În mijlocul întunericului care s-a lăsat pe pământ, în timpul îndelungatei perioade a supremației papale, lumina adevărului n-a putut să fie stinsă cu totul. În fiecare generație au existat martori pentru Dumnezeu, bărbați care au promovat credința în Hristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeu și om, care au considerat Biblia drept singura regulă de viață și care au sfințit adevăratul Sabat. Posteritatea nu va ști niciodată cât de mult le datorează lumea acestor bărbați. Au fost stigmatizați ca eretici, motivele le-au fost atacate, caracterele le-au fost calomniate, scrierile le-au fost interzise, denaturate sau ciopârțite. Totuși ei au rămas fermi și, de la un secol la altul, și-au păstrat credința în curăția ei, ca pe o moștenire sacră pentru generațiile viitoare.
Istoria copiilor lui Dumnezeu din timpul secolelor de întuneric ale supremației Romei este scrisă în ceruri, dar în rapoartele omenești ocupă un spațiu redus. Cu excepția acuzațiilor persecutorilor lor, se găsesc prea puține urme ale existenței lor. Politica Romei a fost aceea de a șterge orice urmă de opoziție față de învățăturile sau decretele ei. A căutat să distrugă tot ce considera eretic, fie persoane, fie scrieri. Exprimarea îndoielii sau întrebările cu privire la autoritatea dogmelor papale erau motive suficiente pentru ca un om să-și piardă viața, fie el bogat sau sărac, din păturile de sus sau din cele de jos. De asemenea, Roma s-a străduit să distrugă orice raport al cruzimii ei față de disidenți. Conciliile papale au decretat ca acele cărți sau scrieri care conțineau asemenea rapoarte să fie date flăcărilor. Înainte de inventarea tiparului, cărțile erau puține la număr și nu erau foarte rezistente, de aceea romano-catolicii nu au putut fi împiedicați să-și aducă la îndeplinire scopul.
Nicio biserică aflată sub jurisdicția Romei n-a fost lăsată prea mult timp să se bucure nestingherită de libertatea de conștiință. Îndată ce a obținut puterea, papalitatea și-a întins brațul pentru a-i zdrobi pe toți cei care refuzau să-i recunoască dominația și, pe rând, bisericile s-au supus stăpânirii ei.
În Marea Britanie, creștinismul primar prinsese rădăcini foarte de timpuriu. Evanghelia primită de triburile celtice, în primele secole, era necoruptă de apostazia romană. Persecuția din partea împăraților păgâni, care se întinsese până la aceste ținuturi îndepărtate, a fost singurul dar pe care primele biserici din Britania l-au primit din partea Romei. Mulți creștini, fugind de persecuția din Anglia, au găsit refugiu în Scoția; de aici, adevărul a fost dus în Irlanda și, în toate țările acestea, a fost primit cu bucurie.
Când saxonii au invadat Britania, păgânismul a câștigat controlul. Cuceritorii au refuzat cu dispreț să fie învățați de sclavii lor, iar creștinii au fost constrânși să se retragă în munți și în mlaștinile sălbatice. Deși ascunsă pentru un timp, lumina a continuat să ardă. Din Scoția, un secol mai târziu, strălucirea ei s-a întins până în țări îndepărtate. Din Irlanda au venit credinciosul Columba și colaboratorii lui care, adunându-i în jurul lor pe credincioșii răspândiți pe singuratica insulă Iona, au făcut din ea centrul lucrării lor misionare. Printre acești evangheliști se găsea și un păzitor al Sabatului biblic și, astfel, acest adevăr le-a fost făcut cunoscut oamenilor. La Iona, a fost întemeiată o școală din care au plecat misionari nu numai în Scoția și Anglia, ci și în Germania, Elveția și chiar în Italia.
Dar Roma își ațintise privirile asupra Britaniei și s-a hotărât să o aducă sub stăpânirea ei. În secolul al VI-lea, misionarii ei au început convertirea saxonilor păgâni.
Au fost primiți cu bunăvoință de către barbarii cei mândri și i-au convins pe mii dintre ei să recunoască credința romană. Pe măsură ce lucrarea înainta, conducătorii papali și convertiții lor s-au întâlnit cu creștinii primari. Era un contrast izbitor. Cei din urmă erau simpli și umili, având caracterul, doctrinele și obiceiurile în conformitate cu Scripturile, în timp ce primii dădeau pe față superstiția, pompa și aroganța papilor. Emisarul Romei a cerut ca aceste biserici creștine să recunoască supremația suveranului pontif. Britanii au răspuns cu blândețe că doreau să-i iubească pe toți oamenii, dar că papa nu are dreptul la supremație în biserică, iar ei îi puteau acorda numai supunerea datorată oricărui urmaș al lui Hristos. Au existat numeroase tentative de a-i determina să se supună Romei, dar acești creștini umili, uimiți de mândria emisarilor ei, au răspuns categoric că nu cunosc alt stăpân decât pe Hristos. Acum s-a descoperit adevăratul spirit al papalității. Conducătorul romano-catolic le-a spus: „Dacă nu vreți să-i primiți pe frații care vă aduc pacea, îi veți primi pe dușmanii care vă vor aduce războiul. Dacă nu vă uniți cu noi pentru a le arăta saxonilor calea vieții, veți primi de la ei lovitura de moarte.” (J. H. Merle D’Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, cartea 17, cap. 2). Acestea nu erau simple amenințări. Războiul, intriga și înșelăciunea au fost folosite împotriva acestor martori ai credinței biblice, până când bisericile din Britania au fost distruse sau obligate să se supună autorității papei.
În ținuturile din afara jurisdicției Romei au existat timp de multe secole grupe de creștini care au rămas aproape cu totul neatinse de corupția papală. Deși erau înconjurați de păgânism și, în decursul secolelor, au fost contaminați de rătăcirile lui, acești creștini au continuat să privească Biblia ca fiind singura regulă de credință și au aderat la multe dintre adevărurile ei. Ei credeau în perpetuitatea Legii lui Dumnezeu și păzeau Sabatul poruncii a patra. Biserici care au menținut această credință și practică au existat în Africa Centrală și printre armenii din Asia.
Dar, dintre cei care au rezistat abuzurilor puterii papale, cei mai remarcabili au fost valdenzii. Chiar în țara în care papalitatea își stabilise scaunul, acolo înșelăciunea și corupția ei au întâmpinat cea mai puternică rezistență. Timp de secole, bisericile Piemontului și-au păstrat independența, dar, în cele din urmă, a sosit timpul când Roma a insistat ca ele să se supună. După lupte zadarnice contra tiraniei ei, conducătorii acestor biserici au recunoscut, împotriva voinței lor, supremația puterii căreia se părea că întreaga lume îi aduce omagiu. Însă au fost unii care au refuzat să se supună autorității papei sau prelatului. Ei erau hotărâți să-și păstreze credincioșia față de Dumnezeu și să mențină curăția și simplitatea credinței lor. S-a produs o separare. Cei care au aderat la vechea credință s-au retras. Unii, părăsind Alpii natali, au ridicat steagul adevărului în țări străine, alții s-au retras în văile izolate și în fortărețele stâncoase ale munților și acolo și-au păstrat libertatea de a se închina lui Dumnezeu.