Întrucât detectorul de erori fusese îndepărtat, Satana a lucrat după bunul plac. Profeția afirmase că papalitatea „se va încumeta să schimbe vremile și legea” (Daniel 7:25). Această lucrare a fost începută fără întârziere. Pentru a le oferi păgânilor convertiți un înlocuitor pentru închinarea la idoli și a-i încuraja astfel să accepte de formă creștinismul, în serviciul creștin de închinare a fost introdusă, treptat, închinarea la icoane și relicve (moaște). Decretul unui Conciliu general (vezi Apendicele) a stabilit în cele din urmă acest sistem de idolatrie. Pentru a-și completa lucrarea profanatoare, Roma s-a încumetat să scoată din Legea lui Dumnezeu porunca a doua, care interzice închinarea la chipuri, și să împartă porunca a zecea în două pentru a păstra numărul.
Spiritul de concesie față de păgânism a deschis calea pentru o altă desconsiderare a autorității Cerului. Lucrând prin intermediul conducătorilor neconsacrați ai bisericii, Satana a falsificat și porunca a patra și a încercat să dea la o parte vechiul Sabat, ziua pe care Dumnezeu a binecuvântat-o și a sfințit-o (Geneza 2:2,3), iar în locul lui să înalțe sărbătoarea păzită de păgâni ca „venerabila Zi a Soarelui”. Această schimbare nu s-a făcut la început în mod deschis. În primele secole, adevăratul Sabat fusese ținut de toți creștinii. Ei țineau la onoarea lui Dumnezeu și, fiind convinși că Legea Sa este de neschimbat, au apărat cu zel sfințenia principiilor ei. Dar Satana, pentru a-și atinge scopul, a lucrat cu mare subtilitate prin agenții lui. Pentru ca atenția poporului să poată fi îndreptată spre duminică, aceasta a fost declarată sărbătoare în cinstea învierii lui Hristos. Deși se țineau servicii religioase duminica, ea era privită totuși ca o zi de recreere, Sabatul fiind încă respectat cu sfințenie.
Pentru a pregăti calea prin care să-și aducă la îndeplinire lucrarea pe care o avea în plan, Satana îi determinase pe iudei, înainte de venirea lui Hristos, să împovăreze Sabatul cu cele mai stricte cerințe, făcând din păzirea lui o povară. Acum, profitând de concepția falsă cu privire la Sabat pe care reușise s-o creeze în mintea oamenilor, i-a făcut să-l privească cu dispreț, ca pe o instituție evreiască. În timp ce creștinii, în general, continuau să păzească duminica drept o sărbătoare a bucuriei, Satana i-a determinat să facă din Sabat o zi de post, de amărăciune și de tristețe, pentru a-și arăta ura față de iudaism.
În prima parte a secolului al IV-lea, împăratul Constantin a emis un decret care făcea din duminică o sărbătoare publică în întreg Imperiul Roman. (Vezi Apendicele.) Ziua Soarelui era venerată de supușii lui păgâni și era onorată de creștini. Politica împăratului era să unească interesele contradictorii ale creștinismului și păgânismului. El a fost îndemnat să facă acest lucru de episcopii bisericii, care, mânați de ambiție și însetați de putere, au înțeles că, dacă și creștinii, și păgânii ar păzi aceeași zi, aceasta ar favoriza primirea de formă a creștinismului de către păgâni și, astfel, puterea și gloria bisericii ar crește. Dar, deși, treptat, au fost convinși să atribuie, un anumit grad de sfințenie duminicii, mulți creștini temători de Dumnezeu considerau încă adevăratul Sabat drept ziua sfântă a Domnului și-l păzeau în ascultare de porunca a patra.
Arhiamăgitorul nu-și terminase încă lucrarea. El era hotărât să adune lumea creștină sub steagul său și să-și exercite puterea prin locțiitorul lui, pontiful cel mândru care pretindea că este reprezentantul lui Hristos. Prin păgâni pe jumătate convertiți, prin prelați ambițioși și prin preoți iubitori de lume, Satana a reușit să-și atingă scopul. Din când în când, s-au ținut mari concilii, în care au fost convocați demnitari ai bisericii din toată lumea. Aproape în fiecare conciliu, Sabatul pe care îl instituise Dumnezeu era coborât din ce în ce mai mult, în timp ce duminica era tot mai mult înălțată. Astfel, în cele din urmă, sărbătoarea păgână a ajuns să fie onorată ca instituție divină, în timp ce Sabatul biblic a fost considerat o relicvă a iudaismului, iar păzitorii lui au fost declarați blestemați.
Marele apostat reușise să se înalțe „mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare” (2 Tesaloniceni 2:4). El îndrăznise să schimbe singurul precept al Legii divine care îndreaptă în mod clar toată omenirea către viul și adevăratul Dumnezeu. În porunca a patra, Dumnezeu este descoperit ca fiind Creatorul cerurilor și al pământului și, prin aceasta, se deosebește de toți zeii falși. Ziua a șaptea a fost sfințită ca zi de odihnă pentru om, fiindcă este o amintire a lucrării de creație. Ea a fost destinată să-L păstreze pentru totdeauna în mințile oamenilor pe viul Dumnezeu ca sursă a existenței și ca țintă a adorării și a închinării. Satana se luptă să-i îndepărteze pe oameni de la devotamentul față de Dumnezeu și de la ascultarea de Legea Sa; de aceea își îndreaptă eforturile îndeosebi împotriva acelei porunci care Îl prezintă pe Dumnezeu drept Creator.
Protestanții susțin în prezent că învierea lui Hristos în ziua de duminică a făcut din ea Sabatul creștin. Dar le lipsesc dovezile din Scriptură. Nici Hristos, nici apostolii Săi n-au acordat o asemenea onoare acestei zile. Păzirea duminicii ca instituție creștină și-a avut originea în acea „taină a fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2:7), care își începuse lucrarea chiar în zilele lui Pavel. Unde și când a adoptat Domnul acest copil al papalității? Ce motiv întemeiat poate fi adus pentru o schimbare pe care Scriptura nu o aprobă?
În secolul al VI-lea, papalitatea era deja puternic consolidată. Scaunul puterii ei a fost stabilit în cetatea imperială, iar episcopul Romei a fost declarat cap peste întreaga biserică. Păgânismul cedase locul papalității. Balaurul îi dăduse fiarei „puterea lui, scaunul lui de domnie și o stăpânire mare” (Apocalipsa 13:2). Acum au început cei 1.260 de ani de persecuție papală preziși în profețiile din cărțile Daniel și Apocalipsa (Daniel 7:25; Apocalipsa 13:5-7; vezi Apendicele). Creștinii au fost obligați să aleagă fie să renunțe la integritatea lor și să accepte ceremoniile și închinarea papală, fie să-și chinuie viața în temnițe sau să sufere moartea pe roată, pe rug sau sub securea călăului. Acum s-au împlinit cuvintele lui Iisus: „Veți fi dați în mâinile lor până și de părinții, frații, rudele și prietenii voștri; și vor omorî pe mulți dintre voi. Veți fi urâți de toți din pricina Numelui Meu” (Luca 21:16,17). Persecuția s-a dezlănțuit asupra celor credincioși cu o furie mai mare ca niciodată, iar lumea a devenit un imens câmp de luptă. Timp de sute de ani, biserica lui Hristos și-a găsit scăparea în singurătate și întuneric. Profetul zice astfel: „Și femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute șaizeci de zile” (Apocalipsa 12:6).