Cât de izbitor este contrastul între mândria arogantă a acestui pontif trufaș și blândețea și umilința lui Hristos, care Se înfățișează pe Sine stând la ușa inimii și cerând voie să intre pentru a aduce iertare și pace și care i-a învățat pe ucenicii Săi: „Oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să vă fie rob” (Matei 20:27).
Secolele care au urmat au fost martorele creșterii continue a erorii în doctrinele Romei. Chiar și înainte de întemeierea papalității se acordase atenție învățăturilor filosofilor păgâni și ele exercitaseră influență în biserică. Mulți care mărturiseau că sunt convertiți erau încă partizanii dogmelor filosofiei lor păgâne și nu numai că le studiau în continuare, dar le recomandau și altora ca mijloace de a-și extinde influența printre păgâni. Rătăciri serioase au fost introduse, în felul acesta, în credința creștină. Între cele mai importante erau credința în nemurirea naturală și starea conștientă a omului în moarte. Această doctrină a pus temelia pe care Roma a instituit închinarea la sfinți și adorarea Fecioarei Maria. Din ea a izvorât, de asemenea, erezia chinului veșnic pentru cei care rămân nepocăiți până la sfârșit, erezie care a fost încorporată de timpuriu în credința papală.
Acum era pregătită calea pentru introducerea unei alte invenții a păgânismului, pe care Roma a numit-o purgatoriu și a folosit-o pentru a îngrozi mulțimile credule și superstițioase. Prin această erezie se afirmă existența unui loc de tortură, în care sufletele ce n-au meritat condamnarea veșnică trebuie să sufere pedeapsa pentru păcatele lor și din care, după ce sunt eliberate de necurăție, sunt primite în cer. (Vezi Apendicele.)
Pentru ca Roma să poată profita de pe urma temerilor și viciilor adepților ei, a fost necesară o altă plăsmuire. Aceasta a luat forma doctrinei indulgențelor. Iertarea tuturor păcatelor trecute, prezente și viitoare și eliberarea de toate chinurile și pedepsele ce decurgeau din ele erau făgăduite tuturor celor ce se înrolau în războaiele pontifului, care aveau ca scop extinderea stăpânirii seculare, pedepsirea dușmanilor sau exterminarea celor care îndrăzneau să-i conteste supremația spirituală. De asemenea, oamenii erau învățați că, oferind bani bisericii, se puteau elibera de propriile păcate și puteau, de asemenea, să scape sufletele prietenilor lor decedați, care erau chinuite în flăcări. Prin astfel de mijloace, Roma și-a umplut tezaurele și a finanțat splendoarea, luxul și viciul pretinșilor reprezentanți ai Aceluia care nu avusese unde să-Și plece capul. (Vezi Apendicele.)
Ceremonialul biblic al Cinei Domnului fusese înlocuit cu jertfa idolatră a liturghiei. Preoții papali pretindeau că, prin ritualul lor ridicol și lipsit de sens, transformă efectiv acea pâine simplă și acel vin în „trupul și sângele lui Hristos” (Cardinalul Wiseman, Prezența reală a trupului și sângelui Domnului nostru Iisus Hristos în Împărtășania binecuvântată, dovedită din Scriptură, lectura 8, secțiunea 3, par. 26). Cu o încumetare hulitoare, ei pretindeau în mod deschis că au puterea de a-L crea pe Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor. Creștinilor li s-a cerut, sub pedeapsa cu moartea, să-și mărturisească deschis credința în această grozavă erezie ofensatoare la adresa Cerului. Mulțimi de oameni care au refuzat au fost dați flăcărilor. (Vezi Apendicele.)
În secolul al XIII-lea, a fost înființat cel mai teribil dintre toate instrumentele papalității – Inchiziția. Prințul întunericului lucra împreună cu conducătorii ierarhiei papale. În conciliile lor secrete, Satana și îngerii lui controlau mințile oamenilor răi, în timp ce, nevăzut în mijlocul lor, stătea un înger al lui Dumnezeu, care nota raportul înfricoșător al decretelor lor nelegiuite și scria istoria unor fapte prea îngrozitoare pentru a fi văzute de ochiul omenesc. „Babilonul cel mare” s-a îmbătat „de sângele sfinților” (Apocalipsa 17:5,6). Trupurile mutilate ale milioanelor de martiri strigau la Dumnezeu, cerând răzbunare asupra acelei puteri apostate.
Papalitatea devenise despotul lumii. Regi și împărați se plecau în fața decretelor pontifului roman. Destinele oamenilor, și pentru prezent, și pentru veșnicie, păreau să fie sub controlul lui. Timp de sute de ani, doctrinele Romei au fost primite pe scară largă și fără rezervă, riturile ei au fost îndeplinite cu respect, sărbătorile ei au fost păzite peste tot. Clerul ei a fost onorat și susținut generos. Biserica Romană nu a mai ajuns niciodată la un prestigiu, o splendoare sau o putere mai mare ca atunci.
Dar „miezul zilei papalității a fost miezul nopții lumii” (J. A. Wylie, The History of Protestantism, cartea 1, cap. 4). Sfintele Scripturi erau aproape necunoscute nu numai poporului, ci și preoților. Ca și fariseii din vechime, conducătorii papali urau lumina care le descoperea păcatele. Legea lui Dumnezeu, standardul neprihănirii, fiind îndepărtată, ei își exercitau fără nicio măsură puterea și practicau viciul fără reținere. Înșelătoria, avariția și desfrâul domneau. Oamenii nu se dădeau înapoi de la nicio crimă prin care puteau să câștige avere sau poziție. Palatele papilor și ale prelaților erau scenele celor mai josnice orgii. Unii dintre pontifii în exercițiu erau vinovați de crime atât de revoltătoare, încât conducătorii seculari s-au străduit să-i detroneze pe acești demnitari ai bisericii, niște monștri prea infami pentru a mai fi tolerați. Timp de secole, Europa n-a făcut niciun progres în știință, arte sau civilizație. O paralizie morală și intelectuală căzuse peste creștinătate.
Starea lumii sub puterea papală era o împlinire teribilă și izbitoare a cuvintelor profetului Osea: „Poporul Meu piere din lipsă de cunoștință. Fiindcă ai lepădat cunoștința, și Eu te voi lepăda... Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, voi uita și Eu pe copiii tăi!… Nu este adevăr, nu este îndurare, nu este cunoștință de Dumnezeu în țară. Fiecare jură strâmb și minte, ucide, fură și preacurvește, năpăstuiește și face omoruri după omoruri” (Osea 4:6,1,2). Acestea au fost rezultatele înlăturării Cuvântului lui Dumnezeu.