Dacă ar fi făcut cunoscut cuiva scopul misiunii lor, aceasta ar fi eșuat cu siguranță, de aceea își ascundeau cu grijă adevărata identitate. Fiecare pastor cunoștea o meserie și misionarii își îndeplineau lucrarea la adăpostul unei îndeletniciri obișnuite. De obicei, o alegeau pe aceea de negustor sau de vânzător ambulant. „Duceau mătăsuri, bijuterii și alte articole, care nu se puteau procura ușor în timpul acela, ci doar de la târguri îndepărtate; erau bine primiți ca negustori acolo unde ar fi fost disprețuiți ca misionari” (Wylie, cartea 1, cap. 7). Inimile lor se înălțau tot timpul către Dumnezeu pentru a primi de la El înțelepciunea de a prezenta o comoară mai prețioasă decât aurul sau pietrele prețioase. Aveau la ei, în ascuns, exemplare întregi sau părți din Biblie și, ori de câte ori se ivea o ocazie, le atrăgeau atenția clienților la aceste manuscrise. Adesea, se trezea astfel interesul de a citi Cuvântul lui Dumnezeu și unele părți din Scriptură erau lăsate cu bucurie celor care doreau să le primească.
Lucrarea acestor misionari a început pe câmpiile și văile de la poalele munților lor, dar s-a extins cu mult dincolo de aceste hotare. Cu picioarele goale și în veșminte aspre și prăfuite de călătorie, ca și ale Maestrului lor, ei străbăteau marile orașe și pătrundeau în ținuturi îndepărtate. Pretutindeni răspândeau sămânța prețioasă. În urma lor răsăreau biserici, iar sângele martirilor era o mărturie în favoarea adevărului. Ziua lui Dumnezeu va descoperi un seceriș bogat de suflete strânse în grânar prin lucrarea acestor oameni credincioși. Ascuns și tăcut, Cuvântul lui Dumnezeu își croia drum prin creștinătate și era primit cu bucurie în casele și în inimile oamenilor.
Pentru valdenzi, Scripturile nu erau numai un raport al modului în care a procedat Dumnezeu cu oamenii din vechime și o descoperire a responsabilităților și datoriilor din prezent, ci și o dezvăluire a pericolelor, dar și a slavei viitoare. Ei credeau că sfârșitul tuturor lucrurilor nu era foarte departe și, când studiau Biblia cu rugăciune și cu lacrimi, erau și mai adânc impresionați de declarațiile ei prețioase și de datoria lor de a face cunoscut și altora adevărurile ei mântuitoare. Ei vedeau Planul de Mântuire descoperit clar în paginile sfinte și găseau mângâiere, speranță și pace în credința în Iisus. Pe măsură ce adevărul le ilumina mintea și le umplea inima de bucurie, doreau cu ardoare să răsfrângă razele lui și asupra celor care erau în întunericul rătăcirii papale.
Ei vedeau că, sub călăuzirea papei și a preoților, mulțimile se străduiau zadarnic să obțină iertarea, chinuindu-și trupurile pentru păcatele sufletelor lor. Învățați să creadă că faptele lor bune îi vor mântui, oamenii priveau continuu la ei înșiși, preocupându-se de starea lor păcătoasă, văzându-se expuși mâniei lui Dumnezeu, chinuindu-și sufletul și trupul și totuși negăsind nicio alinare. Astfel, suflete oneste erau înrobite de doctrinele Romei. Mii de oameni își părăseau prietenii și rudele și-și petreceau viața în chiliile mănăstirilor. Prin posturi repetate și biciuiri crude, prin vegheri în miez de noapte, prin multele ore istovitoare petrecute întinși pe pietrele reci și umede ale locuinței lor mohorâte, prin pelerinaje lungi, prin penitențe umilitoare și torturi înfricoșătoare, mii de oameni căutau în zadar să-și liniștească conștiința. Apăsați de sentimentul păcatului și urmăriți de frica mâniei răzbunătoare a lui Dumnezeu, mulți sufereau până când natura istovită ceda și se coborau în mormânt fără nicio rază de lumină sau de speranță.
Valdenzii doreau să frângă pâinea vieții acestor suflete înfometate, să le prezinte soliile de pace din făgăduințele lui Dumnezeu și să le îndrepte spre Hristos, singura lor speranță de mântuire. Ei susțineau că doctrina conform căreia prin fapte bune păcătoșii pot obține iertarea pentru călcarea Legii lui Dumnezeu se bazează pe o rătăcire. Încrederea în meritele omenești împiedică recunoașterea iubirii infinite a lui Hristos. Iisus a murit ca jertfă pentru om, deoarece omul, ca ființă căzută, nu poate face nimic care să-l recomande înaintea lui Dumnezeu. Meritele unui Mântuitor răstignit și înviat sunt baza credinței creștine. Dependența sufletului de Hristos este tot atât de reală, iar legătura lui cu El trebuie să fie tot atât de strânsă ca și a brațului cu corpul sau ca a unei mlădițe cu vița.
Învățăturile papilor și ale preoților îi făcuseră pe oameni să considere caracterul lui Dumnezeu, și chiar pe cel al lui Hristos, ca fiind aspru, întunecat și amenințător. Mântuitorul era descris ca fiind atât de lipsit de milă față de starea decăzută a omului, încât trebuia să fie invocată mijlocirea preoților și a sfinților. Cei ale căror minți fuseseră iluminate de Cuvântul lui Dumnezeu, doreau să conducă aceste suflete la Hristos, Mântuitorul lor îndurător și iubitor, care stă cu brațele deschise și îi invită pe toți să vină la El cu povara păcatului, a grijii și a oboselii lor. Ei doreau să îndepărteze piedicile pe care Satana le îngrămădise pentru ca oamenii să nu vadă promisiunile și să nu vină direct la Dumnezeu, mărturisindu-și păcatele și primind iertare și pace.
Misionarul valdenz le descoperea cu zel adevărurile prețioase ale Evangheliei minților interesate. Cu prudență, el scotea acele părți din Scriptură scrise cu atâta grijă. Cea mai mare bucurie a lui era să dea speranță sufletelor sincere, lovite de păcat, care vedeau numai un Dumnezeu al răzbunării, gata să facă dreptate. Cu buze tremurânde și cu ochii în lacrimi, adesea plecat pe genunchi, el le prezenta fraților lui promisiunile prețioase care descopereau unica speranță a păcătosului. Astfel, lumina adevărului pătrundea în multe minți întunecate, îndepărtând norul de întuneric, până când Soarele Neprihănirii lumina inimile cu razele Lui vindecătoare. Adesea, se întâmpla ca unele pasaje ale Scripturii să fie citite iar și iar, la cererea ascultătorului, care parcă ar fi vrut să se asigure că auzise corect. Oamenii cereau să li se repete în special următoarele cuvinte: „Sângele lui Iisus Hristos, Fiul Lui, ne curățește de orice păcat” (1 Ioan 1:7). „Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:14,15).
Mulți erau treziți la realitate în ce privește pretențiile Romei. Ei vedeau cât de zadarnică este mijlocirea oamenilor sau a îngerilor în favoarea păcătosului. Când lumina adevărată le răsărea în minte, ei exclamau cu bucurie: „Hristos este preotul meu; sângele Lui este jertfa mea; altarul Său este locul unde îmi mărturisesc păcatele.” Ei se încredeau cu totul în meritele lui Iisus, repetând cuvintele: „Fără credință, este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu” (Evrei 11:6). „Nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți” (Faptele apostolilor 4:12).
Siguranța iubirii unui Mântuitor părea prea greu de acceptat pentru unele dintre aceste sărmane suflete lovite de furtună. Atât de mare era eliberarea pe care o aducea, un potop atât de mare de lumină se revărsa asupra lor, încât păreau mutați în ceruri. Mâinile lor se așezau cu încredere în mâna lui Hristos, picioarele lor se sprijineau pe Stânca Veacurilor. Orice teamă de moarte era alungată. Acum puteau să râvnească temnița și rugul, dacă prin acestea Îi onorau Numele Răscumpărătorului lor.
Astfel, în locuri retrase, Cuvântul lui Dumnezeu era adus și citit uneori unui singur suflet, alteori unor grupe mici de oameni care tânjeau după lumină și adevăr. Adesea, toată noaptea era petrecută în felul acesta. Atât de mare era uimirea și admirația ascultătorilor, încât cel care le aducea mesajul de îndurare era deseori obligat să-și întrerupă cititul până când mintea putea să înțeleagă vestea mântuirii. Deseori erau exprimate îngrijorări: „Îmi va accepta Dumnezeu jertfa? Mă va primi El cu bunăvoință? Mă va ierta oare?” Atunci era citit răspunsul: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).