În a doua sa Epistolă către Tesaloniceni, apostolul Pavel a prezis marea apostazie care va avea ca rezultat întemeierea puterii papale. El a declarat că ziua revenirii lui Hristos nu va veni „înainte ca să fi venit lepădarea de credință și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalță mai presus de tot ce se numește «Dumnezeu» sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu”. Mai mult, apostolul i-a avertizat pe frații săi că „taina fărădelegii a și început să lucreze” (2 Tesaloniceni 2:3,4,7). Chiar la acea dată timpurie, el a văzut strecurându-se în biserică erori care aveau să deschidă drumul pentru dezvoltarea papalității.
Puțin câte puțin, la început insidios, apoi în mod deschis, pe măsură ce a crescut în putere și a câștigat controlul asupra minților oamenilor, „taina fărădelegii” și-a continuat lucrarea ei amăgitoare și blasfematoare. În mod aproape imperceptibil, obiceiurile păgânismului și-au croit drum în Biserica lui Hristos. Spiritul de compromis și de conformare cu păgânismul a fost ținut în frâu, pentru un timp, de persecuțiile aprige pe care le-a suferit biserica sub păgânism. Dar, când persecuția a încetat și creștinismul a intrat în curțile și palatele imperiale, el a renunțat la simplitatea umilă a lui Hristos și a apostolilor Lui, în schimbul pompei și mândriei preoților și conducătorilor păgâni, și a înlocuit cerințele lui Dumnezeu cu teoriile și tradițiile omenești. Convertirea cu numele a lui Constantin, în prima parte a secolului al IV-lea, a produs o mare bucurie, iar lumea, îmbrăcată cu o formă a neprihănirii, a intrat în biserică. Din acel moment, corupția s-a extins repede. Deși părea înfrânt, păgânismul biruise. Spiritul lui stăpânea biserica. Doctrinele, ceremoniile și superstițiile lui au fost incluse în credința și în serviciile de închinare ale pretinșilor urmași ai lui Hristos.
Acest compromis între păgânism și creștinism a avut ca urmare apariția „omului fărădelegii”, despre care profeția prezisese că se va împotrivi și se va înălța mai presus de Dumnezeu. Acel sistem uriaș de religie falsă este capodopera puterii lui Satana – un monument al eforturilor lui de a se așeza pe tron pentru a guverna pământul după voia lui.
Odată, Satana a căutat să ajungă la un compromis cu Hristos. A venit la Fiul lui Dumnezeu în pustia ispitei și, arătându-I toate împărățiile lumii și slava lor, prințul întunericului s-a oferit să le dea pe toate în mâinile Sale, cu condiția ca El să-I recunoască supremația. Hristos l-a mustrat pe arogantul ispititor și l-a obligat să plece. Dar Satana are succes mai mare când vine cu aceeași ispită înaintea omului. Pentru a-și asigura câștiguri și onoruri lumești, biserica a căutat favoarea și sprijinul oamenilor mari ai pământului. Respingându-L astfel pe Hristos, ea a consimțit să accepte supunerea față de reprezentantul lui Satana – episcopul Romei.
Una dintre doctrinele principale ale romano-catolicismului susține că papa este capul vizibil al bisericii universale a lui Hristos, învestit cu autoritate supremă peste episcopii și preoții din toate părțile lumii. Mai mult decât atât, papei i-au fost atribuite chiar titlurile Dumnezeirii. A fost numit „Domnul Dumnezeu Papa” (vezi Apendicele) și a fost declarat infailibil. El pretinde închinarea tuturor oamenilor. Prin intermediul Bisericii Romei, Satana ridică aceleași pretenții pe care le-a ridicat în pustia ispitirii și mulțimi imense sunt gata să-i aducă închinare.
Dar cei care se tem de Dumnezeu și-L respectă întâmpină această încumetare strigătoare la cer așa cum a întâmpinat și Hristos pretențiile vicleanului vrăjmaș: „Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, și numai Lui să-I slujești” (Luca 4:8). În Cuvântul Său, Dumnezeu n-a lăsat niciodată să se înțeleagă că El a desemnat vreun om care să fie capul bisericii. Doctrina supremației papale se opune direct învățăturilor Scripturii. Papa nu poate să aibă nicio putere peste biserica lui Hristos, decât prin uzurpare.
Romano-catolicii i-au acuzat insistent pe protestanți de erezie și de separare voită de adevărata biserică. Dar aceste acuzații li se aplică mai degrabă lor. Ei sunt cei care au abandonat steagul lui Hristos și s-au depărtat de „credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna” (Iuda versetul 3).
Satana știa bine că Sfintele Scripturi îi vor face pe oameni în stare să discearnă amăgirile lui și să reziste puterii lui. Însuși Mântuitorul lumii a rezistat atacului lui prin Cuvânt. La orice asalt, Hristos prezenta scutul adevărului veșnic, spunând: „Stă scris.” Oricărei sugestii a adversarului, El îi opunea înțelepciunea și puterea Cuvântului. Pentru a-și putea menține dominația asupra oamenilor și pentru a consolida autoritatea uzurpatorului papal, Satana trebuia să-i împiedice să cunoască Scripturile. Biblia L-ar înălța pe Dumnezeu și i-ar așeza pe oamenii limitați în adevărata lor poziție, de aceea trebuia ca adevărurile ei sfinte să fie ascunse și suprimate. Această logică a fost adoptată de Biserica Romană. Timp de sute de ani, răspândirea Bibliei a fost interzisă. Oamenilor li s-a interzis să o citească sau să o aibă în casele lor, iar preoții și prelații lipsiți de scrupule interpretau învățăturile ei pentru a-și susține pretențiile. Astfel, papa a ajuns să fie aproape universal recunoscut ca locțiitor al lui Dumnezeu pe pământ, înzestrat cu autoritate peste biserică și stat.