Bisericile valdenzilor, în curăția și simplitatea lor, se asemănau cu biserica din timpurile apostolice. Respingând supremația papilor și a prelaților, ei considerau Biblia ca fiind singura autoritate supremă, infailibilă. Pastorii lor, în contrast cu preoții aroganți ai Romei, urmau exemplul Domnului lor, care „n-a venit să I se slujească, ci El să slujească” (Matei 20:28). Ei hrăneau turma lui Dumnezeu, conducând-o la pășunile verzi și la apele de odihnă ale sfântului Său Cuvânt. Departe de monumentele fastului și ale mândriei omenești, oamenii nu se adunau în biserici somptuoase sau în catedrale grandioase pentru a asculta cuvintele adevărului de la slujitorii lui Hristos, ci la umbra munților, în văile Alpilor sau, în timp de pericol, în fortărețele stâncoase. Pastorii nu doar predicau Evanghelia, ci îi vizitau pe bolnavi, îi educau religios pe copii, îi mustrau pe cei care greșeau și se străduiau să aplaneze conflictele și să promoveze armonia și dragostea frățească. În timp de pace, erau susținuți prin darurile benevole ale oamenilor, dar, ca și Pavel, făcătorul de corturi, fiecare învăța o meserie sau o profesie prin care, dacă era necesar, să se poată întreține singur.
Tinerii primeau educație de la pastorii lor. Deși se acorda atenție ramurilor de cultură generală, Biblia era obiectul de studiu principal. Memorau Evanghelia lui Matei și pe cea a lui Ioan, precum și multe dintre epistole. Erau angajați, de asemenea, în copierea Scripturilor. Unele manuscrise cuprindeau întreaga Biblie, altele numai părți scurte din ea, la care erau adăugate unele explicații simple ale textului de către cei ce erau capabili să comenteze Scripturile. Astfel erau scoase la iveală comorile adevărului, ascunse timp îndelungat de către cei ce căutau să se înalțe mai presus de Dumnezeu.
Prin muncă răbdătoare și neobosită, uneori în peșterile adânci și întunecate ale pământului, la lumina torțelor, Sfintele Scripturi erau scrise verset cu verset și capitol cu capitol. Astfel înainta lucrarea, iar voința descoperită a lui Dumnezeu strălucea ca aurul curat. Numai cei angajați în această lucrare puteau să-și dea seama cât de strălucitoare, de clară și de puternică era ea acum, datorită încercărilor pe care le suferiseră pentru ea. Îngerii din cer îi înconjurau pe acești lucrători credincioși.
Satana îi îndemnase pe preoții și prelații papali să îngroape Cuvântul adevărului sub gunoiul ereziei și superstiției, dar, în modul cel mai minunat, el a fost păstrat nedenaturat, de-a lungul secolelor de întuneric. Nu purta amprenta omului, ci sigiliul lui Dumnezeu. Oamenii au încercat din răsputeri să întunece înțelesul clar și simplu al Scripturilor și să o facă să se contrazică, dar, ca și arca lui Noe pe apele înfuriate, Cuvântul lui Dumnezeu a rezistat furtunilor care îl amenințau cu distrugerea. După cum mina are filoane bogate de aur și argint ascunse în adâncime, așa încât toți cei care vor să-i descopere rezervele prețioase să fie nevoiți să sape, tot așa Sfânta Scriptură are comori de adevăr care sunt descoperite numai celui care o cercetează cu stăruință, cu umilință și în rugăciune. Dumnezeu a intenționat ca Biblia să fie un manual pentru toți oamenii, copii, tineri și adulți și să fie studiată în toate timpurile. El le-a dat Cuvântul Său oamenilor ca pe o descoperire a Lui Însuși. Orice adevăr nou înțeles este o dezvăluire proaspătă a caracterului Autorului lui. Studiul Scripturii este mijlocul divin rânduit să-i aducă pe oameni într-o legătură mai strânsă cu Creatorul lor și să le dea o cunoaștere mai clară a voii Sale. Biblia este mijlocul de comunicare între Dumnezeu și om.
Deși priveau temerea de Dumnezeu ca pe începutul înțelepciunii, valdenzii nu erau orbi față de importanța pe care o aveau pentru dezvoltarea minții și a discernământului, contactul cu lumea și cunoașterea oamenilor și a vieții active. De la școlile lor din munți, unii tineri erau trimiși la instituții de învățământ din orașele Franței sau ale Italiei, unde beneficiau de o paletă mai largă de subiecte de studiu, cugetare și observație decât în Alpii lor natali. Tinerii astfel trimiși erau expuși ispitei, vedeau viciul, îi întâlneau pe agenții vicleni ai lui Satana, care le strecurau cele mai subtile erezii și cele mai periculoase înșelăciuni. Dar educația lor din copilărie fusese de așa manieră, încât îi pregătise pentru toate acestea.
În școlile în care mergeau, ei nu trebuiau să-și destăinuiască secretele nimănui. Hainele lor erau în așa fel pregătite, încât să ascundă cea mai mare comoară a lor – manuscrisele prețioase ale Scripturilor. Aveau la ei aceste texte, rodul a luni și ani de trudă, și, oriunde puteau face lucrul acesta fără a trezi suspiciuni, aduceau cu grijă unele părți din Scriptură în atenția celor ale căror inimi păreau deschise să primească adevărul. Încă de pe genunchii mamelor lor, tinerii valdenzi fuseseră pregătiți în vederea acestui scop; înțelegeau lucrarea și o îndeplineau cu credincioșie. În aceste instituții de învățământ, erau câștigați adepți la adevărata credință și, deseori, principiile ei se răspândeau în toată școala. Totuși conducătorii papali nu puteau, oricât de minuțios ar fi cercetat, să meargă până la sursa acestei așa-numite erezii stricăcioase.
Spiritul lui Hristos este un spirit misionar. Primul impuls al unei inimi renăscute este să îi aducă și pe alții la Mântuitorul. Acesta era spiritul creștinilor valdenzi. Ei considerau că Dumnezeu cerea de la ei mai mult decât simpla păstrare a adevărului în curăția lui în propriile biserici, că asupra lor apăsa răspunderea solemnă de a lăsa ca lumina lor să strălucească spre cei care se găseau în întuneric. Prin puterea cea mare a Cuvântului lui Dumnezeu, ei au căutat să rupă lanțurile sclaviei pe care Roma o impusese. Pastorii valdenzi erau pregătiți ca misionari, tuturor celor care doreau să intre în lucrare cerându-li-se mai întâi să câștige experiență ca evangheliști. Înainte de a primi răspunderea unei biserici de acasă, un pastor trebuia să slujească trei ani într-un câmp misionar. Acest serviciu, care cerea încă de la început jertfire de sine și sacrificiu, era o introducere potrivită pentru viața de pastor din acele timpuri care puneau la încercare sufletele oamenilor. Tinerii care erau hirotoniți în această poziție sfântă nu aveau în față perspectiva bogăției și a slavei pământești, ci o viață de trudă și primejdii și, posibil, o soartă de martir. Misionarii plecau doi câte doi, așa cum i-a trimis și Iisus pe ucenicii Săi. De obicei, cu fiecare tânăr era trimis un om în vârstă și cu experiență, tânărul aflându-se sub îndrumarea tovarășului său, care răspundea de educația lui și de ale cărui indicații trebuia să țină seama. Acești colaboratori nu erau întotdeauna împreună, dar se întâlneau adesea pentru rugăciune și sfat, întărindu-se astfel unul pe altul în credință.