De pe creasta Muntelui Măslinilor, Iisus privea Ierusalimul. Scena care se desfăşura înaintea Lui era plăcută şi liniştită. Era timpul Sărbătorii Paştelui şi copiii lui Iacov se adunaseră acolo din toate părţile pentru a participa la marea sărbătoare naţională. În mijlocul grădinilor, viilor, pe coastele înverzite, presărate cu corturile pelerinilor, se înălţau colinele în terase, palatele impunătoare şi fortăreţele masive ale capitalei lui Israel. Fiica Sionului părea să spună în mândria ei: „Şed ca împărăteasă şi nu voi şti ce este tânguirea” (Apocalipsa 18:7). Era la fel de atrăgătoare şi de sigură de favoarea Cerului ca atunci când, cu secole în urmă, cântăreţul regal psalmodia: „Frumoasă înălţime, bucuria întregului pământ este muntele Sionului…, cetatea marelui Împărat” (Psalmii 48:2). În prim-plan se aflau clădirile măreţe ale Templului. Razele soarelui care apunea luminau albul ca de zăpadă al zidurilor lui de marmură şi se reflectau pe poarta de aur, pe turn şi pe ornamentele acoperişului. Templul, „întruparea frumuseţii desăvârşite” (Psalmii 50:2), stătea ca mândrie a naţiunii iudaice. Care copil al lui Israel putea să privească scena aceasta fără un simţământ de bucurie şi admiraţie? Dar mintea lui Iisus era preocupată de cu totul alte gânduri. „Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Iisus a plâns pentru ea” (Luca 19:41). În mijlocul bucuriei generale a intrării triumfale, în timp ce erau fluturate ramuri de palmier, în timp ce osanale vesele trezeau ecourile colinelor şi mii de glasuri Îl declarau Împărat, Răscumpărătorul lumii era copleşit de o tristeţe neaşteptată şi misterioasă. El, Fiul lui Dumnezeu, Cel care fusese promis lui Israel, Cel a cărui putere învinsese moartea şi îi chemase din mormânt pe prizonierii ei, era în lacrimi nu din cauza unei întristări obişnuite, ci a unei agonii intense, nestăvilite.
Lacrimile nu erau pentru Sine, deşi ştia bine calea pe care picioarele Sale urmau s-o urce. Înaintea Lui era Ghetsimani, scena apropiatei Sale agonii. Se vedea şi Poarta Oilor, prin care timp de secole fuseseră conduse animalele pentru jertfă şi care urma să se deschidă pentru El, când avea să fie adus „ca un miel pe care-l duci la măcelărie” (Isaia 53:7). Nu departe era Golgota, locul răstignirii. Pe calea pe care Hristos avea să calce curând, urma să cadă groaza unui întuneric dens, în timp ce El trebuia să Se aducă pe Sine jertfă pentru păcat. Cu toate acestea, nu gândul la aceste scene arunca umbră asupra Lui în acest ceas de bucurie. Nu presimţirea chinului Său supraomenesc întuneca acest spirit neegoist. El plângea pentru miile de oameni din Ierusalim sortiţi pieirii, plângea din cauza orbirii şi a nepocăinţei celor pe care venise să-i binecuvânteze şi să-i salveze.
În fața ochilor Lui se desfășura istoria de peste o mie de ani a favorii deosebite a lui Dumnezeu și a grijii Sale ocrotitoare manifestate față de poporul ales. Acolo era Muntele Moria, unde fiul făgăduinței, o victimă care nu se împotrivise, fusese legat de altar ca simbol al jertfirii Fiului lui Dumnezeu. Acolo i-a fost confirmat părintelui celor credincioși legământul binecuvântării, glorioasa făgăduință mesianică (Geneza 22:9,16-18). Acolo, flăcările jertfei care s-au înălțat către cer din aria lui Ornan îndepărtaseră sabia îngerului nimicitor (1 Cronici 21) – simbol potrivit al jertfei Mântuitorului și al mijlocirii Sale pentru oamenii vinovați. Ierusalimul fusese onorat de Dumnezeu mai mult decât orice loc de pe pământ. Domnul „a ales Sionul, l-a dorit ca locuință a Lui” (Psalmii 132:13). Acolo, timp de veacuri, sfinții profeți își rostiseră mesajele lor de avertizare. Acolo, preoții își legănaseră cădelnițele, iar norul de tămâie se înălțase, împreună cu rugăciunile închinătorilor, înaintea lui Dumnezeu. Acolo, sângele mieilor înjunghiați fusese oferit zilnic, arătând în viitor către Mielul lui Dumnezeu. Acolo, Iehova Își descoperise prezența în norul de slavă, deasupra tronului milei. Acolo, se sprijinise capătul acelei scări misterioase care unea pământul cu cerul (Geneza 28:12; Ioan 1:51), acea scară pe care îngerii lui Dumnezeu coborau și urcau și care deschidea lumii calea către Locul Preasfânt. Dacă Israel, ca popor, ar fi rămas credincios față de Cer, Ierusalimul ar fi rămas pentru totdeauna alesul Domnului (Ieremia 17:21-25). Dar istoria acestui popor favorizat n-a fost decât un raport al apostaziei și al răzvrătirii. El s-a împotrivit harului ceresc, a abuzat de privilegiile lui și a disprețuit ocaziile pe care le-a avut.
Deși israeliții „și-au bătut joc de trimișii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele și au râs de prorocii Lui” (2 Cronici 36:16), El S-a manifestat față de ei ca „un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie” (Exodul 34:6); în ciuda respingerilor repetate, îndurarea Sa a continuat să insiste pe lângă ei. Cu o iubire mai îndurătoare decât a unui tată pentru fiul său, Dumnezeu le dăduse „din vreme trimișilor Săi însărcinarea să-i înștiințeze, căci voia să cruțe pe poporul Său și locașul Său” (2 Cronici 36:15). Când mustrarea, implorarea și certarea n-au mai avut efect, El le-a trimis cel mai bun dar al Cerului. Mai mult chiar, El a revărsat tot cerul în acest singur dar.
Însuși Fiul lui Dumnezeu a fost trimis să mijlocească pentru cetatea nepocăită. Hristos a fost Cel care a scos Israelul, ca pe o vie bună, din Egipt (Psalmii 80:8). Mâna Sa îi alungase pe păgâni dinaintea lui. El sădise această vie „pe o câmpie foarte mănoasă” (Isaia 5:1). Grija Sa ocrotitoare o împrejmuise. Slujitorii Săi fuseseră trimiși să o cultive. „Ce aș mai fi putut face viei Mele”, exclamă El, „și n-am făcut?” (Isaia 5:1-4). Deși, când aștepta să facă struguri buni, rodise struguri sălbatici, El a venit personal la via Sa cu speranța arzătoare că a dat roade și că, poate, o va salva de la distrugere. Și-a săpat via, a curățat-o și a îngrijit-o. A fost neobosit în eforturile Sale de a salva via pe care El Însuși o sădise.
Timp de trei ani, Domnul luminii și al slavei umblase în mijlocul poporului Său. El „umbla din loc în loc, făcea bine și vindeca pe toți cei ce erau apăsați de Diavolul”, tămăduind pe cei cu inima zdrobită, eliberându-i pe captivi, redând vederea orbilor, făcându-i pe ologi să meargă și pe cei surzi să audă, curățându-i pe leproși, înviindu-i pe morți și predicându-le săracilor Evanghelia (Faptele 10:38; Luca 4:18; Matei 11:5). Chemarea plină de har le-a fost adresată deopotrivă tuturor: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).