Credința pe care, timp de secole, creștinii valdenzi au păstrat-o și au transmis-o mai departe era în contrast evident cu doctrinele false susținute de Roma. Convingerile lor religioase se bazau pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu, adevăratul sistem al creștinismului. Dar țăranii aceia umili, în ascunzătorile lor neștiute, izolați de lume și trudind zilnic în mijlocul turmelor și al viilor lor, n-au ajuns de unii singuri să cunoască adevărul care era în opoziție cu dogmele și ereziile bisericii apostate. Credința lor nu era una de curând primită, ci era o moștenire de la părinții lor. Ei se luptau pentru credința bisericii apostolice – „credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna” (Iuda versetul 3). „Biserica din pustie” (Fapte 7:38, tr. engl. KJV), și nu ierarhia mândră, întronată în marea capitală a lumii. Adevărata biserică a lui Hristos era păstrătoarea comorilor adevărului pe care Dumnezeu îl încredințase poporului Său pentru a fi dat lumii.
Printre cauzele principale care au dus la separarea bisericii adevărate de Roma a fost ura acesteia din urmă față de Sabatul biblic. Așa cum era prezis în profeție, puterea papală a aruncat adevărul la pământ. Legea lui Dumnezeu a fost călcată în picioare, în timp ce tradițiile și obiceiurile oamenilor au fost înălțate. Bisericile care se aflau sub conducerea papalității au fost constrânse de timpuriu să onoreze, ca zi sfântă, duminica. Înconjurați de rătăcirile și superstițiile care predominau, mulți, chiar din poporul adevărat al lui Dumnezeu, au ajuns atât de dezorientați, încât, în timp ce păzeau Sabatul, se rețineau de la muncă și duminica. Dar aceasta nu i-a mulțumit pe conducătorii papali. Ei au cerut nu numai ca duminica să fie sfințită, ci și ca Sabatul să fie profanat și i-au acuzat în limbajul cel mai dur pe cei care îndrăzneau să-l onoreze. Numai fugind de puterea Romei putea cineva să asculte în pace de Legea lui Dumnezeu. (Vezi Apendicele.)
Valdenzii au fost printre primele popoare din Europa care au avut o traducere a Sfintelor Scripturi. (Vezi Apendicele.) Cu sute de ani înainte de Reformă, ei aveau Biblia, în manuscris, în limba lor maternă. Aveau adevărul curat și aceasta a făcut din ei obiectul urii și al persecuției. Declarau că Biserica Romei este Babilonul apostat din Apocalipsa și se împotriveau corupției ei cu riscul vieții. Deși, sub presiunea unei persecuții îndelungate, unii și-au compromis credința, renunțând puțin câte puțin la principiile ei distincte, alții au menținut cu tărie adevărul. De-a lungul secolelor de întunecime și apostazie, valdenzii au fost cei care n-au recunoscut supremația Romei, care au respins închinarea la icoane ca fiind idolatrie și care au păzit adevăratul Sabat. Ei și-au păstrat credința sub cele mai aprige furtuni de împotrivire. Deși au fost măcelăriți de lăncile ducilor de Savoia și arși pe rugurile Romei, ei au apărat ferm Cuvântul lui Dumnezeu și onoarea Sa.
Valdenzii și-au găsit ascunzătoarea în fortărețele înalte ale munților – refugiul celor persecutați și oprimați din toate timpurile. Aici a continuat să ardă lumina adevărului în mijlocul întunericului Evului Mediu. Aici au păstrat martorii adevărului vechea credință timp de o mie de ani.
Dumnezeu a pregătit pentru poporul Său un adăpost de o grandoare impunătoare, pe măsura marilor adevăruri pe care i le încredințase. Pentru acei exilați credincioși, munții erau un simbol al dreptății imuabile a lui Iehova. Părinții le îndreptau atenția copiilor către crestele care se înălțau deasupra lor într-o maiestate neschimbătoare și le vorbeau despre Acela în care nu este schimbare, nici umbră de mutare, al cărui cuvânt este tot atât de durabil ca și munții cei veșnici. Dumnezeu a creat munții maiestuoși și i-a încins cu tărie. Nicio altă mână nu-i poate mișca din locul lor decât aceea a Puterii infinite. În același fel Și-a stabilit El Legea, baza guvernării Sale în cer și pe pământ. Brațul omului poate să se atingă de semenii lui și să le ia viața, însă, după cum nu poate să dezrădăcineze munții din temeliile lor și să-i arunce în mare, tot așa omul nu poate să schimbe un singur precept din Legea lui Iehova sau să șteargă vreuna dintre făgăduințele Lui pentru cei care împlinesc voia Sa. În credincioșia lor față de Legea Sa, slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie tot atât de neclintiți ca munții cei veșnici.
Munții care înconjurau văile lor joase erau o mărturie continuă despre puterea creatoare a lui Dumnezeu și o asigurare permanentă a grijii Sale protectoare. Acei peregrini au învățat să iubească simbolurile tăcute ale prezenței lui Iehova. Ei nu murmurau din cauza sorții lor vitrege și nu se simțeau singuri în mijlocul pustietății munților. Îi mulțumeau lui Dumnezeu, care le pregătise un adăpost în fața mâniei și cruzimii oamenilor. Se bucurau de libertatea de a I se închina. Adesea, când erau urmăriți de dușmanii lor, tăria munților se dovedea o apărare sigură. De pe stâncile înalte, Îi cântau laude lui Dumnezeu, iar armatele Romei nu puteau aduce la tăcere cântările lor de mulțumire.
Evlavia acestor urmași ai lui Hristos era curată, simplă și înflăcărată. Ei prețuiau principiile adevărului mai mult decât casele și pământurile, decât prietenii și rudele și chiar decât viețile lor. Căutau cu seriozitate să imprime aceste principii în inimile celor tineri. Din fragedă copilărie, aceștia erau educați din Scriptură și erau învățați să privească cu sfințenie cerințele Legii lui Dumnezeu. Exemplare ale Bibliei erau rare, de aceea cuvintele ei prețioase erau memorate. Mulți dintre ei erau în stare să redea părți întregi, atât din Noul, cât și din Vechiul Testament. Gândurile despre Dumnezeu erau asociate cu scenele sublime din natură și cu binecuvântările umile ale vieții de zi cu zi. Copilașii învățau să privească plini de recunoștință spre Dumnezeu, ca sursă a oricărui har și a oricărei mângâieri.
Părinții, oricât de atenți și de afectuoși ar fi fost, își iubeau copiii cu prea multă înțelepciune pentru a le permite să fie îngăduitori cu ei. Îi aștepta o viață de încercări și greutăți, poate chiar moartea de martir, așa că erau educați din copilărie să suporte greutățile, să se supună disciplinei și, mai mult, să gândească și să acționeze pe cont propriu. Foarte de timpuriu erau învățați să poarte răspunderi, să fie atenți în vorbire și să cunoască înțelepciunea tăcerii. Un cuvânt neatent, lăsat să ajungă la urechea vrăjmașilor lor, putea să pună în pericol nu numai viața celui care-l rostise, ci și viața a sute de frați, căci dușmanii adevărului îi urmăreau ca lupii care-și vânează prada pe cei care îndrăzneau să ceară libertatea credinței religioase.
Valdenzii au sacrificat prosperitatea materială de dragul adevărului și, cu răbdare și perseverență, trudeau pentru pâinea lor. Orice petic de pământ arabil din munți era cultivat cu grijă. Văile și coastele mai puțin fertile erau făcute să aducă rod. Spiritul de economie și de strictă abnegație făcea parte din educația pe care copiii o primeau ca singura lor moștenire. Erau învățați că Dumnezeu a intenționat ca viața să fie o școală și că dorințele lor pot fi împlinite numai prin efort personal, prevedere, grijă și credință. Procesul era anevoios și obositor, dar era folositor – exact ceea ce îi trebuie omului în starea lui decăzută, școala pe care a stabilit-o Dumnezeu pentru educarea și dezvoltarea lui. În timp ce tinerii erau deprinși cu truda și greutățile, nu era neglijată nici cultura intelectuală. Ei erau învățați că toate puterile lor Îi aparțineau lui Dumnezeu și că toate trebuiau să fie cultivate și dezvoltate pentru a fi folosite în serviciul Său.