- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Când credea că totul este pierdut, Dumnezeu i-a trimis un prieten și un ajutor. Piosul Staupitz l-a ajutat să înțeleagă Cuvântul lui Dumnezeu și l-a îndemnat să-și întoarcă privirea de la el însuși, să înceteze să se mai gândească la pedeapsa veșnică pentru călcarea Legii lui Dumnezeu și să privească la Iisus, Mântuitorul lui, care iartă păcatele. „În loc să te chinuiești din cauza păcatelor tale, aruncă-te în brațele Răscumpărătorului. Încrede-te în El, în neprihănirea vieții Lui, în moartea Lui ispășitoare. (…) Ascultă de Fiul lui Dumnezeu. El S-a făcut om ca să-ți asigure favoarea divină. Iubește-L pe Acela care te-a iubit mai întâi” (Idem, vol. 2, cap. 4). Astfel i-a vorbit acest sol al milei. Cuvintele lui au făcut o impresie adâncă asupra minții lui Luther. După multe lupte cu erori îndelung cultivate, a ajuns în stare să înțeleagă adevărul și peste sufletul lui tulburat a venit pacea.
Luther a fost hirotonit ca preot și transferat de la mănăstire la Universitatea din Wittenberg, ca profesor. Aici s-a dedicat studiului Scripturilor în limbile originale. A început să țină prelegeri din Biblie; Psalmii, Evangheliile și Epistolele erau deschise înțelegerii mulțimilor de ascultători încântați. Staupitz, prietenul și superiorul lui, l-a îndemnat să urce la amvon și să predice Cuvântul lui Dumnezeu. Luther a ezitat, simțindu-se nevrednic să le vorbească oamenilor în locul lui Hristos. Numai după o luptă îndelungată a cedat stăruințelor prietenilor lui. Era deja tare în Scripturi și harul lui Dumnezeu se odihnea asupra lui. Elocvența lui îi captiva pe ascultători, claritatea și puterea cu care prezenta adevărul le convingea mintea, iar zelul lui le mișca inimile.
Luther era încă un fiu devotat al Bisericii Romano-Catolice și n-avea nicio intenție să ajungă vreodată altceva. Dumnezeu, în providența Sa, l-a condus să viziteze Roma. A făcut călătoria pe jos, cerând găzduire la mănăstirile din drumul său. La o mănăstire din Italia s-a umplut de uimire la vederea bogăției, măreției și luxului de acolo. Înzestrați cu venituri princiare, călugării locuiau în apartamente splendide, se îmbrăcau în cele mai bogate și mai costisitoare robe și se ospătau la mese somptuoase. Cu durere, Luther a comparat această scenă cu sacrificiile și lipsurile din propria viață. În minte i s-a cuibărit nedumerirea.
În cele din urmă, a zărit în depărtare cetatea celor șapte coline. Cu o emoție adâncă s-a aruncat la pământ exclamând: „Sfântă Romă, te salut!” (Idem, vol. 2, cap. 6). A intrat în oraș, a vizitat bisericile, a ascultat povestirile miraculoase repetate de preoți și călugări și a îndeplinit toate ceremoniile cerute. Pretutindeni privea scene care-l umpleau de uimire și de oroare. A văzut că nelegiuirea predomina în rândul clerului. A auzit glume indecente din gura prelaților și s-a umplut de dezgust la auzul vorbelor lor profane, rostite chiar în timpul liturghiei. Amestecându-se printre călugări și orășeni, a întâlnit risipă și destrăbălare. Oriunde se întorcea, în loc de sfințenie găsea profanare. „Nimeni nu-și poate închipui”, scria el, „ce păcate și fapte infame se comit la Roma. Trebuie să le vezi și să le auzi ca să crezi. Astfel, oamenii au obiceiul să spună: «Dacă există un iad, Roma este clădită pe el: ea este un abis de unde ies tot felul de păcate»” (Idem, vol. 2, cap. 6).
Printr-o hotărâre recentă, papa promisese o indulgență tuturor celor care vor urca în genunchi „scara lui Pilat”, pe care se spunea că a coborât Mântuitorul nostru când a părăsit sala de judecată romană și care fusese adusă, în mod miraculos, de la Ierusalim la Roma. Într-o zi, Luther urca cu evlavie aceste trepte, când, deodată, un glas ca de tunet a părut să-i spună: „Cel neprihănit va trăi prin credință” (Romani 1:17). A sărit în picioare și s-a grăbit să părăsească acel loc, cuprins de rușine și de oroare. Versetul acesta nu și-a pierdut niciodată influența asupra sufletului său. Din acel moment, a înțeles mai clar ca niciodată eroarea de a te încrede în fapte omenești pentru a obține mântuirea și a înțeles nevoia de o credință statornică în meritele lui Hristos. Ochii îi fuseseră deschiși și nu aveau să mai fie închiși niciodată în fața înșelăciunilor papalității. Când și-a întors fața de la Roma, s-a întors și cu inima, iar din acel moment, separarea s-a mărit până când Luther a rupt toate legăturile cu Biserica Romano-Catolică.
După întoarcerea de la Roma, Luther a primit din partea Universității din Wittenberg titlul de doctor în teologie. Acum avea libertatea de a se consacra, ca niciodată mai înainte, studiului Scripturilor, pe care le iubea. Făcuse un legământ solemn să studieze cu atenție și să predice cu credincioșie, în toate zilele vieții lui, Cuvântul lui Dumnezeu, și nu părerile și doctrinele papilor. Nu mai era un simplu călugăr sau profesor, ci un mesager al Bibliei. Fusese chemat ca păstor, să hrănească turma lui Dumnezeu care flămânzea și înseta după adevăr. El declara hotărât că, în ce privește credința, creștinii nu trebuie să accepte alte doctrine decât cele care se întemeiază pe autoritatea Sfintelor Scripturi. Aceste cuvinte loveau chiar la baza supremației papale. Ele cuprindeau principiul vital al Reformei.
Luther a înțeles pericolul de a pune teoriile omenești mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. A atacat fără teamă necredința speculativă a scolasticilor și s-a împotrivit filosofiei și teologiei care, timp îndelungat, avuseseră o influență covârșitoare asupra oamenilor. A denunțat asemenea studii ca fiind nu numai fără valoare, ci și fatale, căutând să întoarcă mințile ascultătorilor săi de la sofismele filosofilor și ale teologilor la adevărurile veșnice proclamate de profeți și apostoli.
Valoros era mesajul pe care el îl aducea mulțimilor nerăbdătoare, care îi sorbeau cuvintele. Astfel de învățături nu ajunseseră niciodată la urechile lor. Vestea bună despre iubirea unui Mântuitor, siguranța iertării și a păcii prin sângele Său ispășitor le înveselea inimile și le inspira o speranță veșnică. La Wittenberg a fost aprinsă o lumină ale cărei raze trebuiau să pătrundă până în cele mai îndepărtate locuri ale pământului și care urma să crească în strălucire până la sfârșitul timpului.
Însă lumina și întunericul nu pot să stea împreună. Între adevăr și eroare este o prăpastie de netrecut. A susține și a apăra unul dintre concepte înseamnă a-l distruge pe celălalt. Însuși Mântuitorul nostru a declarat: „N-am venit să aduc pacea, ci sabia” (Matei 10:34). La câțiva ani după începutul Reformei, Luther spunea: „Dumnezeu nu numai că mă conduce, ci mă împinge înainte. Mă trage după El. Eu nu sunt stăpân pe mine. Doresc să trăiesc în liniște, dar sunt aruncat în mijlocul frământărilor și al revoluțiilor” (D’Aubigné, vol. 5, cap. 2). Acum era constrâns să intre în luptă.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Biserica Romano-Catolică făcuse din harul lui Dumnezeu o marfă. Mesele schimbătorilor de bani (Matei 21:12) erau așezate lângă altarele ei și aerul răsuna de strigătele cumpărătorilor și ale vânzătorilor. Sub pretextul strângerii de fonduri pentru construirea Bisericii „Sf. Petru” din Roma, se vindeau în public, cu autorizarea papei, indulgențe pentru păcat. Cu prețul nelegiuirii urma să se construiască un templu pentru închinarea la Dumnezeu – piatra din capul unghiului avea să fie pusă cu plata pentru fărădelege! Dar chiar mijloacele adoptate de Roma pentru a se înălța au dat cea mai teribilă lovitură puterii și măreției ei. Tocmai acest comerț a dat naștere celui mai hotărât și mai eficient dintre adversarii papalității și a dus la bătălia care a zguduit tronul papal și a clătinat coroana întreită de pe capul pontifului.
Delegatul însărcinat să supravegheze vânzarea indulgențelor în Germania – pe nume Tetzel – fusese condamnat pentru cele mai josnice crime împotriva societății și împotriva Legii lui Dumnezeu, dar, scăpând de pedeapsa cuvenită pentru infracțiunile lui, a fost folosit la îndeplinirea proiectelor mercantile și lipsite de scrupule ale papei. El repeta cu mare nerușinare cele mai evidente minciuni și relata povești miraculoase pentru a înșela un popor ignorant, credul și superstițios. Dacă oamenii ar fi avut Cuvântul lui Dumnezeu, n-ar fi fost amăgiți în felul acesta. Biblia le fusese interzisă pentru a putea fi menținuți sub controlul papalității, ca astfel, puterea și bogăția prelaților ambițioși să crească. (Vezi John C. L. Gieseler, A Compendium of Ecclesiastical History, sec. I, par. 5, p. 4.)
Când Tetzel intra într-un oraș, un sol mergea înaintea lui anunțând: „Harul lui Dumnezeu și al sfântului părinte este la porțile voastre” (D’Aubigné, vol. 3, cap. 1). Oamenii îl salutau pe prefăcutul hulitor ca și când ar fi fost Însuși Dumnezeu coborât din cer la ei. Infamul comerț a fost instaurat în biserică și Tetzel, urcând la amvon, proslăvea indulgențele ca pe cel mai prețios dar al lui Dumnezeu. El declara că, grație certificatelor sale de iertare, toate păcatele pe care cumpărătorul ar dori să le facă după aceea îi vor fi iertate și că „nici pocăința nu mai este necesară” (Idem, vol. 3, cap. 1). Mai mult decât atât, el îi asigura pe ascultători că indulgențele aveau putere să-i mântuiască nu numai pe cei vii, ci și pe cei morți și că, în clipa în care banii atingeau fundul lăzii, sufletul pentru care fuseseră plătiți scăpa din purgatoriu și pleca spre ceruri. (Vezi K. R. Hagenbach, History of the Reformation, vol. 1, p. 96.)
Când Simon Magul s-a oferit să cumpere de la apostoli puterea de a face minuni, Petru i-a răspuns: „Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea cumpăra cu bani!” (Faptele 8:20). Însă oferta lui Tetzel era primită cu bucurie de mii de oameni. Aurul și argintul curgeau în lăzile lui. O mântuire care putea fi cumpărată cu bani era mai ușor de obținut decât aceea care cerea pocăință, credință și efort perseverent pentru a rezista și a învinge păcatul. (Vezi Apendicele pentru p. 47.)
Împotriva doctrinei indulgențelor s-au ridicat oameni învățați și evlavioși din Biserica Romano-Catolică, deoarece mulți nu credeau în pretenții care erau contrare atât rațiunii, cât și Bibliei. Însă niciun prelat n-a îndrăznit să-și ridice glasul împotriva acestui comerț nelegiuit, cu toate că pe oameni îi tulburau și îi nelinișteau aceste lucruri, iar mulți se întrebau cu sinceritate dacă Dumnezeu nu va interveni cumva pentru a-Și purifica biserica.
Deși era încă un partizan foarte zelos al papei, Luther s-a umplut de oroare la auzul pretențiilor blasfematoare ale vânzătorilor de indulgențe. Mulți dintre enoriașii săi cumpăraseră certificate de iertare și, curând, au început să vină la duhovnicul lor mărturisindu-și diferitele păcate și așteptând iertarea, nu pentru că erau pocăiți și doreau să se schimbe, ci în baza indulgenței. Luther le-a refuzat iertarea și i-a avertizat că, dacă nu se pocăiesc și nu-și schimbă viețile, vor pieri în păcatele lor. Nespus de nedumeriți, s-au întors la Tetzel cu plângerea că duhovnicul lor le-a refuzat certificatele, iar unii au cerut cu îndrăzneală să li se restituie banii. Călugărul s-a umplut de furie. A rostit cele mai groaznice blesteme, a poruncit să fie aprinse focuri în piețele publice și a declarat că „primise ordin de la papă să-i ardă pe toți ereticii care s-ar încumeta să se opună preasfintelor lui indulgențe” (D’Aubigné, vol. 3, cap. 4).
Acum, Luther și-a asumat cu îndrăzneală rolul de apărător al adevărului. Vocea lui a fost auzită de la amvon rostind o avertizare serioasă și solemnă. El le explica oamenilor caracterul ofensator al păcatului și îi învăța că omului îi este imposibil ca, prin propriile fapte, să-și micșoreze vina sau să scape de pedeapsă. Nimic altceva nu poate să-l mântuiască pe păcătos decât pocăința înaintea lui Dumnezeu și credința în Hristos. Harul divin nu poate fi cumpărat – el este un dar. Luther îi sfătuia pe oameni să nu cumpere indulgențe, ci să privească în credință la Răscumpărătorul răstignit. Le-a povestit experiența lui chinuitoare, când căuta zadarnic să obțină mântuirea prin umilire și penitențe, și i-a asigurat pe ascultători că a găsit pacea și bucuria atunci când și-a întors privirea de la el însuși și a crezut în Hristos.
Deoarece Tetzel își continua comerțul și pretențiile nelegiuite, Luther s-a hotărât să protesteze mai energic împotriva acestor abuzuri strigătoare la cer. Curând s-a ivit și ocazia. Biserica de la castelul din Wittenberg deținea multe relicve care, la anumite sărbători, erau expuse înaintea oamenilor și se acorda iertare deplină tuturor celor care vizitau atunci biserica și își mărturiseau păcatele. În consecință, în acele zile, oamenii se duceau acolo în număr mare. Una dintre cele mai importante ocazii, Sărbătoarea Tuturor Sfinților, se apropia. Cu o zi înainte, Luther, alăturându-se mulțimii care se îndrepta spre biserică, a afișat pe ușa ei o listă care conținea 95 de teze împotriva doctrinei indulgențelor. El s-a declarat dispus să apere aceste teze în ziua următoare la universitate, împotriva tuturor celor care ar găsi cu cale să le atace.
Afirmațiile au atras atenția generală. Au fost citite, recitite și repetate în toate părțile. O mare agitație s-a creat la universitate și în tot orașul. Prin aceste teze se arăta că puterea de a acorda iertare de păcat și de a îndepărta pedeapsa n-a fost niciodată încredințată nici papei, nici vreunui alt om. Tot acest sistem era o farsă, un artificiu pentru a stoarce bani profitând de superstițiile oamenilor, un plan al lui Satana de a distruge sufletele tuturor celor care se încredeau în aceste pretenții mincinoase. De asemenea, se arăta clar că Evanghelia lui Hristos este cea mai prețioasă comoară a bisericii și că harul lui Dumnezeu, revelat în ea, este revărsat fără plată peste toți cei ce-l caută în pocăință și credință.
Tezele lui Luther provocau la discuție, dar nimeni n-a îndrăznit să accepte provocarea. Problemele pe care el le-a ridicat s-au răspândit în câteva zile în toată Germania și, în câteva săptămâni, au fost cunoscute de întreaga creștinătate. Mulți catolici devotați, care văzuseră și deplânseseră nelegiuirea teribilă din sânul bisericii, dar care nu știuseră cum să o oprească, citeau tezele cu mare bucurie, recunoscând în ele glasul lui Dumnezeu. Simțeau că Domnul Își întinsese îndurător mâna ca să pună capăt valului de corupție care izvora din scaunul papal. Prinți și magistrați se bucurau în ascuns că urma să se pună capăt puterii arogante care nega dreptul de a protesta împotriva hotărârilor ei.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Dar mulțimile de oameni superstițioși, care țineau la păcatele lor, s-au îngrozit atunci când afirmațiile false care le liniștiseră temerile au fost spulberate. Preoți vicleni, văzându-și lucrarea de aprobare a păcatului întreruptă, iar câștigurile primejduite, s-au înfuriat și s-au unit pentru a-și susține pretențiile. Reformatorul urma să stea față în față cu acuzatori înverșunați. Unii îl acuzau că acționează pripit și din impuls. Alții îl acuzau de încumetare, declarând că nu era condus de Dumnezeu, ci lucra din mândrie și din exces de zel. „Cine nu știe”, le-a răspuns el, „că un om rareori susține o idee nouă fără să pară mândru și fără să fie acuzat că provoacă certuri? (...) De ce au fost omorâți Hristos și toți martirii? Deoarece păreau să disprețuiască plini de aroganță înțelepciunea timpului lor și pentru că aduceau noutăți, fără să ceară mai întâi, în umilință, sfatul oracolelor vechilor păreri.”
Apoi a afirmat: „Orice fac eu va fi îndeplinit nu prin înțelepciune omenească, ci prin sfatul lui Dumnezeu. Dacă lucrarea aceasta este de la Dumnezeu, cine o va putea opri? Dar, dacă nu este de la Dumnezeu, cine o poate face să meargă înainte? Nu voia mea, nici a lor, nici a noastră să se facă, ci voia Ta, sfinte Tată, care ești în ceruri!” (Idem, vol. 3, cap. 6).
Deși fusese îndemnat de Duhul lui Dumnezeu să-și înceapă lucrarea, Luther nu urma să o ducă mai departe fără lupte grele. Reproșurile dușmanilor lui, modul denaturat în care îi prezentau scopurile și discreditarea nedreaptă și malițioasă a caracterului și motivelor lui l-au copleșit ca un torent și n-au rămas fără efect. Avusese încredere că liderii poporului, atât din cadrul bisericii, cât și din școli, se vor uni bucuroși cu el în eforturile sale de reformă. Cuvintele de încurajare din partea celor aflați în poziții înalte îi inspiraseră bucurie și speranță. Anticipase deja ivirea unei zile mai strălucitoare pentru biserică. Dar încurajarea se transformase în reproșuri și acuze. Mulți demnitari, atât ai bisericii, cât și ai statului, erau convinși de adevărul tezelor sale, dar au înțeles rapid că acceptarea acestor adevăruri va implica schimbări mari. A-i ilumina și a-i reforma pe oameni ar fi însemnat, practic, a submina autoritatea Romei, a opri mii de șuvoaie care acum curgeau în tezaurul ei și, astfel, a restrânge în mare măsură extravaganța și luxul conducătorilor catolici. Mai mult decât atât, a-i învăța pe oameni să gândească și să acționeze ca ființe responsabile, privind numai la Hristos pentru mântuire, ar fi răsturnat tronul pontifului și, în cele din urmă, i-ar fi distrus autoritatea. Din acest motiv, ei au refuzat cunoștința oferită de Dumnezeu și, opunându-se celui pe care El îl trimisese, s-au aliniat împotriva lui Hristos și a adevărului.
Luther tremura când se uita la el – un singur om împotriva celor mai mari puteri ale lumii. Uneori se îndoia, nu era sigur dacă fusese într-adevăr condus de Dumnezeu când se ridicase împotriva autorității bisericii. „Cine sunt eu”, scria el, „să mă împotrivesc maiestății papei înaintea căruia... regii pământului și întreaga lume tremură? Nimeni nu știe cât a suferit inima mea în acești doi ani de început și în ce mâhnire, aș putea spune în ce disperare, am căzut” (Idem, vol. 3, cap. 6). Dar n-a fost lăsat să ajungă complet descurajat. Când din partea oamenilor nu a mai primit sprijin, a privit numai la Dumnezeu și a înțeles că poate să se încreadă în deplină siguranță în brațul Lui atotputernic.
Luther îi scria unui prieten al Reformei: „Nu putem ajunge să înțelegem Scripturile nici prin studiu, nici prin inteligență. Prima ta datorie este să începi printr-o rugăciune. Roagă-L pe Domnul să-ți acorde, în marea Sa îndurare, adevărata înțelegere a Cuvântului Său. Nu există alt interpret al Cuvântului lui Dumnezeu decât Autorul lui, după cum El Însuși a spus: «Toți vor fi învățați de Dumnezeu» (Ioan 6:45). Nu-ți pune speranțele în eforturile proprii, în rațiunea ta, ci încrede-te numai în Dumnezeu și în puterea Duhului Său. Crede acest lucru, căci ți-l spune un om care a trecut prin această experiență” (Idem, vol. 3, cap. 7). Aici este o lecție de o importanță vitală pentru cei care simt că Dumnezeu i-a chemat să le prezinte și altora adevărurile solemne pentru timpul acesta, adevăruri care vor trezi dușmănia lui Satana și a oamenilor cărora le plac născocirile lui. În lupta cu puterile răului, este nevoie de ceva mai mult decât de putere intelectuală și de înțelepciune omenească.
Când dușmanii lui Luther au apelat la datină și la tradiție sau la afirmațiile și autoritatea papei, el i-a întâmpinat cu Biblia, și numai cu Biblia. În ea găsea argumente cărora ei nu puteau să le răspundă. De aceea, sclavii formalismului și ai superstiției cereau sângele lui, după cum iudeii ceruseră sângele lui Hristos. „Este un eretic”, strigau adepții fanatici ai Romei. „A-i permite unui eretic atât de oribil să mai trăiască măcar o oră înseamnă înaltă trădare împotriva bisericii. Să fie înălțat imediat eșafodul pentru el!” (Idem, vol. 3, cap. 9). Dar Luther n-a căzut pradă furiei lor. Dumnezeu avea pentru el o lucrare de îndeplinit și îngeri din cer au fost trimiși să-l ocrotească. Totuși mulți care primiseră de la Luther lumina prețioasă au devenit obiectul mâniei lui Satana și au suferit fără teamă tortura și moartea pentru cauza adevărului.
Învățăturile lui Luther au atras atenția minților luminate din toată Germania. Din predicile și din scrierile lui izvorau raze de lumină care trezeau și iluminau mii de oameni. O credință vie lua locul formalismului mort în care fusese ținută biserica timp îndelungat. Oamenii își pierdeau zilnic încrederea în superstițiile romano-catolicismului. Barierele prejudecății se prăbușeau. Cuvântul lui Dumnezeu, prin care Luther testa orice doctrină și orice afirmație, era ca o sabie cu două tăișuri, croindu-și drum spre inimile oamenilor. Pretutindeni se trezea o dorință după creștere spirituală. Pretutindeni erau o foame și o sete după neprihănire cum nu mai fuseseră de secole. Ochii oamenilor, îndreptați atât de mult spre ritualuri omenești și mijlocitori pământești, se întorceau acum, în pocăință și credință, spre Hristos cel răstignit.
Interesul larg răspândit a făcut să crească și mai mult temerile autorităților papale. Luther a primit somația să meargă la Roma pentru a răspunde acuzației de erezie. Această poruncă i-a umplut de groază pe prietenii lui. Ei cunoșteau prea bine pericolul care-l amenința în acel oraș corupt, care era deja îmbătat de sângele martirilor lui Iisus. Așa că au protestat împotriva plecării lui la Roma și au cerut să fie cercetat în Germania.
În cele din urmă, cererea lor s-a aprobat și legatul papei a fost numit să cerceteze cazul. În instrucțiunile pe care pontiful i le dăduse se specifica faptul că Luther deja fusese declarat eretic. De aceea legatul era însărcinat „să-l judece și să-l aresteze fără întârziere”. Dacă Luther avea să rămână statornic, iar legatul nu putea pune mâna pe el, acesta era împuternicit „să-l proscrie în toate părțile Germaniei și să-i exileze, să-i blesteme și să-i excomunice pe toți aceia care sunt de partea lui” (Idem, vol. 4, cap. 2). Mai mult, pentru a dezrădăcina complet erezia otrăvitoare, papa îi dăduse ordin legatului său ca, în afară de împărat, indiferent de rangul bisericesc sau civil al persoanelor în cauză, să îi excomunice pe toți cei care vor neglija să-l aresteze pe Luther și pe adepții lui și să-i predea răzbunării Romei.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Aici se vede adevăratul spirit al papalității. Nicio urmă de principiu creștinesc sau chiar de dreptate elementară nu se află în tot acest document. Luther se găsea la mare depărtare de Roma. Nu avusese ocazia să se explice sau să-și apere poziția. Cu toate acestea, înainte de a fi fost cercetat cazul său, fusese deja declarat eretic și, în aceeași zi, avertizat, acuzat, judecat și condamnat. Toate acestea, din partea celui care pretindea că este sfântul părinte, singura autoritate supremă și infailibilă în biserică sau stat!
În acest timp, când Luther avea atât de mare nevoie de înțelegerea și de sfatul unui prieten adevărat, Dumnezeu, în providența Lui, i l-a trimis la Wittenberg pe Melanchthon. Era un tânăr modest și sfios în maniere. Judecata sănătoasă, cunoștințele vaste și elocvența impresionantă, alături de cinstea și curăția de caracter i-au câștigat admirația și respectul general. Deși talentat, era în aceeași măsură și amabil. Curând, a devenit un ucenic zelos al Evangheliei, prietenul cel mai de încredere și susținătorul cel mai prețuit al lui Luther. Amabilitatea, prudența și precizia lui erau complementare curajului și energiei lui Luther. Unirea lor în lucrare a adăugat forță Reformei și a fost o sursă de mare încurajare pentru Luther.
Orașul Augsburg fusese stabilit ca loc al procesului și reformatorul a pornit pe jos până acolo. Apropiații lui se temeau pentru el. Fusese amenințat în mod deschis că va fi prins și ucis pe cale, iar prietenii l-au implorat să nu se expună. Au insistat pe lângă el să părăsească Wittenbergul pentru un timp și să-și găsească un adăpost sigur la persoane care l-ar fi ocrotit cu bucurie. Dar el nu și-a părăsit locul în care îl așezase Dumnezeu. Trebuia să apere în continuare adevărul cu credincioșie, în ciuda furtunilor care-l loveau. Luther spunea: „Sunt ca Ieremia, un om al luptei și al discordiei, dar, cu cât amenințările lor se înmulțesc, cu atât îmi sporește bucuria... Mi-au distrus deja onoarea și reputația. Mi-a rămas un singur lucru: trupul acesta ticălos. Să-l ia! Astfel îmi vor scurta viața cu câteva ore. Dar, în ce privește sufletul, nu mi-l pot lua. Cel ce dorește să predice cuvântul lui Hristos lumii trebuie să se aștepte la moarte în orice moment” (Idem, vol. 4, cap. 4).
Vestea sosirii lui Luther în Augsburg i-a adus o mare satisfacție legatului papal. Ereticul turbulent care atrăgea atenția lumii întregi părea să se afle acum în puterea Romei și legatul s-a hotărât să nu-l lase să scape. Reformatorul nu reușise să facă rost de bilet de liberă trecere. Prietenii l-au sfătuit să nu apară înaintea legatului fără acest bilet și ei înșiși s-au angajat să i-l procure de la împărat. Legatul intenționa, pe cât posibil, să-l constrângă pe Luther să retracteze sau, dacă nu reușea, să facă să fie dus la Roma pentru a împărtăși soarta lui Hus și a lui Ieronim. De aceea, prin agenții lui, s-a străduit să-l convingă pe Luther să apară fără bilet de liberă trecere și să se încreadă în îndurarea lui. Reformatorul a refuzat categoric să facă acest lucru. Până când n-a primit documentul care-i garanta protecția împăratului, n-a apărut în fața ambasadorului papal.
Din motive diplomatice, adepții Romei au hotărât să încerce să-l câștige pe Luther printr-o aparentă amabilitate. În întrevederile cu el, legatul a avut o atitudine prietenoasă, însă i-a cerut să se supună necondiționat autorității bisericii și să renunțe la toate afirmațiile sale, fără argumentare sau discuții. Însă el nu apreciase corect caracterul celui cu care avea de-a face. În răspunsul lui, Luther și-a exprimat respectul față de biserică, dorința de adevăr, dispoziția de a răspunde tuturor obiecțiilor față de ceea ce predicase și de a supune doctrinele lui deciziei anumitor universități renumite. În același timp însă, a protestat împotriva procedeului cardinalului de a-i cere să retracteze fără să-i fi dovedit că greșea.
Singurul răspuns pe care l-a primit a fost: „Retractează, retractează!” Luther a arătat că poziția lui era susținută de Scripturi și a declarat ferm că nu poate să renunțe la adevăr. Legatul, nefiind în stare să răspundă argumentelor sale, l-a copleșit cu o furtună de reproșuri, batjocuri și lingușiri, presărate cu citate din tradiție și din declarațiile sfinților părinți, neacordându-i reformatorului nicio ocazie să vorbească. Văzând că întrevederea, dacă avea să fie continuată astfel, urma să fie cu totul inutilă, Luther a obținut în cele din urmă, nu fără opoziție, permisiunea să-și prezinte răspunsul în scris.
„Făcând astfel”, îi scria el unui prieten, „cel oprimat are un dublu câștig: mai întâi, ceea ce este scris poate fi supus și judecății altora și, în al doilea rând, cel care scrie are o șansă mai bună de a avea influență asupra temerilor, dacă nu chiar a conștiinței unui despot arogant și vorbăreț, care, altfel, ar domina prin vorbirea lui tiranică” (Martyn, The Life and Times of Luther, p. 271, 272).
La întrevederea următoare, Luther a prezentat o expunere clară, concisă și convingătoare a concepțiilor sale, susținută pe deplin cu multe citate din Scriptură. După ce a citit această expunere cu voce tare, i-a înmânat-o cardinalului, care a aruncat-o cu dispreț deoparte, declarând că este o înșiruire de cuvinte fără rost și de citate irelevante. Luther, profund indignat, l-a întâmpinat acum pe înfumuratul prelat pe propriul lui teren – tradițiile și învățăturile bisericii – și i-a demolat complet pretențiile.
Când a văzut că nu poate răspunde argumentației lui Luther, prelatul și-a pierdut stăpânirea de sine și, plin de furie, a strigat: „Retractează sau te trimit la Roma, ca să apari înaintea judecătorilor care au fost numiți să ia cunoștință de cazul tău. Te voi excomunica pe tine, iar pe toți partizanii tăi și pe toți cei care te vor sprijini vreodată îi voi da afară din biserică.” Și, în cele din urmă, a declarat pe un ton îngâmfat și plin de mânie: „Retractează sau nu te mai întorci acasă!” (D’Aubigné, London ed., vol. 4, cap. 8).
Reformatorul s-a retras imediat împreună cu prietenii lui, declarând astfel clar că nu avea să facă nicio retractare. Nu aceasta intenționase cardinalul. El se măgulise cu ideea că, prin violență, ar putea să-l înspăimânte pe Luther și să-l determine să se supună. Acum, rămas singur cu susținătorii lui, îi privea când pe unul, când pe altul, plin de ciudă din cauza neașteptatului eșec al planurilor sale.
Eforturile lui Luther n-au rămas fără rezultate pozitive. Cei care au fost de față au avut ocazia să-i compare pe cei doi bărbați și să judece singuri ce spirit manifestase fiecare, precum și forța și veridicitatea pozițiilor lor. Ce contrast izbitor! Reformatorul – simplu, modest, hotărât – stătea în puterea lui Dumnezeu, având adevărul de partea lui. Reprezentantul papei – plin de sine, arogant, înfumurat și irațional –, neavând niciun argument din Scripturi, striga totuși cu vehemență: „Retractează sau vei fi trimis la Roma pentru a fi pedepsit!”
Deși Luther obținuse un bilet de liberă trecere, trimișii papei complotau să-l prindă și să-l întemnițeze. Deoarece era inutil să mai rămână acolo, prietenii l-au sfătuit să se întoarcă imediat la Wittenberg și să ia toate măsurile de precauție pentru a-și ascunde intențiile. Ca urmare, a părăsit Augsburgul înainte de revărsatul zorilor, călare, însoțit numai de o călăuză pusă la dispoziție de magistratul orașului. A străbătut în taină străzile întunecate și tăcute ale orașului, plin de presimțiri rele. Dușmanii, vigilenți și cruzi, puneau la cale distrugerea lui. Avea să scape oare de cursele care îi fuseseră pregătite? Acelea au fost momente de îngrijorare și de rugăciune serioasă. A ajuns la o poartă mică în zidul orașului. I s-a deschis și a trecut împreună cu călăuza fără nicio piedică. Odată aflați în siguranță afară, fugarii au grăbit pasul și, înainte ca legatul să afle despre plecarea lui, Luther era departe de persecutorii săi. Satana și emisarii lui au fost înfrânți. Omul pe care-l credeau în mâna lor fugise, scăpase ca o pasăre din lațul păsărarului.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
La primirea veștii că Luther a scăpat, legatul a fost copleșit de surprindere și de mânie. Se așteptase să primească mari onoruri pentru înțelepciunea și fermitatea cu care tratase acest perturbator al bisericii, dar speranțele i se năruiseră. El și-a exprimat mânia într-o scrisoare către Frederic, electorul de Saxonia, acuzându-l cu înverșunare pe Luther și cerându-i principelui să-l trimită pe reformator la Roma sau să-l expulzeze din Saxonia.
În apărarea sa, Luther a cerut ca legatul sau papa să-i arate din Cuvântul lui Dumnezeu erorile, angajându-se în modul cel mai solemn să renunțe la învățăturile lui dacă se va arăta că sunt în contradicție cu Scripturile. El și-a exprimat recunoștința față de Dumnezeu, care îl socotise vrednic să sufere pentru o cauză atât de sfântă.
Până atunci, prințul elector cunoștea foarte puțin doctrinele reformate, dar a fost profund impresionat de sinceritatea, forța și claritatea cuvintelor lui Luther, așa că s-a hotărât să-l protejeze până când avea să se demonstreze că reformatorul greșise. Ca răspuns la cererea legatului papal, el i-a scris: „Întrucât dr. Martin a apărut înaintea domniei voastre la Augsburg, ar trebui să fiți mulțumit. Nu ne-am așteptat să vă străduiți să-l faceți să retracteze fără să-l fi convins de greșelile lui. Niciunul dintre învățații din principatul nostru nu m-a informat că doctrina lui Martin este nelegiuită, anticreștină sau eretică.” Mai mult, prințul a refuzat să-l trimită pe Luther la Roma sau să-l expulzeze din ținuturile lui (D’Aubigné, vol. 4, cap.10).
Electorul vedea că există o decădere generală a valorilor morale în societate. Era necesară o mare acțiune de reformă. Reglementările complicate și costisitoare pentru a ține sub control și a pedepsi infracțiunile n-ar fi fost necesare dacă oamenii ar fi recunoscut și ar fi ascultat de cerințele lui Dumnezeu și de îndemnurile unei conștiințe luminate. El a văzut că acțiunile lui Luther aveau tocmai acest scop și, în ascuns, se bucura că în biserică se făcea simțită o influență mai bună.
El vedea și că, în calitatea sa de profesor la universitate, Luther avea un succes remarcabil. Trecuse doar un an de când reformatorul își afișase tezele pe ușa bisericii castelului și se vedea deja o mare scădere a numărului de pelerini care vizitau biserica la Sărbătoarea Tuturor Sfinților. Roma fusese sărăcită de închinători și de darurile lor, dar locul acestora a fost luat de o altă categorie de oameni care veneau acum la Wittenberg, nu ca pelerini care să-i adore relicvele (moaștele), ci ca studenți care să-i umple sălile de curs. Scrierile lui Luther stârniseră pretutindeni un interes nou pentru Sfintele Scripturi și studenții veneau la universitate nu numai din toate părțile Germaniei, ci și din alte țări. Tineri care veneau pentru prima dată să vadă Wittenbergul „își ridicau mâinile spre cer și-L lăudau pe Dumnezeu, care făcuse ca lumina adevărului să strălucească din acest oraș, cum strălucise în vechime, din Sion, și de aici să se răspândească în țările cele mai îndepărtate” (Idem, vol. 4, cap. 10).
Luther era doar parțial convins de erorile romano-catolicismului. Dar, când compara Sfintele Scripturi cu decretele și constituțiile papale, se umplea de uimire. „Citesc”, scria el, „decretele pontifilor și... nu știu dacă papa este însuși antihristul sau apostolul lui, atât de greșit este reprezentat și atât de mult este răstignit Hristos în ele” (Idem, vol. 5, cap. 1). Totuși, în tot acest timp, Luther era încă un susținător al Bisericii Romano-Catolice și nici nu-i trecea prin gând că se va separa vreodată de ea.
Scrierile și doctrina reformatorului se răspândeau pretutindeni în creștinătate. Lucrările lui au ajuns în Elveția și în Olanda. Exemplare ale scrierilor lui au pătruns în Franța și în Spania. În Anglia, învățăturile lui au fost primite ca fiind cuvântul vieții. Adevărul se răspândise, de asemenea, în Belgia și în Italia. Mii de oameni se trezeau din letargia de moarte la bucuria și speranța unei noi vieți de credință.
Roma devenea din ce în ce mai iritată de atacurile lui Luther, iar unii dintre adversarii săi fanatici, chiar și doctori la universități catolice, declarau că cel care îl va ucide pe călugărul răzvrătit va fi fără păcat. Într-o zi, un străin cu un pistol ascuns sub mantie s-a apropiat de reformator și l-a întrebat de ce umblă singur. „Sunt în mâna lui Dumnezeu”, i-a răspuns Luther. „El este tăria mea și scutul meu. Ce poate să-mi facă omul?” (Idem, vol. 6, cap. 2). Auzind aceste cuvinte, omul s-a îngălbenit și a luat-o la fugă ca din fața îngerilor cerului.
Roma era hotărâtă să-l distrugă pe Luther, însă Dumnezeu îl apăra. Învățăturile lui ajungeau pretutindeni – „în colibe și mănăstiri, (…) în castelele nobililor, în universități și în palatele regilor” – și oameni nobili se ridicau din toate părțile pentru a-i susține eforturile (Idem, vol. 6, cap. 2).
Cam în această perioadă, citind lucrările lui Hus, Luther a descoperit că marele adevăr al îndreptățirii prin credință, pe care el însuși îl susținea și îl predica, fusese deja afirmat de reformatorul din Boemia. „Toți”, spunea Luther, „Pavel, Augustin și eu însumi, am fost husiți fără să știm!” „Cu siguranță că Dumnezeu va pedepsi lumea”, a continuat el, „întrucât adevărul i-a fost predicat acum un secol, dar a fost ars!” (Wylie, vol. 6, cap. 1).
Într-un apel adresat împăratului și nobilimii din Germania pentru reformarea creștinătății, Luther scria cu privire la papă: „Este un lucru oribil să-l vezi pe omul care se pretinde a fi locțiitorul lui Hristos etalând un lux pe care niciun împărat nu-l poate egala. Se aseamănă el cu Iisus cel sărac sau cu Petru cel umil? Se spune că el este stăpânul lumii! Dar Hristos, al cărui vicar se laudă că este, spunea: «Împărăția Mea nu este din lumea aceasta.» Pot oare domeniile unui vicar să se întindă dincolo de acelea ale superiorului său?” (D’Aubigné, vol. 6, cap. 3).
Despre universități scria astfel: „Tare mi-e teamă că universitățile se vor dovedi a fi marile porți ale iadului, dacă în ele nu se lucrează cu stăruință ca Sfintele Scripturi să fie explicate și întipărite în inimile tinerilor. Nu sfătuiesc pe nimeni să-și dea copilul în școlile unde Scripturilor nu li se acordă primul loc. Orice instituție în care oamenii nu se ocupă neîncetat de Cuvântul lui Dumnezeu devine inevitabil coruptă” (Idem, b. 6, cap. 3).
Acest apel s-a răspândit cu repeziciune în toată Germania și a exercitat o influență puternică asupra oamenilor. Întreaga națiune a fost pusă în mișcare, iar mulțimile s-au trezit și s-au adunat în jurul steagului Reformei. Adversarii lui Luther, arzând de dorința de răzbunare, au insistat pe lângă papă să ia măsuri energice împotriva lui. S-a decretat ca învățăturile lui să fie imediat condamnate. Reformatorului și adepților lui le-au fost acordate 60 de zile, după care, dacă nu retractau, urmau să fie excomunicați.