Bine ar fi pentru biserică și pentru lume dacă principiile care au animat acele suflete statornice ar reînvia în inimile acelora care mărturisesc că sunt poporul lui Dumnezeu. Există o indiferență alarmantă față de învățăturile care sunt stâlpii credinței creștine. Părerea că, în fond, ele nu sunt de o importanță vitală câștigă teren. Această degenerare întărește mâinile slujitorilor lui Satana, astfel încât teoriile false și amăgirile fatale, cărora credincioșii din secolele trecute li s-au opus și pe care le-au demascat, punându-și viața în pericol, sunt privite astăzi favorabil de mii de oameni care pretind că sunt urmașii lui Hristos.
Primii creștini au fost, într-adevăr, un popor deosebit. Comportamentul lor fără pată și credința lor neclintită erau o mustrare continuă care tulbura pacea păcătoșilor. Deși puțini la număr, fără avere, poziție sau titluri, ei le inspirau groază păcătoșilor, oriunde se afla despre caracterul și învățăturile lor. De aceea erau urâți de cei nelegiuiți, așa cum și Abel a fost urât de Cain cel neevlavios. Cei care au căutat să respingă restricțiile puse de Duhul Sfânt i-au ucis pe copiii lui Dumnezeu din același motiv pentru care Cain l-a omorât pe Abel. Tot din același motiv, iudeii L-au respins și L-au răstignit pe Mântuitorul – deoarece curăția și sfințenia caracterului Său erau o mustrare continuă pentru egoismul și corupția lor. Din zilele lui Hristos și până astăzi, ucenicii Săi credincioși au provocat ura și opoziția celor care iubesc păcatul și urmează căile lui.
Cum poate atunci Evanghelia să fie numită o solie a păcii? Când a prezis nașterea lui Mesia, Isaia i-a dat titlul de „Domn al păcii” (Isaia 9:6). Când le-au adus păstorilor vestea că S-a născut Hristos, îngerii au cântat deasupra câmpiilor Betleemului: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui” (Luca 2:14). Există o contradicție aparentă între aceste declarații profetice și cuvintele lui Hristos: „N-am venit să aduc pacea, ci sabia” (Matei 10:34). Dar, înțelese corect, amândouă sunt în perfectă armonie. Evanghelia este o solie a păcii. Creștinismul este un sistem care, dacă ar fi primit și ascultat, ar răspândi pace, armonie și fericire pe tot pământul. Religia lui Hristos îi unește într-o frăție strânsă pe toți cei care îi acceptă învățăturile. Misiunea lui Hristos a fost să-i împace pe oameni cu Dumnezeu și, astfel, pe unul cu celălalt. Dar, în mare parte, omenirea este sub controlul lui Satana, cel mai aprig vrăjmaș al lui Hristos. Evanghelia le prezintă oamenilor principiile vieții, care se deosebesc fundamental de obiceiurile și dorințele lor, și, din cauza aceasta, ei se răzvrătesc împotriva ei. Ei urăsc curăția care le descoperă și le condamnă păcatele, îi persecută și îi distrug pe cei care susțin cerințele ei sfinte și drepte. În sensul acesta – deoarece adevărurile înalte pe care ea le aduce provoacă ură și luptă – Evanghelia este numită o sabie.
Misterioasa providență care îngăduie ca cel drept să sufere persecuția din mâna celor răi a fost o cauză de mare nedumerire pentru mulți care sunt slabi în credință. Unii sunt gata să-și abandoneze chiar încrederea în Dumnezeu, deoarece El le îngăduie celor mai josnici oameni să prospere, în timp ce oamenii buni și curați sunt apăsați și chinuiți de puterea lor crudă. „Cum”, întreabă ei, „poate Acela care este drept și îndurător și care este, de asemenea, nemărginit în putere să tolereze o așa nedreptate și apăsare?” Aceasta este o problemă care nu ne privește. Dumnezeu ne-a dat dovezi suficiente ale iubirii Sale și nu trebuie să ne îndoim de bunătatea Sa pe motiv că nu putem să înțelegem lucrările providenței Sale. Prevăzând îndoielile care urmau să le apese sufletele în zilele de încercare și întuneric, Mântuitorul le spunea ucenicilor Săi: „Aduceți-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: «Robul nu este mai mare decât stăpânul său.» Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15:20). Iisus a suferit pentru noi mai mult decât poate fi făcut să sufere oricare dintre urmașii Săi din cauza cruzimii oamenilor nelegiuiți. Cei care sunt chemați să sufere tortura și martirajul nu fac decât să calce pe urmele scumpului Fiu al lui Dumnezeu.
„Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui” (2 Petru 3:9). El nu-i uită și nici nu-i neglijează pe copiii Săi, dar le permite celor nelegiuiți să-și descopere adevăratul caracter, pentru ca niciunul dintre cei care doresc să facă voia Sa să nu se înșele în privința lor. Mai mult, cei neprihăniți sunt puși în cuptorul necazurilor ca ei înșiși să fie curățați, ca exemplul lor să-i convingă pe alții de realitatea credinței și a evlaviei și, de asemenea, ca purtarea lor statornică să îi condamne pe cei care nu se tem de Dumnezeu.
Dumnezeu le îngăduie celor nelegiuiți să prospere și să-și manifeste vrăjmășia împotriva Lui, pentru ca, atunci când vor umple măsura nelegiuirii lor, toți să vadă dreptatea și îndurarea Sa în distrugerea lor deplină. Ziua răzbunării Sale se apropie – când toți cei care au călcat Legea Sa și l-au oprimat pe poporul Său vor primi o răsplată dreaptă pentru faptele lor. Atunci orice faptă de cruzime sau de nedreptate față de credincioșii lui Dumnezeu va fi pedepsită ca și când ar fi fost făcută față de Hristos Însuși.
Mai este o problemă și mai importantă care trebuie să rețină atenția bisericilor de astăzi. Apostolul Pavel spune că „toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Iisus Hristos vor fi prigoniți” (2 Timotei 3:12). Atunci, de ce persecuția pare, în mare măsură, să fi încetat? Singurul motiv este acela că biserica s-a conformat standardelor lumii și, prin urmare, nu mai trezește nicio opoziție. Religia care se practică în zilele noastre nu are caracterul curat și sfânt prin care se distingea credința creștină din zilele lui Hristos și ale apostolilor Săi. Creștinismul pare să fi ajuns atât de popular în lume numai din cauza spiritului de compromis cu păcatul, din cauză că marile adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu sunt privite cu atâta indiferență, din cauză că este atât de puțină evlavie adevărată în biserică. Dacă ar avea loc o revigorare a credinței și a puterii bisericii primare, atunci spiritul persecuției ar reînvia, iar flăcările persecuției ar fi reaprinse.