Astfel, conducătorii iudei clădiseră „Sionul cu sânge, și Ierusalimul, cu nelegiuire” (Mica 3:10). Și totuși, în timp ce-L ucideau pe Mântuitorul pentru că le mustra păcatele, îndreptățirea lor de sine era atât de mare, încât se considerau poporul favorizat al lui Dumnezeu și așteptau ca Domnul să-i elibereze de vrăjmașii lor. „De aceea”, continuă profetul, „din pricina voastră, Sionul va fi arat ca un ogor, Ierusalimul va ajunge un morman de pietre și muntele Templului, o înălțime acoperită de păduri” (versetul 12).
Domnul a amânat judecățile Sale asupra cetății și a națiunii aproape patruzeci de ani după ce sentința asupra Ierusalimului fusese pronunțată chiar de El. Minunată a fost îndelunga răbdare a lui Dumnezeu față de cei care au respins Evanghelia Sa și care L-au ucis pe Fiul Său. Parabola pomului neroditor reprezenta modul în care a procedat Dumnezeu cu națiunea iudaică. Porunca se dăduse: „Taie-l! La ce să mai cuprindă și pământul degeaba?” (Luca 13:7), dar mila divină îl cruțase pentru încă puțin timp. Printre iudei erau mulți care nu cunoscuseră caracterul și lucrarea lui Hristos. Iar copiii nu avuseseră oportunitățile, nici nu primiseră lumina pe care părinții lor o disprețuiseră. Prin predicarea apostolilor și a colaboratorilor lor, Dumnezeu a făcut ca lumina să se reverse și asupra copiilor; lor urma să li se permită să vadă cum s-a împlinit profeția, nu numai la nașterea și în viața lui Hristos, ci și în moartea și învierea Sa. Copiii nu au fost condamnați pentru păcatele părinților lor, dar când, cunoscând toată lumina dată părinților lor, au respins lumina mai mare revărsată asupra lor, atunci au devenit părtași la păcatele părinților lor și au umplut măsura nelegiuirii lor.
Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu față de Ierusalim nu a făcut decât să-i întărească pe iudei în nepocăința lor încăpățânată. În ura și cruzimea lor față de ucenicii lui Iisus, ei au respins ultima ofertă de îndurare. Atunci, Dumnezeu a încetat să-i mai ocrotească și Și-a retras puterea care îi înfrâna pe Satana și pe îngerii lui, iar națiunea a fost lăsată sub stăpânirea conducătorului pe care și l-a ales. Copiii lui Israel au disprețuit harul lui Hristos, care i-ar fi făcut în stare să-și învingă pornirile rele, iar acum au fost învinși de ele. Satana a trezit cele mai cumplite și mai josnice pasiuni ale sufletului. Oamenii nu mai judecau, erau fără rațiune, stăpâniți de impuls și furie oarbă. În cruzimea lor, au devenit satanici. În familie și în societate, în rândul claselor de sus, ca și în rândul celor de jos, existau bănuială, invidie, ură, luptă, răzvrătire, crimă. Nicăieri nu era siguranță. Prietenii și rudele se trădau unii pe alții. Părinții își ucideau copiii, copiii își ucideau părinții. Conducătorii poporului nu aveau putere să se conducă pe ei înșiși. Pasiuni nestăpânite îi făcuseră tirani. Iudeii acceptaseră mărturii mincinoase pentru a-L condamna pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu. Acum, acuzații false făceau ca propriile vieți să le fie nesigure. Prin acțiunile lor, ei spuseseră de mult: „Lăsați-ne în pace cu Sfântul lui Israel” (Isaia 30:11). Acum, dorința lor era împlinită. Frica de Dumnezeu nu-i mai tulbura. Satana era la cârma națiunii și cele mai înalte autorități civile și religioase se găseau sub stăpânirea lui.
Conducătorii facțiunilor rivale se uneau uneori pentru a-și jefui și a-și tortura victimele nenorocite, pentru ca, apoi, să se arunce din nou unii asupra altora și să se ucidă fără milă. Nici chiar sfințenia Templului nu putea să tempereze cruzimea lor groaznică. Închinătorii erau loviți chiar în fața altarului, iar Sanctuarul era profanat cu trupurile celor uciși. Cu toate acestea, în încumetarea lor oarbă și hulitoare, instigatorii acestei lucrări diavolești declarau public că nu se temeau că Ierusalimul avea să fie distrus, deoarece era însăși cetatea lui Dumnezeu. Pentru a-și întări puterea și mai mult, ei mituiau profeți mincinoși pentru a vesti, chiar în timp ce legiunile romane asediau Templul, că poporul trebuie să aștepte eliberarea de la Dumnezeu. Mulțimile s-au prins până în ultimul moment de credința că Cel Preaînalt va interveni pentru înfrângerea adversarilor lor. Dar Israelul disprețuise ocrotirea divină și acum nu mai avea nicio apărare. Nefericit Ierusalim! Sfâșiat de certuri interne, cu străzile înroșite de sângele copiilor lui care se ucideau unii pe alții, în timp ce armatele străine îi distrugeau fortificațiile și-i ucideau oamenii de război!
Toate prevestirile făcute de Hristos cu privire la distrugerea Ierusalimului s-au împlinit la literă. Iudeii au simțit realitatea cuvintelor Sale de avertizare: „Cu ce măsură măsurați, vi se va măsura” (Matei 7:2).
Au apărut semne și minuni care prevesteau dezastrul și moartea. La miezul nopții, o lumină nenaturală a strălucit deasupra Templului și altarului. La apus, pe norii cerului, s-au arătat care și războinici adunându-se pentru bătălie. Preoții care slujeau noaptea în Sanctuar au fost îngroziți de niște sunete misterioase. Pământul s-a cutremurat și mulțimi de glasuri au fost auzite strigând: „Să fugim de aici!” Poarta cea mare dinspre răsărit, care era atât de grea încât abia putea fi închisă de douăzeci de oameni și care era zăvorâtă cu bare imense de fier prinse adânc în caldarâmul de piatră tare, s-a deschis fără vreo mână omenească la miezul nopții (Milman, The History of the Jews, cartea 13).
Timp de șapte ani, un bărbat a colindat străzile Ierusalimului, anunțând nenorocirile care aveau să vină peste cetate. Zi și noapte, el repeta cântecul straniu de jale: „Glas de la răsărit; glas de la apus; glas din cele patru vânturi; glas împotriva Ierusalimului și împotriva Templului; glas împotriva mirilor și a mireselor; glas împotriva întregului popor!” (Ibidem). Acest bărbat ciudat a fost întemnițat și biciuit, dar nicio plângere nu s-a auzit de pe buzele lui. Singurul lui răspuns la insultă și maltratare era: „Nenorocire, nenorocire pentru Ierusalim! Nenorocire, nenorocire pentru locuitorii lui!” Strigătul lui de avertizare n-a încetat decât atunci când a fost ucis în asediul pe care-l prevestise.
La distrugerea Ierusalimului n-a pierit niciun creștin. Hristos îi înștiințase pe ucenicii Săi și toți cei care au crezut cuvintele Sale au așteptat semnul promis. „Când veți vedea Ierusalimul înconjurat de oști”, spusese Iisus, „să știți că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci, cei din Iudeea să fugă la munți, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă din el...” (Luca 21:20,21). După ce romanii, sub conducerea lui Cestius, au înconjurat cetatea, pe neașteptate au încetat asediul, tocmai când totul părea favorabil unui atac imediat. Asediații, pierzându-și speranța de a rezista cu succes, erau pe punctul de a se preda, când generalul roman și-a retras forțele, aparent fără niciun motiv. Dar providența îndurătoare a lui Dumnezeu dirija evenimentele pentru binele poporului Său. Semnul promis le fusese dat creștinilor care așteptau, iar acum, toți cei care doreau aveau ocazia să asculte de avertizarea Mântuitorului. Evenimentele au fost în așa fel conduse, încât nici iudeii, și nici romanii nu au împiedicat fuga creștinilor. La retragerea lui Cestius, iudeii, ieșind din Ierusalim, au urmărit armata care se îndepărta. În timp ce ambele forțe erau astfel cu totul angajate în luptă, creștinii au avut ocazia să părăsească cetatea. În același timp, țara fusese, de asemenea, eliberată de dușmanii care ar fi putut încerca să-i oprească. În timpul asediului, iudeii erau adunați la Ierusalim pentru Sărbătoarea Corturilor și, astfel, creștinii din toată țara au putut să scape fără să fie hărțuiți. Ei au fugit fără întârziere spre un loc sigur – cetatea Pella, din ținutul Pereea, dincolo de Iordan.