
Teribile au fost calamitățile ce au căzut asupra Ierusalimului când Titus a reluat asediul. Orașul a fost încercuit în timpul Paștelui, când milioane de iudei erau adunați în interiorul zidurilor lui. Depozitele de alimente, care, dacă ar fi fost păstrate cu grijă, le-ar fi ajuns locuitorilor lui timp de mulți ani, fuseseră distruse mai înainte din cauza invidiei și a răzbunării grupărilor care se luptau între ele, și acum oamenii au suferit toate ororile foametei. O măsură de grâu se vindea cu un talant. Atât de grozave erau chinurile foamei, încât oamenii rodeau pielea cingătorilor, a sandalelor și a scuturilor. Un mare număr de oameni se furișau în timpul nopții să adune plante sălbatice care creșteau în afara zidurilor cetății, cu toate că mulți erau prinși și condamnați la moarte în chinuri groaznice, și deseori cei care se întorceau în siguranță erau jefuiți de ceea ce culeseseră cu un risc atât de mare. Torturile cele mai inumane erau aplicate de cei care dețineau puterea, pentru a stoarce de la poporul lovit de sărăcie ultimele resturi pe care putuse să le ascundă. Și aceste cruzimi erau deseori practicate de oameni bine hrăniți, care doreau numai să-și asigure rezerve pentru viitor.
Mii de oameni au pierit de foame și de ciumă. Sentimentele naturale de afecțiune păreau să fi fost nimicite. Soții își jefuiau soțiile, iar acestea, la rândul lor, își jefuiau soții. Copiii puteau fi văzuți smulgând hrana din gura părinților lor bătrâni. Întrebarea profetului: „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează?” și-a primit răspunsul în interiorul zidurilor cetății condamnate. „Femeile, cu toată mila lor, își fierb copiii, care le slujesc ca hrană în mijlocul prăpădului fiicei poporului meu” (Isaia 49:15; Plângerile 4:10). Din nou s-a împlinit avertismentul profetic dat cu paisprezece secole mai înainte: „Femeia cea mai gingașă și cea mai miloasă dintre voi, care, de gingașă și miloasă ce era, nu știa cum să calce mai ușor cu piciorul pe pământ, va privi fără milă pe bărbatul care se odihnește la sânul ei, pe fiul și pe fiica ei; nu le va da nimic... din copiii pe care îi va naște, căci, ducând lipsă de toate, îi va mânca în ascuns, din pricina strâmtorării și necazului în care te va aduce vrăjmașul tău în cetățile tale” (Deuteronomul 28:56,57).
Conducătorii romani s-au străduit să răspândească groaza printre iudei, pentru ca astfel să-i determine să se predea. Prizonierii care se împotriveau când erau luați erau biciuiți, torturați și răstigniți în fața zidurilor cetății. Sute de oameni erau zilnic executați în felul acesta, iar lucrarea aceasta înspăimântătoare a continuat până când, de-a lungul Văii lui Iosafat și pe Golgota, crucile înălțate erau în număr atât de mare, încât abia mai era loc de trecere printre ele. Atât de teribil s-a împlinit blestemul acela îngrozitor rostit în fața scaunului de judecată al lui Pilat: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri” (Matei 27:25).
Titus ar fi dorit să pună capăt acestei scene îngrozitoare și să scutească astfel Ierusalimul de măsura deplină a pedepsei lui. S-a umplut de groază la vederea cadavrelor care zăceau în grămezi pe văi. Ca fermecat, a privit de pe vârful Muntelui Măslinilor Templul măreț și a dat ordin ca nicio piatră să nu fie atinsă. Înainte de a începe cucerirea acestei fortărețe, a făcut un apel insistent către conducătorii iudei să nu-l oblige să profaneze Locul Sfânt cu sânge. Dacă ei ar fi ieșit să lupte în altă parte, niciun roman n-ar fi profanat sfințenia Templului. Însuși Iosif Flaviu i-a implorat, prin cel mai elocvent apel, să se predea pentru a se salva pe ei, cetatea și locul de închinare. Dar cuvintele lui au fost întâmpinate cu blesteme aprige. Au aruncat săgeți împotriva lui, ultimul lor mijlocitor omenesc, în timp ce stăruia de ei. Iudeii respinseseră îndemnurile Fiului lui Dumnezeu, iar acum mustrarea și implorarea i-au făcut și mai hotărâți să reziste până la ultimul. Inutile au fost eforturile lui Titus de a salva Templul. Cineva mai mare decât el declarase că nu va rămâne piatră pe piatră.
Încăpățânarea oarbă a conducătorilor iudei și crimele detestabile săvârșite în cetatea asediată au provocat oroarea și indignarea romanilor și, în cele din urmă, Titus s-a decis să ia Templul cu asalt. A hotărât totuși ca, dacă va fi posibil, să fie salvat de la distrugere. Dar ordinele lui au fost ignorate. După ce se retrăsese în cortul său pentru noapte, iudeii au ieșit din Templu și i-au atacat pe soldații care erau afară. În timpul luptei, o torță aprinsă a fost aruncată de un soldat, printr-o deschizătură, în porticul Templului și încăperile căptușite cu lemn de cedru din jurul Locului Sfânt au fost cuprinse imediat de flăcări. Titus a alergat la fața locului, urmat de generalii și ofițerii săi și le-a poruncit soldaților să stingă focul. Cuvintele lui n-au fost luate în seamă. În furia lor, soldații au aruncat torțe aprinse în încăperile alăturate și după aceea au ucis cu săbiile un mare număr de oameni care își găsiseră adăpost acolo. Sângele curgea ca apa pe treptele Templului. Mii și mii de iudei au pierit. Pe deasupra zgomotului luptei, se auzeau glasuri strigând: „I-Cabod!” – S-a dus slava!
„Titus și-a dat seama că este imposibil să tempereze furia soldaților. A intrat împreună cu ofițerii săi și a cercetat interiorul edificiului sacru. Splendoarea i-a umplut de uimire și, întrucât flăcările nu pătrunseseră încă în Locul Sfânt, a făcut un ultim efort pentru a-l salva. Repezindu-se înainte, i-a îndemnat din nou pe soldați să oprească înaintarea incendiului. Centurionul Liberalis s-a străduit să impună ascultarea ordinului cu ajutorul corpului său de comandă, însă nici respectul față de împărat nu a putut să oprească furia și ura contra iudeilor, înverșunarea cumplită a luptei și dorința avidă de pradă. Soldații au văzut totul în jurul lor poleit cu aur care strălucea orbitor în lumina ciudată a flăcărilor și au presupus că în Sanctuar erau strânse comori incalculabile. Fără să fie observat, un soldat a aruncat o torță aprinsă printre balamalele ușii și, într-o clipă, toată clădirea era în flăcări. Fumul orbitor și flăcările i-au silit pe ofițeri să se retragă și nobilul edificiu a fost lăsat în voia sorții.
Dacă pentru romani a fost o priveliște înspăimântătoare, cum va fi fost ea pentru iudei? Tot vârful dealului care domina cetatea ardea ca un vulcan. Clădirile se prăbușeau una după alta cu un trosnet îngrozitor și erau înghițite într-un abis de foc. Acoperișurile de cedru erau ca o mare de flăcări, turnulețele aurite străluceau ca niște limbi de foc, iar turnurile porților aruncau coloane înalte de flăcări și fum. Colinele învecinate erau luminate și, prin întuneric, grupuri de oameni erau văzuți privind cu îngrijorare și înspăimântați înaintarea distrugerii; pe zidurile și înălțimile din partea de sus a cetății se îngrămădeau oameni, unii cu fețele palide de agonia disperării, alții amenințând neputincioși cu răzbunarea. Strigătele soldaților romani care alergau în toate direcțiile și urletele răsculaților care piereau în flăcări se amestecau cu trosnetul focului și cu zgomotul puternic al grinzilor care se prăbușeau. Ecourile munților repetau țipetele oamenilor de pe înălțimi; de-a lungul zidurilor răsunau gemete și tânguiri. Oameni care piereau de foame își adunau ultimele puteri pentru a scoate un strigăt de groază și disperare.