Al doilea Templu însă nu l-a egalat pe primul în măreție; nici nu a fost sfințit prin acele semne vizibile ale prezenței divine care s-au manifestat la primul Templu. Nu a fost nicio manifestare de putere supranaturală pentru a marca consacrarea lui. Niciun nor de slavă nu s-a văzut umplând Sanctuarul nou-înălțat. Nici foc din cer n-a coborât pentru a mistui jertfa de pe altar. Șechina nu mai exista între heruvimi, în Locul Preasfânt; chivotul, scaunul harului și tablele mărturiei nu se mai găseau acolo. Nicio voce nu s-a auzit din cer ca să-i comunice preotului voia lui Iehova.
Iudeii se străduiseră zadarnic, timp de secole, să arate modul în care s-a împlinit făgăduința lui Dumnezeu dată prin Hagai, dar mândria și necredința le-a orbit mintea față de adevăratul înțeles al cuvintelor profetului. Templul al doilea nu a fost onorat cu norul slavei lui Iehova, ci cu prezența vie a Aceluia în care locuia trupește toată plinătatea Dumnezeirii, care era Dumnezeu Însuși, manifestat în trup. „Dorința tuturor popoarelor” venise într-adevăr în Templul Său, când Omul din Nazaret învăța și vindeca în curțile sfinte. Prin prezența lui Hristos, și numai prin aceasta, al doilea Templu îl întrecea în slavă pe primul. Dar Israel respinsese Darul oferit de Cer. Slava a dispărut pentru totdeauna din templu în ziua în care umilul Învățător a ieșit prin poarta lui de aur. Cuvintele Mântuitorului: „Iată că vi se lasă casa pustie” s-au împlinit atunci (Matei 23:38).
Profeția lui Hristos cu privire la distrugerea Templului îi umpluse de teamă și de uimire pe ucenici, și ei doreau să înțeleagă mai deplin sensul cuvintelor Sale. Bogăție, muncă și iscusință arhitectonică fuseseră investite timp de peste patruzeci de ani pentru a-i spori splendoarea. Irod cel Mare risipise pentru el atât bogății romane, cât și comori iudaice și chiar conducătorul imperiului îl îmbogățise cu darurile sale. Blocuri masive de marmură albă, de dimensiuni aproape fabuloase, trimise de la Roma pentru acest scop, făceau parte din structura lui. În legătură cu acestea, ucenicii I-au atras atenția Domnului lor, zicând: „Uită-Te ce pietre și ce zidiri!” (Marcu 13:1).
La auzul acestor cuvinte, Iisus le-a dat răspunsul solemn și surprinzător: „Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată” (Matei 24:2).
Ucenicii asociau distrugerea Ierusalimului cu evenimentele venirii personale a lui Hristos într-o slavă trecătoare, pentru a lua tronul imperiului universal, pentru a-i pedepsi pe iudeii nepocăiți și pentru a elibera națiunea de jugul roman. Domnul le spusese că va veni a doua oară. De aceea, atunci când El a menționat judecățile care aveau să cadă asupra Ierusalimului, ei s-au gândit le acea venire și, când s-au adunat în jurul Mântuitorului pe Muntele Măslinilor, au întrebat: „Când se vor întâmpla aceste lucruri? Și care va fi semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului acestuia?” (versetul 3)
Hristos, în mila Sa, a ascuns viitorul de ucenici. Dacă ar fi înțeles pe deplin, la momentul acela, cele două evenimente înspăimântătoare – suferințele și moartea Mântuitorului și distrugerea cetății și a Templului lor –, ei ar fi fost copleșiți de spaimă. Hristos le-a dat o schiță a evenimentelor importante care urmau să aibă loc înainte de încheierea timpului. Cuvintele Sale n-au fost înțelese pe deplin atunci, însă înțelesul lor urma să fie descoperit pe măsură ce poporul Său avea nevoie de învățătura dată în ele. Profeția pe care El a rostit-o avea o dublă aplicație – în timp ce prevestea distrugerea Ierusalimului, ea prefigura, de asemenea, grozăviile zilei celei mari de pe urmă.
Iisus le-a dezvăluit ucenicilor atenți judecățile care urmau să cadă asupra Israelului apostat și, în special, pedeapsa care va veni peste el din cauza renegării și răstignirii lui Mesia. Semne evidente aveau să preceadă apogeul înfricoșător. Ceasul îngrozitor urma să vină pe neașteptate și repede. Mântuitorul i-a avertizat pe urmașii Săi: „De aceea, când veți vedea «urâciunea pustiirii», despre care a vorbit prorocul Daniel, «așezată în Locul Sfânt» – cine citește să înțeleagă! –, atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți” (Matei 24:15,16; Luca 21:20,21). Când steagurile idolatre ale romanilor aveau să fie înălțate pe pământul sfânt, care se întindea câteva sute de metri în afara zidurilor cetății, atunci urmașii lui Hristos trebuia să-și găsească scăparea fugind. Când semnalul de avertizare avea să fie văzut, cei care doreau să scape nu trebuia să mai întârzie. În toată Iudeea, ca și în Ierusalim, semnalul pentru fugă trebuia să fie ascultat imediat. Cel care se întâmpla să fie pe acoperișul casei nu trebuia să mai coboare în casă nici chiar pentru a-și salva cele mai valoroase comori. Cel care lucra la câmp sau la vie nu trebuia să se întoarcă să-și ia hainele de care se dezbrăcase în timp ce lucra în arșița zilei. Nimeni nu trebuia să ezite vreun moment, ca nu cumva să fie prins în dezastrul general.
În timpul domniei lui Irod, Ierusalimul nu numai că fusese mult înfrumusețat, dar, prin înălțarea de turnuri, ziduri și fortărețe care se adăugau la rezistența naturală dată de poziția lui, fusese făcut, în aparență, de neînvins. Cel care, în acea perioadă, ar fi prezis public distrugerea lui ar fi fost considerat, ca și Noe pe timpul lui, un alarmist nebun. Însă Iisus Hristos spusese: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35). Mânia lui Dumnezeu contra Ierusalimului fusese profetizată din cauza păcatelor lui, iar necredința lui îndărătnică i-a adus un sfârșit sigur.
Domnul declarase prin profetul Mica: „Ascultați dar lucrul acesta, căpetenii ale casei lui Iacov și mai-mari ai casei lui Israel, voi, cărora vă este scârbă de dreptate și care suciți tot ce este drept; voi, care zidiți Sionul cu sânge și Ierusalimul, cu nelegiuire! Căpeteniile cetății judecă pentru daruri, preoții lui învață pe popor pentru plată și prorocii lui prorocesc pe bani; și mai îndrăznesc apoi să se bizuie pe Domnul și zic: «Oare nu este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nicio nenorocire!»” (Mica 3:9-11).
Aceste cuvinte îi descriau cu fidelitate pe locuitorii corupți și mândri ai Ierusalimului. În timp ce pretindeau că păzesc cu strictețe preceptele Legii lui Dumnezeu, ei îi încălcau toate principiile. Îl urau pe Hristos, deoarece curăția și sfințenia Sa le descopereau nelegiuirea. Îl acuzau pe El ca fiind cauza tuturor necazurilor care veniseră asupra lor ca urmare a păcatelor lor. Deși recunoșteau că era fără păcat, au declarat că moartea Lui era necesară pentru siguranța lor ca națiune: „Dacă-L lăsăm așa”, spuneau conducătorii iudei, „toți vor crede în El și vor veni romanii și ne vor nimici și locul nostru, și neamul” (Ioan 11:48). Dacă Hristos ar fi fost sacrificat, ei ar fi putut să devină încă o dată un popor puternic și unit. Raționând astfel, ei au fost de acord cu hotărârea marelui-preot că ar fi mai bine să moară un singur om decât să piară întreaga națiune.