- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Sper că ceea ce am spus acum arată clar că am cântărit cu grijă și am ținut seama de pericolele la care mă expun, dar, departe de a fi descurajat, mă bucur să văd că Evanghelia este și astăzi, ca și în vechime, o cauză de tulburare și discordie. Acesta este caracterul, acesta este destinul Cuvântului lui Dumnezeu. «N-am venit să aduc pacea pe pământ, ci sabia», a spus Iisus Hristos. Dumnezeu este minunat și înfricoșat în sfaturile Sale. Feriți-vă ca nu cumva, sub pretextul că aplanați disensiunile, să persecutați Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu și să atrageți asupra voastră un potop teribil de pericole de neînvins, de dezastre prezente și de pustiire veșnică… Aș putea să citez multe exemple din Cuvântul lui Dumnezeu. Aș putea să vorbesc despre faraoni, despre împărații Babilonului și despre regii lui Israel, ale căror eforturi n-au contribuit niciodată mai eficient la propria distrugere decât atunci când au căutat, prin hotărâri în aparență foarte înțelepte, să-și întărească stăpânirea. «Dumnezeu mută munții și ei nu știu»” (Idem, vol. 7, cap. 8).
Luther vorbise în germană. I s-a cerut apoi să repete aceleași cuvinte în latină. Deși epuizat de efortul anterior, s-a conformat și a repetat discursul cu aceeași claritate și energie ca și prima dată. Providența lui Dumnezeu era la cârma lucrurilor. Mințile multora dintre principi erau atât de orbite de rătăcire și superstiție, încât, atunci când Luther s-a adresat prima dată, n-au văzut forța raționamentului lui, dar, când a repetat, au înțeles în mod clar argumentele prezentate.
Cei care își închiseseră cu încăpățânare ochii în fața luminii și care se hotărâseră să nu se lase convinși de adevăr s-au înfuriat când au văzut câtă putere era în cuvintele lui Luther. Când a terminat de vorbit, purtătorul de cuvânt al Dietei a spus mânios: „N-ai răspuns la întrebarea care ți-a fost pusă… Ţi se cere să dai un răspuns clar și precis… Retractezi sau nu?”
Reformatorul a răspuns: „Pentru că Maiestatea Voastră prealuminată și Altețele Voastre îmi cereți un răspuns clar, simplu și precis, vi-l voi da și este acesta: Nu pot să-mi supun credința nici papei și nici conciliilor, deoarece este limpede ca lumina zilei că au greșit deseori și s-au contrazis unii pe alții. De aceea, dacă nu mă vor convinge cu mărturia Scripturii, prin cel mai clar raționament sau cu ajutorul pasajelor pe care le-am citat și dacă nu vor reuși să-mi constrângă conștiința prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu, nu pot și nu voi retracta, căci este periculos pentru un creștin să vorbească împotriva conștiinței lui. Aici stau, nu pot face altfel! Așa să-mi ajute Dumnezeu! Amin” (Idem, vol. 7, cap. 8).
Astfel, acest bărbat a rămas ferm pe temelia sigură a Cuvântului lui Dumnezeu. Lumina cerului i-a luminat fața. Măreția și curăția caracterului lui, pacea și bucuria inimii sale au fost văzute de toți în timp ce dădea mărturie împotriva erorii și în favoarea superiorității acelei credințe care învinge lumea.
Întreaga adunare a rămas câtva timp mută de uimire. Când dăduse primul răspuns, Luther vorbise pe un ton scăzut, cu o atitudine respectuoasă, aproape docilă. Reprezentanții Romei interpretaseră aceasta ca un semn că începuse să-și piardă curajul. Au considerat cererea pentru amânare mai degrabă ca pe un preludiu al retractării. Însuși împăratul Carol, remarcând, pe jumătate disprețuitor, figura istovită a călugărului, îmbrăcămintea lui uzată și simplitatea cuvântării lui, declarase: „Niciodată nu va face acest călugăr un eretic din mine.” Curajul și hotărârea de care a dat dovadă acum, precum și forța și claritatea raționamentului său i-au surprins pe toți. Împăratul, mișcat până la admirație, a exclamat: „Acest călugăr vorbește cu o inimă neînfricată și cu un curaj neclintit.” Mulți dintre principii germani priveau cu mândrie și cu bucurie la acest reprezentant al națiunii lor.
Partizanii Romei fuseseră înfrânți. Cauza lor apăruse în lumina cea mai defavorabilă. Ei căutau să-și mențină puterea nu apelând la Scripturi, ci recurgând la amenințări, argumentul infailibil al Romei. Purtătorul de cuvânt al Dietei i-a zis: „Dacă nu retractezi, împăratul și statele din imperiu se vor sfătui ce măsură să ia împotriva unui eretic incorigibil ca tine.”
Prietenul lui Luther, care ascultase cu mare bucurie nobila sa apărare, a tremurat la auzul acestor cuvinte, dar reformatorul a răspuns calm: „Dumnezeu să-mi ajute, dar eu nu pot să retractez nimic” (Idem, vol. 7, cap. 8).
I s-a ordonat să se retragă din Dietă, în timp ce principii urmau să se consfătuiască. Se simțea că venise o mare criză. Refuzul ferm al lui Luther de a se supune putea afecta istoria bisericii pentru secole întregi. S-a luat hotărârea să i se mai dea o ocazie de a retracta. A fost adus pentru ultima dată în sală. A fost întrebat din nou dacă va renunța la învățăturile lui. „Nu am alt răspuns de dat”, a spus el, „decât acela pe care l-am dat deja.” Era evident că nu putea fi convins să se supună ordinului Romei nici prin promisiuni, nici prin amenințări.
Conducătorii romano-catolici erau negri de supărare că puterea lor, care îi făcuse pe regi și pe nobili să tremure, era disprețuită de un biet călugăr și doreau să-l facă să le simtă mânia, torturându-l până la moarte. Însă Luther, înțelegând pericolul, le vorbise tuturor cu demnitate și cu mult calm creștin. În cuvintele sale nu existase mândrie, nici patimă sau minciuni. El se pierduse din vedere pe sine și pe oamenii mari care-l înconjurau și simțise doar că se afla în prezența Unuia infinit superior papilor, prelaților, regilor și împăraților. Hristos vorbise prin mărturia lui Luther cu o putere și o măreție care, pentru moment, le-a inspirat atât prietenilor, cât și dușmanilor teamă și uimire. Duhul lui Dumnezeu fusese prezent în acel conciliu, influențând inimile conducătorilor imperiului. Câțiva dintre principi au recunoscut cu îndrăzneală dreptatea cauzei lui Luther. Mulți s-au convins de partea cui e adevărul, dar la unii aceste impresii n-au durat. Mai era o altă categorie de principi care nu și-au exprimat imediat convingerile, dar care, cercetând personal Scripturile, au devenit mai târziu susținători neînfricați ai Reformei.
Electorul Frederic așteptase cu nerăbdare înfățișarea lui Luther înaintea Dietei și i-a ascultat discursul cu mari emoții. A privit cu bucurie și mândrie curajul, fermitatea și stăpânirea de sine a doctorului și s-a hotărât să-l apere și mai hotărât. A observat contrastul dintre părțile aflate în conflict și a văzut că înțelepciunea papilor, a regilor și a prelaților fusese anulată de puterea adevărului. Papalitatea suferise o înfrângere care urma să fie resimțită în toate țările și în toate secolele.
Când și-a dat seama de efectul pe care l-au avut vorbele lui Luther, legatul papal s-a temut pentru siguranța puterii papale ca niciodată mai înainte și s-a hotărât să facă uz de toate mijloacele de care dispunea pentru a-l înfrânge pe reformator. Cu toată elocvența și abilitatea diplomatică prin care se distingea, i-a prezentat tânărului împărat nesăbuința și primejdia de a sacrifica, pentru cauza unui călugăr neînsemnat, prietenia și sprijinul puternicului scaun al Romei.
Cuvintele lui n-au rămas fără efect. A doua zi, împăratul Carol a luat măsuri ca în fața Dietei să se citească un mesaj prin care își anunța hotărârea de a urma tradiția predecesorilor lui, de a menține și a proteja religia catolică. Întrucât Luther refuzase să renunțe la rătăcirile lui, contra lui și a ereziilor pe care le predica trebuiau luate cele mai aspre măsuri. „Un singur călugăr, indus în eroare de propria nebunie, s-a ridicat împotriva credinței creștinătății. Pentru a pune capăt acestei impietăți, îmi voi sacrifica regatele, comorile, prietenii, trupul, sângele, sufletul și chiar viața. Îl voi destitui pe călugărul augustin Luther, interzicându-i să mai provoace dezordine printre oameni, și apoi îi voi pedepsi pe el și pe adepții lui ca pe niște eretici încăpățânați cu excomunicarea, cu interdicția și cu toate mijloacele menite să-i distrugă. Apelez la membrii statelor să se comporte ca niște creștini credincioși” (Idem, vol. 7, cap. 9). Împăratul a declarat totuși că biletul de liberă trecere al lui Luther trebuie respectat și că, înainte de a i se intenta procesul, trebuie să i se permită să ajungă acasă în siguranță.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Membrii Dietei susțineau acum două păreri contradictorii. Emisarii și reprezentanții papei au cerut din nou ca biletul de liberă trecere al reformatorului să nu fie respectat. „Rinul”, au spus ei, „trebuie să primească cenușa lui, așa cum a primit-o și pe a lui Jan Hus acum un secol” (Idem, vol. 7, cap. 9). Dar prinții Germaniei, deși ei înșiși susținători ai papalității și dușmani declarați ai lui Luther, au protestat împotriva unei asemenea încălcări a cuvântului dat, considerând-o ca o pată pe onoarea națiunii. Ei au atras atenția la calamitățile care au urmat morții lui Hus, declarând că nu îndrăzneau să atragă asupra Germaniei și asupra tânărului lor împărat asemenea rele teribile.
Carol însuși, răspunzând acestei propuneri josnice, a spus: „Chiar dacă onoarea și credința ar fi alungate din toată lumea, ele trebuie să-și găsească refugiu în inimile principilor” (Idem, vol. 7, cap. 9). Cei mai înverșunați dușmani catolici ai lui Luther au insistat mai departe pe lângă împărat să procedeze cu reformatorul cum a procedat Sigismund cu Hus – să-l lase pe mâna bisericii. Însă, amintindu-și scena în care Hus, în adunare publică, a arătat spre lanțurile sale și i-a amintit monarhului de cuvântul încălcat, Carol al V-lea a declarat: „Nu mi-ar plăcea să roșesc ca Sigismund” (Lenfant, vol. 1, p. 422).
Cu toate acestea, Carol a respins în mod deliberat adevărurile prezentate de Luther. „Sunt ferm decis să urmez exemplul înaintașilor mei”, scria monarhul (D’Aubigné, vol. 7, cap. 9). Se hotărâse să nu se abată de la datină, nici chiar pentru a merge pe calea adevărului și a neprihănirii. Pentru că părinții lui susținuseră papalitatea, și el avea să facă la fel, oricât de crudă și de coruptă era ea. Luând această poziție, el a refuzat să primească o lumină mai mare decât aceea pe care o primiseră părinții săi sau să îndeplinească vreo datorie pe care ei nu o îndepliniseră.
Sunt mulți în zilele noastre care se țin strâns de obiceiurile și tradițiile părinților lor. Când Dumnezeu le trimite o lumină mai mare, ei refuză să o accepte, deoarece nefiind dată părinților, aceștia nu au primit-o. Însă noi nu suntem la nivelul la care erau părinții noștri. Ca urmare, datoriile și răspunderile noastre nu sunt aceleași cu ale lor. Nu vom primi aprobarea lui Dumnezeu dacă privim la exemplul părinților noștri pentru a înțelege care ne este datoria, în loc să cercetăm personal Cuvântul adevărului. Răspunderea noastră este mai mare decât a înaintașilor noștri. Suntem răspunzători atât pentru lumina pe care au primit-o ei și pe care ne-au lăsat-o ca moștenire, cât și pentru lumina suplimentară care strălucește asupra noastră din Cuvântul lui Dumnezeu.
Hristos le spunea iudeilor necredincioși: „Dacă n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, n-ar avea păcat, dar acum n-au nicio dezvinovățire pentru păcatul lor” (Ioan 15:22). Aceeași putere divină le vorbise, prin Luther, și împăratului și principilor Germaniei. În timp ce lumina strălucea din Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul Său insista pentru ultima dată pe lângă mulți din acea adunare. După cum Pilat, cu secole mai înainte, a permis ca mândria și dorința de popularitate să-i închidă inima în fața Mântuitorului lumii, după cum Felix i-a spus, tremurând, solului adevărului: „De astă dată, du-te. Când voi mai avea prilej, te voi chema” (Faptele 24:25), după cum mândrul Agripa a mărturisit: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creștin!” (Faptele 26:28) și apoi toți aceștia au întors spatele mesajului trimis de cer, tot așa a făcut și Carol al V-lea: cedând îndemnurilor mândriei și intereselor lumești, s-a hotărât să respingă lumina adevărului.
În oraș circulau zvonuri despre uneltirile împotriva lui Luther, zvonuri care produceau o mare frământare. Reformatorul își câștigase mulți prieteni care, cunoscând cruzimea perfidă a Romei față de toți cei care îndrăzneau să-i denunțe corupțiile, au hotărât să aibă grijă să nu fie sacrificat. Sute de nobili s-au angajat să-l ocrotească. Nu puțini au denunțat în mod deschis mesajul regal ca dovedind o supunere lașă față de puterea stăpânitoare a Romei. Pe porțile caselor și în locuri publice au fost afișate pancarte, unele condamnându-l, altele apărându-l pe Luther. Pe una dintre acestea erau scrise doar cuvintele semnificative ale înțeleptului: „Vai de tine, țară, al cărei împărat este un copil!” (Eclesiastul 10:16). Entuziasmul poporului din toată Germania față de Luther i-a convins atât pe împărat, cât și pe cei din Dietă că orice nedreptate pe care i-ar face-o ar pune în pericol pacea imperiului și chiar stabilitatea tronului.
Frederic de Saxonia era foarte precaut, păstrând rezerva și ascunzându-și cu grijă adevăratele sentimente față de reformator, dar, în același timp, păzindu-l continuu cu vigilență, supraveghind toate mișcările lui și ale dușmanilor lui. Erau însă mulți care nu încercaseră să-și ascundă atașamentul față de Luther. Era vizitat de principi, conți, baroni și alte persoane distinse, atât din rândul laicilor, cât și din rândul clerului. „Cămăruța doctorului”, scria Spalatin, „nu putea să-i cuprindă pe toți vizitatorii care soseau” (Martyn, vol. 1, p. 404). Oamenii priveau la el ca și când ar fi fost mai mult decât un om. Chiar și cei care nu credeau în învățăturile lui nu puteau să nu-i admire integritatea impunătoare care l-a făcut mai degrabă să se expună morții decât să-și calce pe conștiință.
S-au făcut eforturi pentru a-l face să consimtă la un compromis cu Roma. Nobili și principi i-au spus că, dacă va insista să pună judecata proprie mai presus de cea a bisericii și a conciliilor, va fi curând alungat din imperiu și nu va avea nicio protecție. La aceasta, Luther a răspuns: „Evanghelia lui Hristos nu poate fi predicată fără sacrificiu… De ce, atunci, să mă despartă frica sau teama de pericol de Domnul și de acel cuvânt divin care este unicul adevăr? Nu! Vreau mai degrabă să-mi dau trupul, sângele și viața” (D’Aubigné, vol. 7, cap. 10).
A fost din nou îndemnat să se supună judecății împăratului și atunci nu avea să se mai teamă de nimic. „Consimt”, a răspuns el, „din toată inima ca împăratul, principii și chiar creștinul de rând să-mi cerceteze și să-mi judece lucrările, dar cu o condiție: ca ei să ia Cuvântul lui Dumnezeu ca standard. Oamenii nu trebuie decât să-l asculte. Nu-mi constrângeți conștiința, care este legată și înlănțuită de Sfintele Scripturi” (Idem, vol. 7, cap. 10).
La o altă încercare de a-l convinge, el a răspuns: „Consimt să renunț la biletul de liberă trecere. Îmi așez persoana și viața în mâinile împăratului, dar Cuvântul lui Dumnezeu, niciodată!” (Idem, vol. 7, cap. 10). S-a declarat de acord să-și supună scrierile cercetării unui conciliu general, dar numai cu condiția ca acelui conciliu să i se ceară să decidă pe baza Scripturii. „În ce privește Cuvântul lui Dumnezeu și credința”, a adăugat el, „orice creștin poate să judece pentru sine la fel de bine ca papa, oricâte milioane de concilii ar avea acesta în sprijinul lui” (Martyn, vol. 1, p. 410). Atât prietenii, cât și dușmanii s-au convins, în cele din urmă, că orice alt efort pentru reconciliere va fi inutil.
Dacă reformatorul ar fi cedat într-un singur punct, Satana și îngerii lui ar fi obținut victoria. Dar hotărârea lui neclintită a fost mijlocul de emancipare a bisericii și începutul unei ere noi, mai bune. Influența acestui singur bărbat, care a îndrăznit să gândească și să acționeze personal în probleme religioase, avea să-și lase amprenta asupra bisericii și a lumii nu numai din timpul său, ci din toate generațiile următoare. Fermitatea și credincioșia lui trebuiau să-i întărească pe toți cei care, în timpul sfârșitului, vor trece printr-o experiență similară. Puterea și maiestatea lui Dumnezeu au fost mai presus de sfatul oamenilor și de forța lui Satana.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Curând, lui Luther i s-a poruncit, prin autoritatea împăratului, să se întoarcă acasă, dar era conștient că această înștiințare avea să fie repede urmată de condamnarea lui. Nori amenințători planau deasupra lui, dar, când a plecat din Worms, inima îi era plină de bucurie și laudă. „Însuși Diavolul”, spunea el, „a păzit citadela papei, dar Hristos a făcut o spărtură mare în ea, iar Satana a fost constrâns să recunoască faptul că Domnul este mai puternic decât el” (D’Aubigne, vol. 7, cap. 11).
După ce a părăsit Wormsul, dorind ca fermitatea lui să nu fie interpretată ca răzvrătire, Luther i-a scris împăratului. „Dumnezeu, care cercetează inimile, îmi este martor”, spunea el, „că sunt gata să mă supun cu cea mai mare sinceritate Maiestății Voastre, în onoare sau în dezonoare, în viață sau în moarte, în toate, cu excepția Cuvântului lui Dumnezeu, prin care trăiește omul. În toate aspectele ce țin de viața aceasta, credincioșia mea va fi neclintită, căci a pierde sau a câștiga aici nu are nicio consecință asupra mântuirii. Însă, când sunt în joc interese veșnice, Dumnezeu nu vrea ca omul să se supună omului. Căci o astfel de supunere în problemele spirituale este o adevărată închinare, iar aceasta nu I se cuvine decât Creatorului” (Idem, vol. 7, cap. 11).
Pe drumul de întoarcere, Luther a fost primit și mai bine decât la dus. Membri ai clerului îi ieșeau în întâmpinare călugărului excomunicat, iar autoritățile civile îl onorau pe omul pe care împăratul îl acuzase în public. A fost invitat să predice și, în ciuda interdicției imperiale, s-a urcat iarăși la amvon. „Niciodată nu mi-am luat angajamentul că voi pune lacăt peste Cuvântul lui Dumnezeu”, a zis el, „și nici n-o voi face” (Martyn, vol. 1, p. 420).
Nu trecuse mult de la plecarea sa din Worms, când reprezentanții papei l-au convins pe împărat să emită un edict împotriva lui. În acest decret, Luther era denunțat ca fiind „însuși Satana în chip de om și îmbrăcat în sutană de călugăr” (D’Aubigné, vol. 7, cap. 11). S-a dat ordin ca, de îndată ce va expira biletul de liberă trecere, să se ia măsuri pentru a-i opri lucrarea. Le-a fost interzis tuturor să-l găzduiască, să-i dea de mâncat sau de băut, să-l ajute sau să-l încurajeze prin cuvinte sau prin fapte, în public sau în particular. Trebuia să fie prins oriunde s-ar fi aflat și predat autorităților. De asemenea, trebuia ca adepții lui să fie închiși și averile lor, confiscate, iar scrierile lui trebuiau să fie distruse. Toți cei care ar fi îndrăznit să acționeze contrar prevederilor acestui decret cădeau sub condamnarea lui. Electorul de Saxonia și principii care simpatizau cu Luther au părăsit orașul Worms curând după plecarea lui, iar decretul împăratului a fost confirmat de Dietă. Acum reprezentanții Romei jubilau, considerând că soarta Reformei era pecetluită.
Însă Dumnezeu pregătise o cale de scăpare pentru slujitorul Lui în acest ceas de pericol. Un ochi vigilent urmărise mișcările lui Luther și o inimă nobilă și cinstită se hotărâse să-l scape. Era clar că Roma nu se putea mulțumi cu mai puțin decât moartea lui. Numai dacă ar fi stat ascuns ar fi putut scăpa de fălcile leului. Dumnezeu i-a dat înțelepciune lui Frederic de Saxonia să conceapă un plan pentru ocrotirea reformatorului. Cu concursul unor prieteni devotați, planul electorului a fost adus la îndeplinire și Luther a fost practic ascuns atât de prieteni, cât și de dușmani. Pe drumul de întoarcere, a fost prins, despărțit de însoțitorii săi și dus în grabă, prin pădure, la castelul din Wartburg, o cetățuie izolată în munți. Atât răpirea, cât și ascunderea lui au fost atât de învăluite în mister, încât mult timp nici măcar Frederic n-a știut unde fusese ascuns. Această neștiință nu a fost la întâmplare – cât timp nu știa unde se află Luther, electorul nu putea dezvălui nimic. Era mulțumit că reformatorul se afla în siguranță, și aceasta îi era de ajuns.
Au trecut primăvara, vara și toamna și a venit iarna, iar Luther a rămas tot prizonier. Aleander și partizanii săi tresăltau de bucurie pe măsură ce lumina Evangheliei părea să se stingă. Însă, în loc să se întâmple acest lucru, reformatorul își umplea candela din rezervorul adevărului, lumina lui urmând să strălucească și mai puternic.
În siguranța prietenoasă a Wartburgului, Luther s-a bucurat pentru un timp că scăpase de focul și tumultul bătăliei. Însă, după ceva timp, nu s-a mai mulțumit să stea doar în liniște și odihnă. Obișnuit cu o viață activă și cu lupta aprigă, nu suporta să fie inactiv. În acele zile de singurătate, i-a revenit în minte starea bisericii și atunci a strigat cu disperare: „Vai! Nu există nimeni în această zi din urmă a mâniei Sale care să stea ca un zid înaintea Domnului și să-l salveze pe Israel!” (Idem, vol. 9, cap. 2). Gândurile i s-au îndreptat din nou către sine și se temea să nu fie acuzat de lașitate pentru că se retrăsese din luptă. Apoi și-a reproșat indolența și îngăduința de sine. În același timp însă, făcea zilnic mai mult decât părea posibil să facă un om. Pana sa n-a trândăvit niciodată. Deși se măguleau cu gândul că Luther fusese adus la tăcere, dușmanii lui erau uimiți și tulburați de dovada palpabilă că el era încă activ. O mulțime de broșuri purtându-i semnătura circulau prin toată Germania. El le-a adus, de asemenea, cel mai important serviciu concetățenilor lui, traducând Noul Testament în limba germană. Din Patmosul lui stâncos, a continuat timp de aproape un an să proclame Evanghelia și să mustre păcatele și erorile din zilele sale.
Dar Dumnezeu nu l-a retras pe slujitorul Său de pe scena vieții publice doar pentru a-l feri de mânia dușmanilor lui sau pentru a-i asigura un timp de liniște în vederea acestor lucrări importante. Trebuia să obțină rezultate mult mai valoroase decât acestea. În singurătatea și obscuritatea adăpostului lui din munți, Luther a fost îndepărtat de orice sprijin omenesc și separat de lauda lumii. Astfel, a fost ferit de mândrie și de încredere în sine, sentimente care însoțesc atât de adesea succesul. Prin suferință și umilință a fost pregătit din nou să meargă în siguranță pe înălțimile amețitoare la care fusese înălțat într-un mod atât de neașteptat.
Când se bucură de libertatea pe care le-o aduce adevărul, oamenii sunt înclinați să-i ridice în slăvi pe cei pe care Dumnezeu i-a folosit pentru a rupe lanțurile erorii și ale superstiției. Satana caută să îndepărteze gândurile și sentimentele oamenilor de la Dumnezeu și să le îndrepte spre oameni ca ei; el îi face să onoreze simplele instrumente și să ignore Mâna care dirijează toate evenimentele. Prea adesea, liderii religioși care sunt lăudați și respectați în modul acesta pierd din vedere dependența lor de Dumnezeu și încep să se încreadă în ei înșiși. Ca urmare, caută să controleze mințile și conștiințele oamenilor dispuși să privească la ei pentru călăuzire, în loc să privească la Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrarea de reformare adeseori întârzie din cauza acestui spirit în care se complac adepții ei. Dumnezeu a vrut să apere cauza Reformei de acest pericol. El dorea ca această lucrare să primească amprenta Lui, și nu a omului. Ochii oamenilor fuseseră ațintiți asupra lui Luther ca exponent al adevărului. Acum, el a fost îndepărtat, pentru ca toți ochii să se îndrepte spre Autorul veșnic al adevărului.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
În alegerea oamenilor pentru reformarea bisericii se vede același plan divin ca și în alegerea celor pentru întemeierea ei. Învățătorul ceresc i-a trecut cu vederea pe oamenii mari ai pământului, pe nobilii și pe bogații obișnuiți să primească laude și omagii ca lideri ai poporului. Aceștia erau atât de mândri și, în îngâmfarea lor, se credeau atât de superiori celorlalți, încât Dumnezeu nu-i putea modela și nu-i putea face să aibă compasiune față de semenii lor și să devină colaboratori cu umilul Om din Nazaret. De aceea, chemarea le-a fost adresată pescarilor neînvățați din Galileea, care trudeau din greu: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni” (Matei 4:19). Acești ucenici erau smeriți și dispuși să învețe. Fuseseră foarte puțin influențați de învățătura falsă a timpului lor, de aceea Hristos putea să-i instruiască și să-i formeze cu succes pentru serviciul Său. Tot așa s-a întâmplat și în zilele marii Reforme. Reformatorii de seamă au fost oameni modești – bărbați care, între contemporanii lor, erau cel mai puțin afectați de mândria care vine odată cu poziția socială și de influența bigotismului și a imoralității clerului. Planul lui Dumnezeu este să folosească instrumente umile pentru a îndeplini lucrări mari. Atunci slava nu va fi dată oamenilor, ci Aceluia care lucrează prin ei voința și înfăptuirea, după buna Sa plăcere.
La câteva săptămâni după nașterea lui Luther într-o colibă de miner din Saxonia, într-o căsuță de păstori din Alpi s-a născut Ulrich Zwingli. Mediul în care a copilărit și educația din primii ani au fost de așa natură încât să-l pregătească pentru misiunea lui viitoare. Crescut în mijlocul grandorii, frumuseții și perfecțiunii impunătoare a naturii, în mintea lui și-a făcut loc de timpuriu simțământul măreției, puterii și maiestuozității lui Dumnezeu. Istoria faptelor eroice săvârșite în munții natali i-a înflăcărat visurile tinereții. La picioarele bunicii sale evlavioase, a ascultat acele câteva istorisiri biblice prețioase pe care ea le culesese dintre legendele și tradițiile bisericii. Asculta cu un viu interes faptele mari ale patriarhilor și profeților, ale păstorilor care își păzeau turmele pe dealurile Palestinei, unde îngerii le-au spus despre Pruncul din Betleem și despre Omul de pe Calvar.
Ca și în cazul lui Luther, tatăl lui Zwingli dorea ca fiul său să obțină o educație, așa că băiatul a părăsit de timpuriu văile natale. Mintea i s-a dezvoltat rapid și, curând, avea o problemă în a-și găsi profesori competenți. La vârsta de treisprezece ani s-a dus la Berna, unde se afla, pe atunci, cea mai renumită școală din Elveția. Însă aici s-a ivit un pericol care amenința să-i distrugă viitorul promițător. Călugării au depus eforturi hotărâte pentru a-l ademeni să intre într-o mănăstire. Pe atunci, două ordine călugărești, cel dominican și cel franciscan, erau în rivalitate încercând să câștige favoarea populară și se străduiau să și-o asigure prin decorațiunile stridente ale bisericilor lor, prin pompa ceremoniilor și prin atracțiile renumitelor moaște și icoane făcătoare de minuni.
Dominicanii din Berna și-au dat seama că, dacă ar fi putut să-l atragă de partea lor pe acest elev tânăr și talentat, și-ar fi asigurat atât câștig, cât și onoare. Tinerețea lui fragedă, talentul lui înnăscut de orator și scriitor, precum și înclinația sa spre muzică și poezie ar fi fost mult mai eficiente decât toată pompa și parada pe care ei le foloseau pentru a-i atrage pe oameni la slujbele religioase și pentru a mări venitul ordinului călugăresc. Așa că s-au străduit, prin viclenie și lingușire, să-l convingă pe Zwingli să intre în mănăstirea lor. Martin Luther se îngropase în chilia unei mănăstiri în timp ce era student și ar fi fost pierdut pentru omenire dacă providența lui Dumnezeu nu l-ar fi liberat. Lui Zwingli nu i s-a îngăduit să treacă prin același pericol. Tatăl său a fost informat în mod providențial despre planurile călugărilor. El nu intenționa să permită ca fiul lui să ducă viața trândavă și fără valoare a călugărilor. Văzând că în joc era viitorul lui, i-a poruncit să se întoarcă acasă fără întârziere.
Zwingli i-a ascultat porunca, dar nu putea fi mulțumit să rămână mult timp în valea lui natală și, curând, și-a reluat studiile mergând după un timp la Basel. Acolo a auzit Zwingli pentru prima dată Evanghelia harului fără plată al lui Dumnezeu. Wittembach, un profesor de limbi vechi, în timp ce studia greaca și ebraica, fusese condus să cerceteze Sfintele Scripturi și, astfel, raze de lumină divină s-au revărsat asupra minților studenților aflați sub îndrumarea lui. El declara că există un adevăr mai vechi și de o valoare infinit mai mare decât teoriile profesorilor universitari și ale filosofilor. Acest adevăr vechi era acela că moartea lui Hristos este singura răscumpărare a păcătosului. Pentru Zwingli, aceste cuvinte au fost ca prima rază de lumină care apare înainte de revărsatul zorilor.
Curând, a fost chemat de la Basel ca să înceapă lucrarea vieții sale. Primul câmp de lucru a fost într-o parohie din Alpi, nu foarte departe de valea lui natală. Fiind hirotonit ca preot, „s-a devotat cu tot sufletul cercetării adevărului divin, căci și-a dat bine seama”, spunea un colaborator, „cât de mult trebuie să cunoască cel căruia îi este încredințată turma lui Hristos” (Wylie, vol. 8, cap. 5). Cu cât cerceta mai mult Scriptura, cu atât vedea mai clar contrastul dintre adevărurile ei și ereziile Romei. S-a supus Cuvântului lui Dumnezeu, fiind de părere că Biblia este singura regulă suficientă și infailibilă. A înțeles că ea trebuie să-și fie propriul interpret. N-a îndrăznit să încerce să explice Scriptura pentru a susține o teorie sau o doctrină preconcepută, ci considera că datoria lui era aceea de a predica învățăturile ei directe și evidente. A căutat să se folosească de orice mijloc pentru a înțelege în mod deplin și corect sensul ei și a invocat ajutorul Duhului Sfânt, care, spunea el, va descoperi înțelesul Bibliei tuturor celor ce-l caută cu sinceritate și cu rugăciune.
„Scripturile”, spunea Zwingli, „vin de la Dumnezeu, nu de la om, și chiar Dumnezeu, Acela care iluminează, te va face să înțelegi că vorbele vin de la El. Cuvântul lui Dumnezeu… nu poate greși; el este luminos, se explică singur, se descoperă singur, iluminează sufletul cu toată mântuirea și cu tot harul, îl mângâie în Domnul, îl umilește, până acolo încât acesta se pierde din vedere și chiar renunță la sine, îmbrățișându-L pe Dumnezeu.” Zwingli verificase personal adevărul acestor cuvinte. Vorbind despre experiența lui din acel moment, el scria mai târziu: „Când… am început să mă dedic pe deplin studiului Sfintelor Scripturi, am venit întotdeauna în conflict cu filosofia și teologia (scolastică). În cele din urmă, am ajuns să gândesc astfel: «Trebuie să lași deoparte toată această minciună și să-L înțelegi pe Dumnezeu numai din propriul Său Cuvânt.» Apoi am început să-I cer lui Dumnezeu lumină, iar Scriptura a început să nu mai fie așa complicată” (Idem, vol. 8, cap. 6).
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Doctrina predicată de Zwingli nu fusese primită de la Luther. Era doctrina lui Hristos. „Dacă Luther Îl predică pe Hristos”, spunea reformatorul elvețian, „el face ce fac și eu. Cei pe care i-a adus el la Hristos sunt mai numeroși decât cei pe care i-am adus eu. Dar asta nu are importanță. Nu voi purta alt nume decât pe acela al lui Hristos, al cărui soldat sunt și care este singura mea Căpetenie. Nu i-am scris niciodată lui Luther vreun cuvânt și nici el mie. Și de ce? (…) Pentru ca să se arate cât de armonios este Duhul lui Dumnezeu, deoarece amândoi, fără să ne fi înțeles unul cu altul, predicăm doctrina lui Hristos în același fel” (D’Aubigné, vol. 8, cap. 9).
În anul 1516, Zwingli a fost invitat să devină predicator la mănăstirea din Einsiedeln. Aici urma să vadă mai îndeaproape corupțiile Romei și, ca reformator, urma să exercite o influență care avea să fie resimțită la mare depărtare de Alpii lui natali. Printre atracțiile de seamă din Einsiedeln era o icoană a Fecioarei, despre care se spunea că avea putere să facă minuni. Deasupra porții mănăstirii era inscripția: „Aici se poate obține iertarea plenară a păcatelor” (Idem, vol. 8, cap. 5). Capela Fecioarei era vizitată de pelerini în tot timpul anului, dar, la marea sărbătoare anuală a sfințirii ei, mulțimile veneau din toate părțile Elveției și chiar din Franța și Germania. Zwingli, profund mâhnit la vederea acestei imagini, a folosit ocazia pentru a le vesti acestor sclavi ai superstiției libertatea prin Evanghelie.
„Să nu vă închipuiți”, spunea el, „că Dumnezeu este în acest templu mai mult decât în oricare altă parte a creației. Oricare ar fi țara în care locuiți, Dumnezeu este în jurul vostru și vă aude… Pot oare faptele ineficiente, pelerinajele lungi, darurile, icoanele, invocarea Fecioarei sau a sfinților să vă asigure harul lui Dumnezeu? (…) La ce folosește mulțimea cuvintelor cu care ne împodobim rugăciunile? La ce folosește o glugă lucioasă, un cap tuns frumos, o robă lungă cu falduri sau niște papuci brodați cu aur? (…) Dumnezeu privește la inimă, iar inimile noastre sunt departe de El.” „Hristos”, spunea el, „care a fost oferit cândva pe cruce, este jertfa și victima care a făcut ispășire pentru păcatele credincioșilor, pentru toată veșnicia” (Idem, vol. 8, cap. 5).
Pentru mulți dintre ascultători, aceste învățături nu erau bine-venite. Era o dezamăgire amară să li se spună că au făcut în zadar drumul acela obositor. Nu puteau înțelege iertarea oferită în dar prin Iisus Hristos. Erau mulțumiți cu vechiul drum spre cer, pe care Roma îl trasase pentru ei. Ezitau să caute ceva mai bun. Le era mai ușor să-și încredințeze mântuirea în mâinile preoților și papei decât să caute curăția inimii.
Însă unii dintre ascultători au primit cu bucurie vestea răscumpărării prin Hristos. Ceremoniile impuse de Roma nu le aduseseră pacea sufletească, așa că au primit prin credință sângele Mântuitorului ca ispășire. Aceștia s-au întors acasă pentru a le face cunoscută și altora lumina prețioasă pe care o primiseră. Adevărul a fost dus astfel din cătun în cătun, din oraș în oraș, iar numărul celor care veneau în pelerinaj la capela Fecioarei a scăzut foarte mult. Au scăzut darurile și, în consecință, și salariul lui Zwingli, care era plătit din acele daruri. Însă aceasta i-a adus numai bucurie, deoarece vedea că puterea fanatismului și a superstiției fusese înfrântă.
Autoritățile bisericii nu erau oarbe față de lucrarea lui Zwingli, dar, pentru moment, s-au abținut să intervină. Sperând încă să-l câștige de partea lor, s-au străduit să-l atragă prin lingușire. Între timp, adevărul punea stăpânire pe inimile oamenilor.
Activitatea lui Zwingli la Einsiedeln l-a pregătit pentru un câmp mai mare, în care urma să intre curând. După trei ani petrecuți aici, a fost chemat ca predicator la catedrala din Zürich. Pe atunci, acesta era cel mai important oraș din Confederația Helvetică, iar influența exercitată aici urma să fie resimțită până departe. Preoții prin a căror invitație venise la Zürich erau totuși dornici să prevină orice inovații și, în consecință, l-au instruit în legătură cu datoriile lui.
„Să depui orice efort”, i-au spus ei, „să strângi veniturile parohiei, fără să treci cu vederea nici pe cel mai neînsemnat om. Să-i îndemni pe credincioși, atât de la amvon, cât și la spovedanie, să-și plătească toate zecimile și taxele și să-și arate prin darurile lor dragostea față de biserică. Să fii sârguincios în creșterea veniturilor provenite de la slujbele pentru bolnavi, de la liturghii și, în general, de la toate rânduielile bisericești.” „În ceea ce privește administrarea sacramentelor, predicarea și grija pentru turmă”, au adăugat ei, „și acestea sunt îndatoririle capelanului. Însă pentru acestea poți folosi un înlocuitor, îndeosebi în predicare. Sacramentele nu trebuie să le administrezi decât persoanelor cu vază și numai atunci când ți se cere acest lucru. Îți este interzis să faci acest lucru fără a face deosebire între oameni” (Idem, vol. 8, cap. 6).
Zwingli a ascultat în liniște aceste instrucțiuni și, ca răspuns, după ce și-a exprimat recunoștința pentru onoarea numirii în acest post important, a început să explice modul de lucru pe care își propusese să-l adopte. „Viața lui Hristos”, a spus el, „a fost prea mult ascunsă de oameni. Voi predica toată Evanghelia lui Matei, (…) extrăgând idei numai din izvoarele Scripturii, sondându-i adâncimile, comparând pasaj cu pasaj și căutând înțelegere prin rugăciune continuă și stăruitoare. Îmi voi consacra lucrarea slavei lui Dumnezeu, laudei singurului Său Fiu, adevăratei mântuiri a sufletelor și zidirii lor în adevărata credință” (Idem, vol. 8, cap. 6). Deși unii dintre clerici nu au fost de acord cu planul lui și au încercat să-l convingă să renunțe la el, Zwingli a rămas ferm. A declarat că nu avea de gând să introducă o metodă nouă, ci pe cea veche, folosită de biserică în timpurile curate de la începuturile ei.
Deja se stârnise interesul pentru adevărurile pe care le predica și oamenii se adunau în număr mare să-i asculte predicile. Mulți dintre cei care încetaseră de mult să mai frecventeze slujbele religioase se aflau acum printre ascultători. Zwingli și-a început lucrarea deschizând Evangheliile, citind și explicându-le ascultătorilor relatarea inspirată a vieții, a învățăturilor și a morții lui Hristos. Ca și la Einsiedeln, a prezentat Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind singura autoritate infailibilă, iar moartea lui Hristos, drept singura jertfă desăvârșită. „Vreau să vă conduc la Hristos”, spunea el, „la Hristos, adevăratul izvor al mântuirii” (Idem, vol. 8, cap. 6). În jurul predicatorului s-au adunat oameni de toate categoriile, de la oameni de stat și învățați, la meșteșugari și țărani. Toți îi ascultau cuvintele cu un interes profund. El nu numai că vestea darul unei mântuiri fără plată, ci mustra fără teamă relele și corupția timpului. Mulți se întorceau de la catedrală lăudându-L pe Dumnezeu. „Acest bărbat”, spuneau ei, „este un predicator al adevărului. El va fi Moise al nostru și ne va scoate din acest întuneric egiptean” (Idem, vol. 8, cap. 6).