Ascensiunea Bisericii Romane a marcat începutul Evului Mediu Întunecat. Pe măsură ce puterea ei creștea, întunericul se adâncea. Credința a fost transferată de la Hristos, adevărata temelie, la papa de la Roma. În loc să se încreadă în Fiul lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor și pentru mântuirea veșnică, oamenii priveau la papă și la preoții și prelații cărora el le dăduse autoritate. Ei erau învățați că papa este mijlocitorul lor pământesc și că nimeni nu poate să se apropie de Dumnezeu decât prin el, ba, mai mult, că el ține locul lui Dumnezeu pentru ei și de aceea trebuie, în mod implicit, să i se dea ascultare. O abatere de la cerințele lui constituia un motiv suficient pentru ca cea mai aspră pedeapsă să vină asupra trupurilor și sufletelor ofensatorilor. Astfel, mințile oamenilor erau întoarse de la Dumnezeu către oameni supuși greșelii, imperfecți și cruzi, ba, mai mult, către însuși prințul întunericului, care-și exercita puterea prin ei. Păcatul era deghizat într-un veșmânt de sfințenie. Când Scripturile sunt înlăturate, iar omul ajunge să se considere suveran, trebuie să ne așteptăm numai la înșelătorie, minciună și nelegiuire josnică. În momentul în care au fost înălțate legile și tradițiile omenești, a ieșit la iveală corupția care este întotdeauna rezultatul îndepărtării Legii lui Dumnezeu.
Acelea au fost zile primejdioase pentru biserica lui Hristos. Credincioșii purtători de steag erau, într-adevăr, puțini. Deși au existat în continuare oameni care să stea de partea adevărului, uneori părea că eroarea și superstiția se vor impune pe deplin, iar adevărata religie va fi alungată de pe pământ. Evanghelia a fost pierdută din vedere, în schimb formele religioase au devenit mai numeroase și oamenii au fost împovărați cu cerințe stricte.
Credincioșii erau învățați nu numai să privească la papă ca mijlocitor al lor, dar și să-și pună încrederea în propriile fapte, ca ispășire pentru păcat. Pelerinaje lungi, fapte de penitență, închinarea la relicve (moaște), înălțarea de biserici, altare și morminte sfinte, sume mari plătite bisericii – toate acestea și multe alte fapte asemănătoare erau impuse pentru ca oamenii să potolească mânia lui Dumnezeu sau să-și asigure favoarea Sa, ca și când Dumnezeu ar fi ca noi, să Se mânie pentru lucruri de nimic sau să fie împăcat prin daruri sau fapte de penitență!
Cu toate că viciul predomina chiar și printre conducătorii Bisericii Catolice, influența ei părea în continuă creștere. Către sfârșitul secolului al VIII-lea, adepții papalității au ridicat pretenția că, în primele secole ale bisericii, episcopii Romei avuseseră aceeași putere spirituală pe care și-o asumau acum. Pentru a întări această pretenție, a trebuit să se folosească de unele mijloace care să-i confere o aparență de autoritate, iar acestea au fost sugerate prompt de către tatăl minciunii. Scrieri vechi au fost plăsmuite de călugări. S-au descoperit hotărâri ale unor concilii despre care nu se auzise mai înainte și care stabileau supremația universală a papei încă din primele secole. Și astfel, o biserică ce respinsese adevărul a acceptat cu lăcomie aceste minciuni. (Vezi Apendicele.)
Puținii credincioși care clădeau pe temelia adevărată (1 Corinteni 3:10,11) au fost nedumeriți și încurcați când gunoiul doctrinei false a împiedicat lucrarea. Ca și constructorii de pe zidurile Ierusalimului din zilele lui Neemia, unii erau gata să spună: „Puterile celor ce duc poverile slăbesc și dărâmăturile sunt multe; nu vom putea să zidim zidul” (Neemia 4:10). Obosiți de lupta continuă împotriva persecuției, a înșelăciunii, a nelegiuirii și a tuturor celorlalte piedici pe care Satana le născocea pentru a le opri înaintarea, unii, care fuseseră ziditori credincioși, s-au descurajat și, de dragul păcii și al siguranței averilor și vieților lor, au părăsit temelia adevărată. Alții, neintimidați de împotrivirea dușmanilor lor, au declarat fără teamă: „Nu vă temeți de ei! Aduceți-vă aminte de Domnul cel mare și înfricoșat” (Neemia 4:14) și au continuat lucrul, fiecare încins cu sabia (Efeseni 6:17).
Același spirit de ură și împotrivire față de adevăr i-a inspirat pe vrăjmașii lui Dumnezeu din fiecare secol și aceeași vigilență și aceeași credincioșie s-au cerut de la slujitorii Săi. Cuvintele lui Hristos spuse primilor ucenici se aplică și urmașilor Săi de la încheierea timpului: „Ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheați!” (Marcu 13:37).
Întunericul părea să se mărească. Închinarea la chipuri cioplite devenise aproape generală. Se ardeau lumânări și se rosteau rugăciuni înaintea icoanelor. Predominau cele mai absurde și mai superstițioase obiceiuri. Mințile oamenilor erau atât de stăpânite de superstiție, încât rațiunea părea că-și pierduse puterea. Când înșiși preoții și episcopii erau iubitori de plăceri, senzuali și corupți, poporul, care privea la ei pentru călăuzire, nu putea fi altfel decât cufundat în ignoranță și viciu.
Un alt pas spre supremația papală a fost făcut în secolul al XI-lea, când Papa Grigore al VII-lea a proclamat desăvârșirea Bisericii Romane. Printre afirmațiile pe care le susținea era una care declara că biserica n-a greșit niciodată, nici nu va greși vreodată, conform Scripturii. Dar această afirmație nu era însoțită de dovezi din Scriptură. Orgoliosul pontif mai pretindea puterea de a-i detrona pe împărați, declarând, în același timp, că nicio hotărâre pe care o pronunța el nu putea să fie anulată de nimeni, dar că era prerogativa lui aceea de a anula hotărârile tuturor celorlalți. (Vezi Apendicele.)
O ilustrație izbitoare a caracterului tiranic al acestui apărător al infailibilității a fost modul în care l-a tratat pe împăratul german Henric al IV-lea. Pentru încumetarea de a fi ignorat autoritatea papei, acest monarh a fost excomunicat și detronat. Îngrozit de faptul că fusese părăsit și amenințat de prinții lui, care erau încurajați de porunca papală să se răzvrătească împotriva lui, Henric a simțit necesitatea unei împăcări cu Roma. Împreună cu soția lui și cu un servitor loial, a trecut Alpii în toiul iernii ca să se umilească înaintea papei. Sosind la castelul în care se retrăsese Papa Grigore, a fost condus, fără garda lui, într-o curte exterioară și acolo, în frigul aspru al iernii, cu capul descoperit și cu picioarele goale, într-o îmbrăcăminte sărăcăcioasă, a așteptat permisiunea papei de a se înfățișa înaintea lui. Pontiful nu s-a îndurat să-i acorde iertare până când n-a petrecut trei zile în post și mărturisire. Chiar și atunci, iertarea a fost acordată numai cu condiția ca împăratul să aștepte decretul papei înainte de a-și repune însemnele rangului sau de a exercita puterea regală. Grigore, îmbătat de triumful său, se lăuda că era de datoria lui să umilească mândria regilor.