- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Bulele papale au impus însă aplicarea în întreaga Anglie a unui ordin categoric pentru arestarea și întemnițarea ereticului. Aceste măsuri arătau direct spre rug. Părea sigur că Wycliffe avea să cadă curând pradă răzbunării Romei. Dar Acela care-i spusese unui patriarh din vechime: „Nu te teme… Eu sunt scutul tău” (Geneza 15:1) Și-a întins din nou mâna ca să-l ocrotească pe slujitorul Său. Moartea a venit, dar nu pentru reformator, ci pentru pontiful care-i decretase distrugerea. Grigore al XI-lea a murit, iar prelații care se adunaseră pentru judecarea lui Wycliffe s-au împrăștiat.
Providența lui Dumnezeu a condus mai departe evenimentele pentru ca Reforma să aibă oportunitatea de a se dezvolta. Moartea Papei Grigore a fost urmată de alegerea a doi papi rivali. Două puteri aflate în conflict, fiecare declarându-se infailibilă, pretindeau acum ascultare (vezi Apendicele pentru p. 46 și 70). Fiecare dintre cei doi îi chema pe credincioși să-l ajute în războiul împotriva celuilalt, întărindu-și cererile cu anateme teribile împotriva adversarilor și cu promisiunea unor recompense cerești pentru susținători. Această situație a slăbit mult puterea papalității. Facțiunile rivale făceau tot ce puteau pentru a se ataca una pe alta și, datorită acestui lucru, Wycliffe a avut liniște pentru o vreme. Anatemele și acuzațiile zburau de la un papă la celălalt și torente de sânge curgeau pentru a susține pretențiile lor contradictorii. Crimele și scandalurile au inundat biserica. Între timp, reformatorul, retras în liniștea parohiei sale din Lutterworth, lucra intens pentru a muta atenția oamenilor de la papii care se luptau la Iisus, Prințul păcii.
Schisma, cu toată lupta și corupția pe care le-a provocat, a pregătit calea pentru Reformă, dându-le oamenilor ocazia să vadă ce era în realitate papalitatea. Într-o lucrare de-a sa, On the Schism of the Popes (Cu privire la schisma papilor), Wycliffe îi îndemna pe oameni să se gândească dacă nu cumva acești doi pontifi spuneau adevărul atunci când se acuzau unul pe altul că sunt antihrist. „Dumnezeu”, spunea el, „n-a mai suportat ca Diavolul să domnească numai peste un singur astfel de preot, ci… a produs o separare între ei, pentru ca oamenii, în Numele lui Hristos, să-i poată învinge mai ușor pe amândoi” (R. Vaughan, Life and Opinions of John de Wycliffe, vol. 2, p. 6).
Wycliffe, asemenea Domnului său, le predica Evanghelia celor săraci. Nefiind mulțumit să răspândească lumina doar în casele sărăcăcioase din parohia sa din Lutterworth, s-a hotărât să o ducă în orice colț al Angliei. Pentru a realiza acest lucru, el a organizat un grup de predicatori, oameni simpli și devotați, care iubeau adevărul și nu aveau nicio dorință mai mare decât aceea de a-l face cunoscut și altora. Acești oameni mergeau pretutindeni, învățând în piețe, pe străzile marilor orașe și pe drumurile de țară. Îi căutau pe bătrâni, pe bolnavi și pe săraci și le descopereau vestea bună a harului lui Dumnezeu.
În calitatea sa de profesor de teologie la Oxford, Wycliffe predica din Cuvântul lui Dumnezeu în sălile universității. Cu atâta credincioșie le prezenta adevărurile studenților săi, încât a primit titlul de „doctor în Evanghelie”. Dar cea mai mare lucrare a vieții lui a fost traducerea Bibliei în limba engleză. În lucrarea On the Truth and Meaning of Scripture (Cu privire la adevărul și semnificația Scripturii), el și-a exprimat intenția de a traduce Biblia, pentru ca fiecare om din Anglia să poată citi, în limba lui maternă, despre lucrările minunate ale lui Dumnezeu.
Deodată, activitatea lui a fost oprită. Deși nu avea nici 60 de ani, munca neîntreruptă, studiul și atacurile dușmanilor și-au pus amprenta asupra puterii lui și l-au îmbătrânit înainte de vreme. A fost lovit de o boală amenințătoare. Vestea le-a adus mare bucurie călugărilor. „Acum”, gândeau ei, „se va pocăi cu amar de răul pe care l-a făcut bisericii”, așa că s-au grăbit să ajungă în camera lui pentru a-i asculta mărturisirea. Reprezentanți a patru ordine călugărești, împreună cu patru funcționari civili, s-au adunat în jurul presupusului muribund. „Ai moartea pe buze”, i-au spus ei, „regretă-ți greșelile și retractează în fața noastră toate ofensele aduse.” Reformatorul a ascultat în tăcere; apoi l-a rugat pe slujitorul lui să-l ridice pe pat și, fixându-i stăruitor cu privirea, în timp ce așteptau retractarea, a spus cu glasul acela puternic și hotărât care atât de des îi făcuse să tremure: „Nu voi muri, ci voi trăi și voi demasca mai departe faptele rele ale călugărilor” (D’Aubigné, cartea 17, cap. 7). Uluiți și rușinați, călugării au părăsit în grabă camera.
Cuvintele lui Wycliffe s-au împlinit. A trăit suficient de mult încât să pună în mâinile concetățenilor săi arma cea mai puternică dintre toate împotriva Romei – Biblia, mijlocul rânduit de Cer pentru a-i elibera, a-i lumina și a-i evangheliza pe oameni. Pentru a îndeplini această lucrare, a trebuit să învingă multe obstacole mari. Era împovărat de infirmități și știa că-i mai rămăseseră doar câțiva ani de lucru. A văzut opoziția căreia trebuia să-i facă față, dar, încurajat de făgăduințele Cuvântului lui Dumnezeu, a mers înainte neînfricat. În deplină vigoare a puterilor sale intelectuale, cu o experiență bogată, Wycliffe a fost păstrat și pregătit de providența specială a lui Dumnezeu pentru cea mai mare dintre lucrările lui. În timp ce toată creștinătatea era în frământare, reformatorul, în parohia sa din Lutterworth, neacordând atenție furtunii care se dezlănțuise, s-a dedicat sarcinii lui alese.
În cele din urmă, și-a finalizat lucrarea – prima traducere a Bibliei în limba engleză. Cuvântul lui Dumnezeu a fost oferit Angliei. Reformatorul nu se mai temea acum de închisoare sau de rug. Pusese în mâinile poporului englez o lumină care nu avea să mai fie stinsă niciodată. Faptul că le-a dat concetățenilor săi Biblia a fost o contribuție majoră a lui Wycliffe la ruperea cătușelor ignoranței și ale viciului și la eliberarea și ridicarea patriei sale, mai mult decât se realizase vreodată prin cele mai strălucite victorii pe câmpul de luptă.
Deoarece tiparul nu fusese încă inventat, Biblia a fost multiplicată numai prin muncă migăloasă și obositoare. Atât de mare era interesul pentru această carte, încât mulți se angajau în mod voluntar în lucrarea de transcriere a ei, dar copiștii cu greu puteau face față cererilor. Unii dintre cumpărătorii mai bogați doreau întreaga Biblie, alții cumpărau numai părți din ea. De multe ori, câteva familii se uneau pentru a cumpăra un exemplar. În felul acesta, Biblia lui Wycliffe și-a croit repede drum spre casele oamenilor.
Apelul la rațiune i-a trezit pe oameni din supunerea pasivă față de dogmele papale. Wycliffe predica acum doctrinele distinctive ale protestantismului – mântuirea prin credința în Hristos și infailibilitatea exclusivă numai și numai a Scripturilor. Predicatorii pe care îi trimisese răspândiseră Biblia și scrierile lui cu un așa succes, încât credința cea nouă a fost acceptată de aproape jumătate din populația Angliei.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Apariția Scripturilor a produs consternare în rândul autorităților bisericești. Preoții trebuiau să facă față acum unei forțe mai puternice decât Wycliffe – o forță împotriva căreia armele lor erau neputincioase. La data aceea, nu exista în Anglia nicio lege care să interzică Biblia, deoarece niciodată până atunci nu fusese tradusă în limba poporului. Astfel de legi au fost emise și aplicate cu strictețe după aceea. Între timp, în ciuda eforturilor preoților, pentru o vreme, Cuvântul lui Dumnezeu a circulat liber.
Conducătorii papali au complotat din nou să aducă la tăcere glasul reformatorului. A fost somat să se prezinte înaintea a trei tribunale pentru a fi judecat, dar fără niciun rezultat. Mai întâi, un sinod de episcopi a declarat scrierile lui eretice și, câștigându-l de partea lor pe tânărul rege Richard al II-lea, episcopii au obținut un decret regal care îi condamna la închisoare pe toți cei care aveau să susțină doctrinele condamnate.
Wycliffe a cerut atunci transferarea cazului său de la sinod la parlament, unde a acuzat fără teamă ierarhia papală înaintea consiliului național și a cerut o reformă în fața uriașelor abuzuri autorizate de biserică. Cu o putere convingătoare, el a descris uzurparea și corupția de care se făcea vinovat Scaunul papal. Dușmanii lui au fost puși în încurcătură. Prietenii și susținătorii lui Wycliffe fuseseră constrânși să cedeze și toți erau acum convinși că însuși reformatorul, la vârsta lui înaintată, singur și fără prieteni, se va pleca înaintea autorității unite a coroanei și a mitrei. Dar, în loc de aceasta, adepții papei s-au văzut înfrânți. Parlamentul, trezit de apelurile mișcătoare ale lui Wycliffe, a revocat edictul care-l persecuta și reformatorul a fost pus iarăși în libertate.
Pentru a treia oară a fost adus la judecată, de data aceasta înaintea celui mai înalt tribunal bisericesc al regatului. Aici nu trebuia să se facă nicio concesie în favoarea ereziei. Aici, în sfârșit, Roma avea să triumfe, iar lucrarea reformatorului avea să fie oprită. Așa credeau susținătorii papalității. Dacă și-ar fi putut aduce la îndeplinire planul, Wycliffe ar fi fost obligat să-și renege public doctrinele, altfel avea să părăsească tribunalul numai pentru a merge la flăcări.
Dar Wycliffe n-a retractat nimic; nu voia să se prefacă. Și-a menținut fără teamă convingerile și a respins acuzațiile persecutorilor săi. Pierzând din vedere propria persoană, poziția lui și ocazia respectivă, el i-a chemat (convocat) pe ascultători înaintea tribunalului divin și le-a cântărit sofismele și înșelăciunile în balanța adevărului veșnic. Puterea Duhului Sfânt s-a făcut resimțită în sala de judecată. Influența lui Dumnezeu plana asupra întregii audiențe. Nimeni nu părea să mai aibă puterea să părăsească sala. Ca niște săgeți din tolba lui Dumnezeu, cuvintele reformatorului le străpungea inima. Cu mare putere de convingere, el a întors împotriva lor acuzația de erezie pe care ei o formulaseră la adresa lui. „De ce”, întreba el, „îndrăzniți să vă răspândiți rătăcirile? Pentru câștig? Pentru a face negustorie cu harul lui Dumnezeu?”
„Cu cine credeți voi că vă luptați”, a spus el în cele din urmă, „cu un bătrân aflat pe marginea mormântului? Nu! Cu Adevărul, care este mai puternic decât voi și care vă va învinge” (Wylie, vol. 2, cap. 13). Spunând acestea, s-a retras din adunare și niciunul dintre adversarii lui n-a încercat să-l oprească.
Lucrarea lui Wycliffe era aproape de final. Stindardul adevărului, pe care îl purtase atât de multă vreme, urma să-i cadă în curând din mâini; dar trebuia să mai dea încă o dată mărturie pentru Evanghelie. Adevărul trebuia proclamat chiar din citadela împărăției rătăcirii. Wycliffe a fost somat să se prezinte înaintea tribunalului papal din Roma, care atât de des vărsase sângele sfinților. Nu era orb față de pericolul care-l amenința și ar fi răspuns somației, dacă un atac de paralizie nu i-ar fi făcut călătoria imposibilă. Cu toate că glasul nu-i putea fi auzit la Roma, putea comunica în scris și s-a hotărât să facă lucrul acesta. Din parohia lui, reformatorul i-a trimis papei o scrisoare care, deși respectuoasă în ton și creștinească în spirit, a fost o mustrare puternică pentru pompa și mândria Scaunului papal.
„Mă bucur cu adevărat”, spunea el, „să fac cunoscut oricărui om, și îndeosebi Episcopului de Roma, credința pe care o am și pe care, dacă este – după cum o consider eu – dreaptă și sănătoasă, mi-o va confirma și el din toată inima, iar, dacă este greșită, o va corecta.
Mai întâi, consider că Evanghelia lui Hristos este întruparea deplină a Legii lui Dumnezeu… Cred și susțin că Episcopul de Roma, întrucât este locțiitorul lui Hristos pe pământ, trebuie să fie, dintre toți oamenii, cel mai mult legat de această lege a Evangheliei. Căci mărirea, printre ucenicii lui Hristos, n-a constat în demnitate sau onoruri lumești, ci în imitarea fidelă a lui Hristos în viață și comportament. (…) În timpul peregrinării Sale pe pământ, Hristos a fost omul cel mai sărac, disprețuind și renunțând la orice onoare și demnitate pământească...
Niciun credincios n-ar trebui să-l urmeze pe papă sau pe vreunul dintre sfinți decât în acele puncte în care acesta Îl urmează pe Domnul Iisus Hristos; căci Petru și fiii lui Zebedei, dorind să aibă onoruri lumești, în loc să calce pe urmele lui Hristos, au greșit și de aceea ei nu trebuie urmați în aceste greșeli…
Papa ar trebui să lase pe seama puterii civile toată stăpânirea și conducerea vremelnică și să îndemne și să îndrume întregul cler în această direcție; căci așa au făcut Hristos și, în special, apostolii Săi. De aceea, dacă am greșit în vreunul dintre aceste puncte, mă voi supune cu umilință îndreptării, chiar și prin moarte, dacă este necesar acest lucru. Dacă ar fi după voia sau dorința mea, m-aș prezenta cu siguranță înaintea Episcopului de Roma, dar Domnul m-a cercetat și m-a învățat să ascult mai degrabă de El decât de oameni.”
În încheiere a spus: „Să ne rugăm Dumnezeului nostru ca El să îl miște pe al nostru Papă Urban al VI-lea ca, împreună cu tot clerul lui, să-L imite pe Domnul Iisus Hristos în viață și în acțiuni și ca preoții să-i învețe și pe oameni să facă acest lucru, pentru ca aceștia, la rândul lor, să le urmeze exemplul” (John Foxe, Acts and Monuments, vol. 3, p. 49, 50).
Astfel, Wycliffe le-a prezentat papei și cardinalilor lui blândețea și umilința lui Hristos, arătând nu numai lor, ci întregii creștinătăți contrastul dintre ei și Stăpânul ai cărui reprezentanți pretindeau că sunt.
Wycliffe credea că va plăti cu viața pentru credincioșia lui. Regele, papa și episcopii se uniseră să-l distrugă și părea cert că, în cel mult câteva luni, va ajunge pe rug. Dar curajul lui era de neclintit. „De ce se spune că departe trebuie căutată coroana martiriului?” spunea el. „Predică Evanghelia lui Hristos prelaților aroganți, și moartea de martir nu va întârzia. Cum aș putea eu să trăiesc și să tac? (…) Niciodată! Să cadă lovitura, o aștept să vină” (D’Aubigné, cartea 17, cap. 8).
Însă Dumnezeu, în providența Sa, încă îl ocrotea pe slujitorul Său. Omul care, cât trăise, apărase plin de curaj adevărul, punându-și zilnic în pericol viața, nu trebuia să cadă pradă urii dușmanilor lui. Wycliffe nu căutase niciodată să se apere singur, însă Dumnezeu fusese ocrotitorul lui; iar acum, când dușmanii lui păreau siguri de prada lor, mâna lui Dumnezeu l-a scos de sub puterea lor. În biserica lui din Lutterworth, pe când era gata să împartă Cina Domnului, a căzut lovit de paralizie și, la scurt timp, s-a stins din viață.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Dumnezeu îi încredințase lui Wycliffe lucrarea pe care acum o încheiase. El i-a pus cuvântul adevărului în gură și l-a protejat ca să le poată oferi oamenilor acest cuvânt. Viața i-a fost ocrotită și activitatea i-a fost prelungită până când s-a pus temelia pentru marea lucrare a Reformei.
Wycliffe venea din întunericul Evului Mediu. Înaintea lui nu mai fusese nimeni de la care să se fi inspirat în modelarea sistemului său de reforme. Ridicat, asemenea lui Ioan Botezătorul, pentru a îndeplini o misiune specială, el a fost vestitorul unei ere noi. Cu toate acestea, în sistemul de adevăruri pe care el le-a susținut, era o unitate și o desăvârșire pe care reformatorii care i-au urmat nu le-au depășit, iar alții nu le-au atins, nici măcar la o sută de ani după aceea. Atât de bine fusese pusă temelia, atât de solidă și de sigură era structura, încât n-a mai fost necesar să fie refăcute de cei care au venit după el.
Marea mișcare pe care a inaugurat-o Wycliffe – aceea de a dezrobi conștiința și mintea și de a elibera națiunile care, timp de secole, fuseseră legate de carul triumfal al Romei – și-a avut izvorul în Biblie. Aceasta a fost sursa acelui torent de binecuvântări care, asemenea apei vieții, a început să se reverse din secolul al XIV-lea. Wycliffe a acceptat Sfintele Scripturi încredințat fiind că ele sunt descoperirea inspirată a voinței lui Dumnezeu, o regulă suficientă de credință și de practică. El fusese educat să privească Biserica Romană ca pe o autoritate divină și infailibilă și să accepte, cu respect și fără să pună întrebări, învățăturile și obiceiurile stabilite în decurs de o mie de ani; dar s-a îndepărtat de toate acestea pentru a asculta de Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Aceasta era autoritatea pe care el îndemna oamenii să o recunoască. În locul bisericii care vorbea prin papă, el declara că singura autoritate adevărată este glasul lui Dumnezeu, care vorbește prin Cuvântul Său. Wycliffe afirma nu numai că Biblia este descoperirea desăvârșită a voinței lui Dumnezeu, ci și că Duhul Sfânt este singurul ei interpret și că orice om trebuie să afle, prin studiul învățăturilor ei, care este datoria sa. Astfel, el întorcea mințile oamenilor de la papă și de la Biserica Romano-Catolică către Cuvântul lui Dumnezeu.
Wycliffe a fost unul dintre cei mai mari reformatori. În ce privește puterea intelectului, claritatea gândirii, hotărârea de a păstra adevărul și îndrăzneala de a-l apăra, a fost egalat doar de puțini dintre cei care au venit după el. Puritatea vieții, stăruința neobosită în studiu și în muncă, integritatea incoruptibilă, iubirea creștină și credincioșia în lucrare l-au caracterizat pe primul dintre reformatori. Și aceasta în ciuda întunericului intelectual și a degradării morale a epocii din care s-a ridicat.
Caracterul lui Wycliffe este o mărturie despre puterea transformatoare și educativă a Sfintelor Scripturi. Biblia l-a făcut ceea ce era. Efortul de a înțelege marile adevăruri ale revelației dă prospețime și vigoare tuturor capacităților intelectuale, dezvoltă mintea, ascute înțelegerea și maturizează judecata. Studiul Bibliei va înnobila orice gând, sentiment și aspirație cum niciun alt studiu nu o poate face. El ne dă un scop stabil, răbdare, curaj și tărie, rafinează caracterul și sfințește sufletul. Un studiu al Scripturilor întreprins în mod serios și cu respectul cuvenit ar aduce mintea cercetătorului în legătură directă cu Mintea Infinită și ar da lumii oameni cu un intelect mai puternic și mai activ și cu principii mai nobile decât a produs vreodată cea mai aleasă educație pe care o poate oferi filosofia omenească. „Descoperirea cuvintelor Tale”, spune psalmistul, „dă lumină, dă pricepere” (Psalmii 119:130).
Învățăturile care fuseseră predicate de Wycliffe au continuat pentru un timp să se răspândească. Urmașii lui, cunoscuți sub numele de lollarzi, n-au străbătut numai Anglia, ci s-au răspândit și în alte țări, ducând cu ei cunoștința Evangheliei. Acum, când conducătorul lor îi părăsise, predicatorii lucrau cu un zel și mai mare decât înainte, iar mulțimile se adunau să le asculte învățăturile. Printre convertiți se numărau și unii nobili și chiar soția regelui. În multe locuri s-a văzut o reformă remarcabilă în comportamentul oamenilor, iar simbolurile idolatre ale romano-catolicismului au fost îndepărtate din biserici. Curând însă, furtuna nemiloasă a persecuției a izbucnit peste cei care îndrăzniseră să accepte Biblia drept ghid al lor. Monarhii englezi, dornici să-și întărească puterea cu sprijinul Romei, n-au ezitat să-i sacrifice pe reformatori. Astfel că, pentru prima dată în istoria Angliei, s-a decretat arderea pe rug a ucenicilor Evangheliei. Martirajele au urmat unul după altul. Apărătorii adevărului, proscriși și torturați, nu puteau să-și înalțe strigătele decât la urechile Domnului oștirilor. Vânați ca dușmani ai bisericii și trădători de țară, ei au continuat să predice în locuri ascunse, găsind adăpost, atât cât se putea, în casele umile ale săracilor și ascunzându-se adeseori chiar în peșteri și grote.
În ciuda furiei persecuției, un protest liniștit, evlavios, perseverent și răbdător a continuat să fie rostit secole la rând împotriva corupției care predomina în credința religioasă. Creștinii acelor zile de început nu înțelegeau decât parțial adevărul, dar ei învățaseră să iubească și să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu și sufereau cu răbdare de dragul lui. Ca și ucenicii din zilele apostolice, mulți și-au sacrificat bunurile pământești pentru cauza lui Hristos. Cei cărora li se îngăduise să mai locuiască în casele lor îi adăposteau cu bucurie pe frații lor surghiuniți, iar, când și ei erau alungați, împărtășeau cu bucurie soarta celor proscriși. Este adevărat că mii de oameni, îngroziți de furia persecutorilor, și-au câștigat libertatea cu prețul credinței lor și au ieșit din închisori, îmbrăcați în haine de penitenți, pentru a-și face publică retractarea. Dar n-au fost puțini la număr cei care – atât bărbați de origine nobilă, cât și oameni săraci și umili – au dat o mărturie neînfricată pentru adevăr, în celulele închisorii, în „turnurile lollarzilor”, în mijlocul torturii și al flăcărilor, bucurându-se că au fost găsiți vrednici să cunoască „părtășia suferințelor Lui” (Filipeni 3:10).
Susținătorii papalității nu-și putuseră aduce la îndeplinire planul pe care-l aveau cu Wycliffe în timpul vieții lui, iar ura lor nu putea fi stinsă cât timp trupul lui se odihnea liniștit în mormânt. Printr-un decret al Conciliului de la Konstanz, după mai bine de 40 de ani de la moarte, oasele i-au fost deshumate și arse în public, iar cenușa a fost aruncată într-un pârâu din apropiere. „Acest pârâu”, spune un vechi scriitor, „a dus cenușa în Avon, Avonul în Severn, Severnul în mări, iar mările în oceanul cel mare. Și, în felul acesta, cenușa lui Wycliffe a devenit un simbol al doctrinei lui, care este răspândită acum în toată lumea” (T. Fuller, Church History of Britain, vol. 4, secțiunea 2, par. 54). Prea puțin și-au dat seama dușmanii lui de semnificația faptei lor pline de răutate.
Scrierile lui Wycliffe au fost cele care l-au convins pe Jan Hus, din Boemia, să renunțe la multe dintre erorile catolicismului și să înceapă lucrarea de reformă. În felul acesta, în cele două țări, atât de îndepărtate una de alta, s-a semănat sămânța adevărului. Din Boemia, lucrarea s-a întins în alte țări. Mințile oamenilor au fost îndreptate către Cuvântul lui Dumnezeu, atât de mult timp uitat. O mână divină pregătea calea pentru Marea Reformă.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Evanghelia fusese sădită în Boemia încă din secolul al IX-lea. Biblia fusese tradusă, iar slujbele religioase se țineau în limba poporului. Dar, pe măsură ce puterea papei creștea, Cuvântul lui Dumnezeu era tot mai puțin cunoscut. Grigore al VII-lea, care își asumase misiunea de a umili mândria regilor, urmărea în aceeași măsură să subjuge și poporul și, ca urmare, a emis o bulă care interzicea oficierea slujbelor religioase în limba boemă. Papa declara că „Celui Atotputernic Îi place ca slujba închinată Lui să fie oficiată într-o limbă necunoscută și că multe rele și rătăciri se iviseră din cauză că nu se respectase această regulă” (Wylie, vol. 3, cap. 1). Astfel, Roma a hotărât ca lumina Cuvântului lui Dumnezeu să fie stinsă și poporul să fie ținut în întuneric. Dar Cerul s-a îngrijit să existe alte mijloace pentru continuitatea bisericii. Mulți dintre valdenzii și albigenzii alungați de persecuție din casele lor din Franța și Italia au venit în Boemia. N-au îndrăznit să predice pe față, dar au lucrat cu zel în ascuns. Astfel, credința adevărată a fost păstrată de la un secol la altul.
Înainte de Hus, au existat în Boemia bărbați care s-au ridicat să condamne în mod deschis corupția din biserică și imoralitatea poporului. Activitatea lor a stârnit un mare interes. Temerile ierarhiei papale au fost trezite și împotriva discipolilor Evangheliei s-a dezlănțuit persecuția. Obligați să se închine în păduri și în munți, au fost vânați de soldați și mulți au fost omorâți. După un timp, s-a decretat ca toți cei care s-au îndepărtat de modul de închinare al Romei să fie arși. Însă, în timp ce își dădeau viața, creștinii priveau în viitor la triumful cauzei lor. Unul dintre cei care „predicaseră că mântuirea poate fi obținută numai prin credința în Mântuitorul răstignit” a declarat în timp ce murea: „Furia dușmanilor adevărului triumfă acum asupra noastră, dar nu va fi pentru totdeauna așa. Se va ridica unul dintre oamenii de rând, fără sabie sau autoritate, și nu-l vor putea învinge” (Ibidem). Vremea lui Luther era încă departe, dar deja se ridica cineva a cărui mărturie împotriva Romei urma să trezească națiunile.
Jan Hus era de origine umilă și rămăsese orfan de timpuriu, în urma morții tatălui său. Mama lui evlavioasă, considerând educația și temerea de Dumnezeu drept cele mai prețioase comori, a căutat să-i asigure fiului ei această moștenire. Hus a studiat la școala din zonă, iar după aceea s-a dus la Universitatea din Praga, unde a fost admis ca student bursier. În călătoria spre Praga, a fost însoțit de mama lui. Văduvă și săracă, ea nu putea să-i ofere fiului ei bogății materiale, dar, când s-au apropiat de oraș, a îngenuncheat lângă tânărul orfan și a cerut asupra lui binecuvântarea Tatălui lor ceresc. Puțin își dădea seama acea mamă cum urma să primească răspuns la rugăciunea ei.
La universitate, Hus s-a distins repede prin zelul cu care se dedica studiului și progresele sale rapide, în timp ce viața lui fără reproș și purtarea lui amabilă și atrăgătoare i-au câștigat respectul unanim. Era un adept sincer al Bisericii Romano-Catolice și depunea toate eforturile pentru a găsi binecuvântările spirituale pe care ea pretindea că le revarsă. Cu ocazia unui jubileu, a mers să se spovedească, a dăruit cei din urmă bănuți din punga lui săracă și s-a alăturat procesiunilor religioase pentru a avea parte de iertarea promisă. După terminarea colegiului, a intrat în preoție și, urcând repede treptele ierarhice, a fost chemat la curtea regelui. De asemenea, a fost numit profesor și, mai târziu, rector al universității pe care o urmase. În câțiva ani, modestul student bursier a devenit mândria țării sale, numele lui fiind cunoscut în întreaga Europă.
Hus și-a început lucrarea de reformă în alt domeniu. La câțiva ani după ce a intrat în rândurile preoției, a fost numit predicator al capelei Betleem. Ctitorul acestei capele susținuse, ca un lucru de mare importanță, predicarea Scripturii în limba poporului. În ciuda opoziției Romei, practica aceasta nu fusese cu totul întreruptă în Boemia. Însă Biblia nu era cunoscută, iar printre oamenii bogați și săraci deopotrivă, predominau cele mai josnice vicii. Hus a condamnat aceste rele fără cruțare, apelând la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a da forță principiilor adevărului și ale curăției pe care el le susținea.
Un învățat din Praga, cu numele Ieronim, care mai târziu a devenit un colaborator apropiat al lui Hus, întorcându-se din Anglia, a adus cu el scrierile lui Wycliffe. Regina Angliei, care se convertise la învățăturile lui Wycliffe, era o prințesă originară din Boemia și, prin influența ei, scrierile reformatorului au fost larg răspândite în țara ei natală. Hus a citit aceste lucrări cu interes. Considera că autorul lor era un creștin sincer și era înclinat să privească cu ochi buni reformele pe care acesta le susținea. Fără să-și dea seama, Hus intrase deja pe calea care avea să-l ducă departe de Roma.
Cam în același timp, în Praga au sosit doi străini din Anglia, oameni de cultură, care primiseră lumina și veniseră să o răspândească în această țară îndepărtată. Deoarece au început cu un atac deschis contra supremației papei, autoritățile i-au adus rapid la tăcere, dar, nevrând să renunțe la scopul lor, au recurs la alte mijloace. Fiind și pictori, nu doar predicatori, și-au folosit talentul. Într-un loc deschis publicului, au expus două tablouri. Unul reprezenta intrarea lui Iisus în Ierusalim, „blând și călare pe un măgar” (Matei 21:5), urmat de ucenicii Săi îmbrăcați în haine uzate de călătorie și desculți. Celălalt tablou reprezenta o procesiune pontificală, papa purtând hainele lui bogate și întreita sa coroană, călare pe un cal împodobit excesiv, precedat de trâmbițași și urmat de cardinali și prelați în veșminte strălucitoare.
Mesajul acesta a atras atenția tuturor categoriilor de oameni. Mulțimile veneau să privească picturile. Nu era nimeni care să nu priceapă morala și mulți au fost profund impresionați de contrastul dintre blândețea și umilința lui Hristos, Domnul, și mândria și aroganța papei, pretinsul Său slujitor. S-a produs o mare tulburare în Praga și, după un timp, cei doi străini au considerat necesar, pentru propria siguranță, să plece. Dar lecția pe care ei o predicaseră n-a fost uitată. Tablourile au lăsat o impresie profundă asupra minții lui Hus și l-au condus la un studiu mai atent al Bibliei și al scrierilor lui Wycliffe. Cu toate că nu era pregătit încă să accepte toate reformele susținute de acesta, a văzut mai clar adevăratul caracter al papalității și, cu un zel și mai mare, a denunțat mândria, ambiția și corupția clerului.
Din Boemia, lumina s-a extins în Germania, pentru că tulburările de la universitatea din Praga au provocat retragerea a sute de studenți germani. Mulți dintre ei primiseră de la Hus primele cunoștințe despre Biblie și, la întoarcere, au răspândit Evanghelia în patria lor.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Veștile despre lucrarea din Praga au fost duse la Roma, și Hus a fost curând somat să se prezinte înaintea papei. Să se supună ordinului ar fi însemnat să se expună la o moarte sigură. Regele și regina Boemiei, universitatea, nobilii și oficialii guvernului s-au unit într-un apel adresat pontifului prin care se cerea să i se îngăduie să rămână la Praga și să trimită răspuns la Roma printr-un delegat. În loc să aprobe această cerere, papa a procedat la judecarea și condamnarea lui și apoi a declarat orașul Praga sub interdicție.
În acea epocă, ori de câte ori se pronunța o astfel de sentință, se crea groază pretutindeni. Ceremoniile de care era însoțită erau în așa fel concepute, încât să umple de teroare un popor care îl considera pe papă reprezentantul lui Dumnezeu care ține cheile cerului și ale iadului și are puterea să pronunțe judecăți atât civile, cât și spirituale. Se credea că porțile cerului erau închise pentru regiunea lovită de interdicție și că, până când papa binevoia să ridice anatema, morții erau împiedicați să intre în sălașurile fericirii. Ca semn al acestei teribile calamități, toate slujbele religioase erau suspendate. Bisericile erau închise. Căsătoriile erau oficiate în curtea bisericii. Morții, a căror înmormântare în cimitir era interzisă, erau îngropați, fără niciun fel de slujbă, în șanțuri sau pe câmp. Astfel, prin măsuri care făceau apel la imaginație, Roma încerca să controleze conștiințele oamenilor.
Orașul Praga era plin de tulburări. Mulți îl acuzau pe Hus că este cauza tuturor nenorocirilor și cereau să fie predat răzbunării Romei. Pentru a liniști furtuna, reformatorul s-a retras pentru un timp în satul lui natal. Scriindu-le prietenilor pe care-i lăsase în Praga, spunea: „Dacă m-am retras din mijlocul vostru, am făcut-o pentru a urma învățătura și exemplul lui Iisus Hristos, ca să nu dau ocazie celor cu gânduri rele să-și atragă o condamnare veșnică și ca să nu fiu pentru cei evlavioși un motiv de amărăciune și persecuție. M-am retras și pentru că mi-am dat seama că preoții nelegiuiți ar putea continua să interzică pentru un timp îndelungat predicarea Cuvântului lui Dumnezeu în mijlocul vostru, dar nu v-am părăsit pentru a nega adevărul divin, pentru care, cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt gata să mor” (Bonnechose, The Reformers Before the Reformation, vol. 1, p. 87). Hus nu și-a încetat activitatea, ci a călătorit prin regiunile învecinate, predicând mulțimilor doritoare. Astfel, măsurile la care a recurs papa pentru a înăbuși Evanghelia făceau ca ea să fie și mai mult răspândită. „N-avem nicio putere împotriva adevărului, ci pentru adevăr” (2 Corinteni 13:8).
„În această etapă a carierei sale, mintea lui Hus părea a fi scena unui conflict dureros. Cu toate că Biserica încerca să-l intimideze cu tunetele ei, el nu renunțase la autoritatea ei. Pentru el, Biserica Romano-Catolică încă era mireasa lui Hristos, iar papa era reprezentantul și vicarul lui Dumnezeu. El lupta împotriva abuzului de autoritate, și nu împotriva principiului în sine. Acest fapt a produs un conflict teribil între convingerile rațiunii lui și cerințele conștiinței sale. Dacă autoritatea era dreaptă și infailibilă, așa cum considera că este, cum se făcea că el se simțea constrâns să nu i se supună? Să asculte vedea că este păcat, dar cum era posibil ca ascultarea de o biserică infailibilă să-l aducă într-o astfel de situație? Aceasta era problema pe care nu putea să o rezolve, aceasta era îndoiala care-l chinuia clipă de clipă. Singura soluție la care a putut ajunge a fost aceea că se repeta situația care existase și în zilele Mântuitorului, când preoții deveniseră niște persoane nelegiuite, care foloseau autoritatea legitimă în scopuri nelegitime. Aceasta l-a făcut să se călăuzească în viață și să le predice altora principiul că învățăturile Scripturii, înțelese și asimilate, trebuie să guverneze conștiința, cu alte cuvinte, că singurul ghid infailibil este Dumnezeu, care vorbește prin Biblie, și nu biserica, ce vorbește prin preoți” (Wylie, vol. 3, cap. 2).
Când, după un timp, agitația din Praga s-a mai potolit, Hus s-a reîntors la capela Betleem pentru a continua cu și mai mare zel și curaj predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Dușmanii lui erau activi și puternici, dar regina și mulți nobili îi erau prieteni, iar poporul, în mare număr, era de partea lui. Comparând învățăturile lui curate și înălțătoare, precum și viața lui sfântă cu dogmele degradante pe care le predicau preoții romano-catolici și cu avariția și imoralitatea de care dădeau dovadă, mulți considerau o adevărată onoare să fie de partea lui.
Până în acest moment, Hus fusese singur în activitatea lui, dar acum, Ieronim, care acceptase învățăturile lui Wycliffe pe când era în Anglia, i s-a alăturat în lucrarea de reformă. Cei doi urmau să fie de atunci înainte uniți în viață și nici moartea nu avea să-i despartă. Ieronim era înzestrat cu elocvență, cultură și un geniu strălucitor – calități care câștigă favoarea oamenilor – într-o măsură mai mare decât Hus, care, în schimb, avea acele trăsături care conferă adevărata forță de caracter. Judecata lui calmă era ca o frână pentru spiritul impulsiv al lui Ieronim, care, în adevărată umilință, își dădea seama de valoarea lui Hus și se supunea sfaturilor lui. Prin eforturile lor unite, reforma s-a întins mai rapid.
Dumnezeu a îngăduit ca o mare lumină să strălucească asupra minților acestor bărbați aleși, descoperindu-le multe dintre erorile Romei, dar ei n-au primit toată lumina care trebuia dată lumii. Prin intermediul lor, Dumnezeu scotea poporul din întunericul romano-catolicismului, dar mai existau obstacole mari și multe pe care oamenii urmau să le întâmpine. El i-a condus înainte, pas cu pas, pe măsură ce puteau suporta lumina, căci ei nu erau pregătiți să o primească dintr-odată pe toată. Dacă le-ar fi fost prezentată, i-ar fi făcut să se îndepărteze de ea, având același efect pe care îl are strălucirea soarelui de amiază asupra celor care au stat îndelung în întuneric. De aceea, El le-a descoperit-o conducătorilor puțin câte puțin, în măsura în care putea fi acceptată de oameni. De la un secol la altul, alți lucrători credincioși aveau să vină după ei pentru a-i conduce pe oameni mai departe pe calea reformei.
Schisma din biserică continua. Trei papi se luptau acum pentru supremație, iar lupta lor umplea creștinătatea de crimă și de tulburare. Nemaifiind mulțumiți doar să arunce anateme, au recurs la arme. Fiecare s-a grăbit să-și cumpere arme și să strângă soldați. Desigur că era nevoie de bani și, pentru a-i procura, darurile, slujbele și binecuvântările bisericii erau oferite spre vânzare (Vezi Apendicele pentru p. 47). Preoții, la rândul lor, imitându-i pe superiori, au recurs la simonie și război pentru a-și umili rivalii și a-și întări puterea. Cu o îndrăzneală tot mai mare, pe zi ce trecea, Hus tuna împotriva monstruozităților care erau tolerate în numele religiei, iar poporul îi acuza în mod deschis pe conducătorii de la Roma că sunt cauza nenorocirilor care invadaseră creștinătatea.
Praga părea că se află din nou pe marginea unui conflict sângeros. Ca și în vechime, slujitorul lui Dumnezeu a fost acuzat că el era „acela care nenoroceșt[e] pe Israel” (1 Împărați 18:17). Orașul a fost pus din nou sub interdicție, iar Hus s-a retras în satul său natal. Mărturia dată cu atâta credincioșie din iubita lui capelă Betleem se încheiase. Înainte de a-și da viața pentru adevăr, el urma să vorbească întregii creștinătăți de la o tribună mai înaltă.
Pentru a pune capăt relelor care tulburau Europa, la cererea împăratului Sigismund, a fost convocat un conciliu general la Konstanz de către unul dintre cei trei papi rivali, Ioan al XXIII-lea. Convocarea unui conciliu nu era câtuși de puțin pe placul papei Ioan, ale cărui caracter și comportament cu greu puteau suporta cercetarea, chiar și din partea unor prelați cu o moralitate îndoielnică, așa cum erau preoții din acele timpuri, însă n-a îndrăznit să se împotrivească voinței lui Sigismund. (Vezi Apendicele.)