Credința înțelegea promisiunea și se auzea răspunsul plin de bucurie: „Gata cu pelerinajele lungi și cu acele călătorii obositoare la locurile sfinte! Pot să vin la Iisus chiar așa cum sunt, păcătos și nesfânt, și El nu va respinge rugăciunea mea de pocăință. «Iertate îți sunt păcatele.» Ale mele, chiar și păcatele mele pot să fie iertate!”
Un val de bucurie sfântă inunda inima, iar Numele lui Iisus era preamărit prin cuvinte de laudă și mulțumire. Acele suflete fericite se reîntorceau la căminele lor pentru a răspândi lumina, pentru a le împărtăși și altora, cât puteau mai bine, noua lor experiență – că descoperiseră Calea cea vie și adevărată. Era o putere uimitoare și solemnă în cuvintele Scripturii care vorbea direct inimilor celor care tânjeau după adevăr. Era glasul lui Dumnezeu, care aducea convingere celor care îl auzeau.
Mesagerul adevărului pleca mai departe, dar înfățișarea lui umilă, sinceritatea lui, seriozitatea și ardoarea lui intensă erau subiecte des amintite în discuții. În multe cazuri, ascultătorii nici nu-l întrebau de unde vine sau încotro merge. Erau atât de copleșiți, la început, de surpriză, iar, după aceea, de recunoștință și bucurie, încât nu se gândeau să-l întrebe. Când îl rugaseră să-i însoțească în casele lor, el le răspunsese că trebuie să viziteze oile pierdute ale turmei. „Să fi fost un înger din ceruri?” se întrebau ei.
În multe cazuri, mesagerul adevărului nu mai era văzut. Plecase spre alte țări sau își chinuia viața în vreo temniță necunoscută sau poate oasele îi albeau în locul unde dăduse mărturie pentru adevăr. Dar cuvintele pe care le lăsase în urmă nu puteau fi distruse. Ele își făceau lucrarea în inimile oamenilor, iar rezultatele lor binecuvântate vor fi cunoscute pe deplin numai la judecată.
Misionarii valdenzi au invadat împărăția lui Satana, așa că puterile întunericului au devenit mai vigilente. Toate eforturile pentru a duce adevărul mai departe erau supravegheate de prințul răului, iar acesta a stârnit temerile agenților lui. Conducătorii papali au văzut un semnal de pericol pentru cauza lor în activitatea acestor misionari umili. Dacă lumina adevărului ar fi fost lăsată să strălucească neîmpiedicată, ea ar fi alungat norii grei de rătăcire care îi învăluiau pe oameni. Ar fi îndreptat mintea oamenilor numai spre Dumnezeu și, până la urmă, ar fi distrus supremația Romei.
Chiar existența acestui popor, care ținea credința bisericii din vechime, era o mărturie permanentă despre apostazia Romei și, de aceea, provoca cea mai cruntă ură și persecuție. Refuzul valdenzilor de a renunța la Scripturi era o ofensă pe care Roma nu putea să o tolereze. Așa că s-a hotărât să-i șteargă de pe pământ. Acum au început cele mai teribile cruciade împotriva poporului lui Dumnezeu refugiat în munți. Inchizitorii au fost puși pe urmele lor și scena cu nevinovatul Abel căzând înaintea ucigașului Cain s-a repetat deseori.
Ogoarele lor fertile erau mereu pustiite, locuințele și bisericile lor erau nimicite, astfel că, acolo unde odinioară fuseseră câmpuri înfloritoare și locuințele unui popor nevinovat și harnic, a rămas doar un pustiu. Așa cum fiara înfometată devine mai furioasă când dă de gustul sângelui, tot așa furia adepților papalității s-a intensificat la vederea suferințelor victimelor lor. Mulți dintre acești martori ai credinței curate erau urmăriți peste munți și vânați în văile în care erau ascunși, înconjurați de păduri mari și de culmi stâncoase.
Nicio acuzație nu putea fi adusă împotriva caracterului moral al acestor proscriși. Chiar și vrăjmașii lor declarau despre ei că sunt un popor pașnic, liniștit și evlavios. Marea lor vină era că nu se închinau lui Dumnezeu așa cum dorea papa. Pentru această crimă, asupra lor au fost îngrămădite toate umilințele, insultele și torturile pe care oamenii sau demonii le-au putut născoci.
La un moment dat, când Roma a hotărât să extermine secta antipatică, papa a emis o bulă, condamnându-i ca eretici și predându-i măcelului. (Vezi Apendicele.) Nu erau acuzați de lene, necinste sau tulburare a ordinii, ci se afirma că aveau o aparență de evlavie și sfințenie care ademenea „oile turmei adevărate”. De aceea papa a poruncit ca „acea sectă răuvoitoare și dezgustătoare de oameni perfizi să fie strivită ca șerpii veninoși, dacă refuză să retracteze” (Wylie, vol. 16, cap. 1). Se aștepta acest potentat orgolios să întâlnească din nou acele cuvinte? Știa el că erau înregistrate în cărțile cerului pentru a fi confruntat cu ele la judecată? „Ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei”, a spus Iisus, „Mie Mi le-ați făcut” (Matei 25:40).
Această bulă îi chema pe toți membrii bisericii să participe la cruciada contra ereticilor. Ca stimulent pentru a se angaja în această acțiune crudă, ea „îi absolvea pe participanți de toate pedepsele și penitențele ecleziastice, generale și personale, îi elibera pe toți cei care participau la cruciadă de orice jurământ ar fi făcut, legaliza dreptul acestora asupra oricărei proprietăți pe care ar fi dobândit-o ilegal și promitea iertarea tuturor păcatelor celor care ar fi omorât vreun eretic. Anula toate contractele făcute în favoarea valdenzilor, poruncea tuturor slujitorilor lor să-i părăsească, interzicea tuturor să le dea vreun ajutor de orice fel și împuternicea pe oricine să le ia în stăpânire proprietățile” (Wylie, cartea 16, cap. 1). Acest document descoperă în mod clar cine era cel care orchestra din umbră totul. În acest document se aude răcnetul balaurului, nu glasul lui Hristos.
Conducătorii papali n-au vrut să-și modeleze caracterele după marele standard al Legii lui Dumnezeu, ci și-au creat un standard care să li se potrivească și s-au hotărât să-i constrângă pe toți să se conformeze lui, pentru că așa voia Roma. Au avut loc cele mai îngrozitoare tragedii. Preoți și papi corupți și blasfematori făceau lucrarea pe care le-o încredințase Satana. Îndurarea nu-și avea locul în inima lor. Același spirit care L-a răstignit pe Hristos și i-a ucis pe apostoli, care l-a condus pe sângerosul Nero împotriva credincioșilor din timpul său era la lucru pentru a-i extermina de pe pământ pe cei care erau iubiți de Dumnezeu.
Persecuțiile care s-au abătut multe secole peste acest popor cu teamă de Dumnezeu au fost suportate cu o răbdare și o hotărâre care L-au onorat pe Răscumpărătorul lor. În ciuda cruciadelor duse împotriva lor și a măcelului inuman la care au fost supuși, ei au continuat să-și trimită misionarii pentru a răspândi adevărul prețios. Erau vânați și omorâți, dar sângele lor uda sămânța semănată, care nu înceta să aducă roade. Astfel au depus valdenzii mărturie pentru Dumnezeu, cu secole înainte de nașterea lui Luther. Împrăștiați prin multe țări, ei au semănat semințele Reformei care a început în timpul lui Wycliffe, care s-a lărgit și s-a adâncit în zilele lui Luther și care trebuie să fie dusă mai departe până la încheierea timpului de către cei care vor fi, de asemenea, dispuși să sufere totul din pricina „Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Iisus Hristos” (Apocalipsa 1:9).