Deși au răsplătit binele cu rău și iubirea Sa cu ură (Psalmii 109:5), El Și-a urmărit neclintit misiunea plină de îndurare. Cei care au căutat harul Său nu au fost respinși niciodată. Călător fără casă, având zilnic parte de dispreț și de lipsuri, a trăit pentru a sluji nevoilor oamenilor și a le alina durerile, invitându-i să primească darul vieții. Valurile de îndurare, respinse de acele inimi îndărătnice, se reîntorceau într-un torent mai puternic de iubire compătimitoare, fără seamăn. Dar Israel a întors spatele celui mai bun Prieten și singurului său Ajutor. Implorările iubirii Sale fuseseră disprețuite, sfaturile Sale – respinse, avertismentele Sale – luate în râs.
Ceasul speranței și al iertării trecea în grabă, cupa mâniei îndelung amânate a lui Dumnezeu era aproape plină. Norul care se adunase de-a lungul secolelor de apostazie și răzvrătire, încărcat de nenorociri, era gata să se reverse peste un popor vinovat; iar Singurul care putea să-l salveze de la soarta sa inevitabilă fusese disprețuit, insultat, renegat și curând urma să fie răstignit. Când Hristos avea să atârne pe crucea Golgotei, timpul lui Israel ca popor favorizat și binecuvântat de Dumnezeu urma să se sfârșească. Pierderea chiar și a unui singur suflet este o nenorocire care cântărește infinit mai mult decât câștigurile și comorile lumii întregi; dar, când Hristos privea asupra Ierusalimului, înaintea Lui se afla soarta unei cetăți întregi, a unei națiuni întregi – acea cetate și acea națiune care fuseseră odinioară alese de Dumnezeu, comoara Sa deosebită.
Profeții deplânseseră apostazia lui Israel și dezastrele teribile prin care fuseseră pedepsite păcatele lui. Ieremia dorise ca ochii să-i fie un izvor de lacrimi ca să-i plângă zi și noapte pe cei uciși ai fiicei poporului său, turma Domnului care era dusă în robie (Ieremia 9:1; 13:17). Cât de mare trebuie să fi fost atunci durerea Aceluia a cărui privire profetică cuprindea nu ani, ci secole! El îl vedea pe îngerul nimicitor cu sabia ridicată împotriva cetății care fusese atât de mult timp locuința lui Iehova. De pe culmea Muntelui Măslinilor, chiar din locul ocupat mai târziu de Titus și armata sa, El privea dincolo de vale, la curțile și porticurile sfinte și, cu ochii întunecați de lacrimi, vedea, într-o perspectivă înspăimântătoare, zidurile înconjurate de oștile străine. Auzea zgomotul pașilor armatelor mărșăluind la război. Auzea glasul mamelor și al copiilor strigând după pâine în cetatea asediată. Vedea casa ei sfântă și frumoasă, palatele și turnurile ei pradă flăcărilor și, în locul în care stăteau ele odinioară, doar un morman de ruine fumegânde.
Privind de-a lungul secolelor, vedea poporul legământului împrăștiat în toate țările „ca niște naufragiați pe un țărm pustiu”. În această pedeapsă temporară, gata să cadă peste locuitorii Ierusalimului, El vedea doar prima înghițitură din cupa mâniei pe care ei trebuia să o bea până la fund, la judecata finală. Mila divină și iubirea fierbinte și-au găsit expresia în cuvintele îndurerate: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut!” O, dacă tu, popor favorizat mai presus de oricare altul, ai fi cunoscut timpul cercetării tale și lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Am oprit îngerul dreptății, te-am chemat la pocăință, dar zadarnic. Tu nu i-ai refuzat și nu i-ai respins doar pe slujitori, pe trimiși și pe profeți, ci pe Sfântul lui Israel, Răscumpărătorul tău. Dacă ești distrus, tu singur porți răspunderea. „Și nu vreți să veniți la Mine, ca să aveți viața!” (Matei 23:37; Ioan 5:40).
Hristos vedea în Ierusalim simbolul unei lumi împietrite în necredință și răzvrătire, grăbindu-se să primească pedepsele lui Dumnezeu. Nenorocirile omenirii căzute, apăsându-i pe suflet, I-au smuls de pe buze acel strigăt nespus de amar. El vedea istoria păcatului scrisă în mizeria umană, cu lacrimi și sânge. Inima Sa era mișcată de o milă infinită pentru cei nenorociți și îndurerați de pe pământ; ardea de dorința de a-i despovăra pe toți. Dar nici chiar mâna Sa nu putea să întoarcă valul nenorocirilor omenești; numai puțini urmau să caute singurul Izvor de ajutor. El era gata să-Și dea sufletul la moarte pentru a le aduce mântuirea, dar puțini urmau să vină la El ca să aibă viață.
Maiestatea cerului, în lacrimi! Fiul Dumnezeului nemărginit, tulburat în duhul Său, încovoiat de chin sufletesc! Scena a umplut tot cerul de uimire, iar nouă ne arată păcătoșenia nespus de mare a păcatului, ne arată cât de greu este chiar pentru Puterea Infinită să-l scape pe cel vinovat de urmările călcării Legii lui Dumnezeu. Privind către generația din urmă, Iisus a văzut lumea cuprinsă de o amăgire asemănătoare cu aceea care a dus la distrugerea Ierusalimului. Marele păcat al iudeilor a fost renegarea lui Hristos; marele păcat al lumii creștine va fi renegarea Legii lui Dumnezeu, temelia guvernării Sale în cer și pe pământ. Preceptele lui Iehova vor fi disprețuite și nesocotite. Milioane de oameni aflați în robia păcatului, sclavi ai lui Satana, sortiți să sufere moartea a doua, vor refuza să asculte de cuvintele adevărului în ziua cercetării lor. Teribilă orbire! Ciudată rătăcire!
Cu două zile înainte de Paște, când plecase pentru ultima dată din Templu, după ce denunțase fățărnicia conducătorilor iudei, Hristos a ieșit din nou cu ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor și S-a așezat cu ei pe coasta înverzită care avea vedere spre cetate. S-a uitat încă o dată lung la zidurile, turnurile și palatele ei. A privit încă o dată Templul în splendoarea lui orbitoare – o diademă a frumuseții care încorona muntele cel sfânt.
Cu o mie de ani înainte, psalmistul preamărise îndurarea lui Dumnezeu față de Israel, care făcuse din Casa lui sfântă locuința Sa: „Cortul Lui este în Salem și locuința Lui, în Sion.” El „a ales seminția lui Iuda, Muntele Sionului, pe care-l iubește. Și-a zidit sfântul locaș ca cerurile de înalt” (Psalmii 76:2; 78:68,69). Primul Templu fusese înălțat în perioada cea mai prosperă a istoriei lui Israel. Împăratul David strânsese vaste comori pentru scopul acesta, iar planurile pentru construcție au fost făcute prin inspirație divină (1 Cronici 28:12,19). Solomon, cel mai înțelept dintre monarhii lui Israel, a dus la bun sfârșit lucrarea. Templul acesta era cea mai măreață clădire pe care o văzuse lumea vreodată. Cu toate acestea, Domnul declarase prin profetul Hagai cu privire la cel de-al doilea Templu: „Slava acestei Case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi.” „Voi clătina toate neamurile și Dorința tuturor popoarelor va veni; și voi umple de slavă Casa aceasta, zice Domnul oștirilor” (Hagai 2:9,7, tr. engl. KJV).
După distrugerea lui de către Nebucadnețar, Templul a fost reconstruit, într-o țară pustiită și aproape nelocuită, cu aproape cinci sute de ani înainte de nașterea lui Hristos, de către un popor care se întorsese dintr-o robie de o viață întreagă. Printre cei întorși, se aflau bătrâni care văzuseră slava Templului lui Solomon și care au plâns la punerea temeliei noii clădiri, deoarece ea urma să fie cu mult inferioară celei dintâi. Sentimentul care predomina este descris de profet cu intensitate: „Cine a mai rămas între voi din cei ce au văzut Casa aceasta în slava ei dintâi? Și cum o vedeți acum? Așa cum este, nu pare ea ca un nimic în ochii voștri?” (Hagai 2:3; Ezra 3:12) Atunci s-a făcut promisiunea că slava acestei Case de pe urmă trebuia să fie mai mare decât a celei dintâi.