Reforma nu s-a încheiat cu Luther, așa cum presupun mulți. Ea trebuie continuată până la sfârșitul istoriei lumii. Luther a avut de îndeplinit o mare lucrare, și anume să reflecte asupra altora lumina care Dumnezeu a îngăduit să strălucească asupra lui. Totuși el nu a primit toată lumina care urma să fie dată lumii. De atunci și până astăzi, asupra Scripturilor a strălucit continuu o lumină nouă și noi adevăruri au fost mereu descoperite.
Cuvântarea legatului a făcut o impresie profundă asupra celor care luaseră parte la Dietă. Luther nu a fost prezent acolo cu adevărurile clare și convingătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu pentru a-l învinge pe trimisul papei. N-a existat nicio încercare de a-l apăra pe reformator. Tendința generală era nu doar aceea de a-l condamna pe el și doctrinele pe care le predica, ci, dacă ar fi fost posibil, și de a dezrădăcina erezia. Roma avusese parte de cea mai favorabilă oportunitate pentru a-și apăra cauza. Tot ce ar fi putut spune în apărarea ei fusese spus. Însă aparenta victorie era semnul înfrângerii. De acum înainte, contrastul dintre adevăr și eroare urma să fie văzut și mai clar, pe măsură ce acestea urmau să se confrunte în luptă deschisă. Din acea zi, Roma nu avea să se mai simtă niciodată atât de sigură cum fusese atunci.
Deși majoritatea membrilor Dietei n-ar fi ezitat să-l predea pe Luther răzbunării Romei, mulți dintre ei vedeau și deplângeau depravarea din biserică, dorindu-și ca abuzurile suferite de poporul german, ca urmare a corupției și a lăcomiei ierarhiei papale, să înceteze. Legatul prezentase papalitatea în lumina cea mai pozitivă. Însă Domnul l-a inspirat pe un participant la Dietă să facă o descriere reală a efectelor tiraniei papale. Cu o fermitate nobilă, ducele George de Saxonia s-a ridicat în adunarea aceea princiară și a numit cu o exactitate teribilă înșelăciunile și monstruozitățile papalității, precum și urmările lor groaznice. În încheiere a spus:
„Acestea sunt doar câteva dintre abuzurile care strigă împotriva Romei. Orice urmă de rușine a dispărut și singurul lor scop este… banul, banul, banul, (…) astfel că predicatorii, care ar trebui să predice adevărul, nu spun decât minciuni și nu numai că sunt tolerați, ci sunt și răsplătiți, deoarece, cu cât minciunile sunt mai mari, cu atât mai mare este câștigul. Din acest izvor murdar curg ape infecte. Destrăbălarea merge mână în mână cu lăcomia… Vai, faptele scandaloase ale clerului sunt cele care aruncă atât de multe suflete sărmane în iadul cel veșnic! Trebuie să se facă o reformă generală” (Idem, vol. 7, cap. 4).
Nici chiar Luther nu putea denunța mai viu și mai energic abuzurile papale, iar faptul că vorbitorul era un adversar hotărât al reformatorului a conferit și mai multă putere cuvintelor lui.
Dacă ochii celor prezenți ar fi fost deschiși, i-ar fi văzut pe îngerii lui Dumnezeu în mijlocul lor, revărsând raze de lumină prin întunericul rătăcirii și deschizând mințile și inimile pentru a accepta adevărul. Puterea Dumnezeului adevărului și al înțelepciunii îi stăpânea chiar și pe adversarii Reformei, pregătind astfel calea pentru marea lucrare care urma să aibă loc. Martin Luther n-a fost prezent, dar glasul Unuia mai mare decât el fusese auzit în adunarea aceea.
Dieta a numit îndată un comitet care să întocmească o listă cu oprimările papale care apăsau atât de greu asupra poporului german. Această listă, care conținea 101 capete de acuzare, a fost prezentată împăratului împreună cu cererea de a se lua măsuri imediate pentru îndepărtarea acestor abuzuri. „Ce pierdere de suflete de creștini”, spuneau petiționarii, „ce jaf, ce jecmănire, ce scandaluri înconjoară capul spiritual al creștinătății! Este de datoria noastră să împiedicăm ruina și dezonoarea poporului nostru. Din acest motiv, vă rugăm în modul cel mai umil, dar și cel mai serios, să ordonați urgent o reformă generală și să garantați realizarea ei” (Idem, vol. 7, cap. 4).
Membrii consiliului au cerut acum ca reformatorul să se înfățișeze înaintea lor. În ciuda insistențelor, protestelor și amenințărilor lui Aleander, împăratul a consimțit în cele din urmă, iar Luther a fost somat să apară înaintea Dietei. Odată cu somația, i-a fost acordat și un bilet de liberă trecere, garantându-i-se înapoierea într-un loc sigur. Acestea au fost duse la Wittenberg de un mesager care a fost împuternicit să-l aducă pe Luther la Worms.
Prietenii lui Luther erau înspăimântați și tensionați. Cunoscând prejudecățile și dușmănia care existau împotriva lui, se temeau că nici chiar biletul de liberă trecere nu va fi respectat și l-au rugat să nu-și pună viața în pericol. El le-a răspuns: „Trimișii papei nu-și doresc prezența mea la Worms, ci condamnarea și moartea mea. Dar nu are importanță. Să nu vă rugați pentru mine, ci pentru Cuvântul lui Dumnezeu… Hristos îmi va da Duhul Său ca să-i înving pe acești preoți ai rătăcirii. Îi voi disprețui cât timp voi trăi și, prin moartea mea, voi triumfa asupra lor. La Worms se depun toate eforturile pentru a mă forța să retractez, dar retractarea mea va fi aceasta: «Am afirmat mai înainte că papa este vicarul lui Hristos, acum declar că el este adversarul Domnului nostru și apostolul Diavolului»” (Idem, vol. 7, cap. 6).
Luther nu urma să facă această călătorie primejdioasă singur. Pe lângă mesagerul imperial, trei dintre cei mai credincioși prieteni ai lui s-au decis să-l însoțească. Melanchthon dorea cu ardoare să li se alăture. Inima lui era strâns legată de a lui Luther și era dispus să-l urmeze, dacă ar fi fost nevoie, chiar și în temniță sau la moarte. Dar rugămințile i-au fost refuzate. Dacă Luther ar fi pierit, speranțele Reformei rămâneau în tânărul său colaborator. Când s-a despărțit de Melanchthon, reformatorul a spus: „Dacă nu mă întorc și vrăjmașii mei mă vor omorî, continuă să predici și rămâi statornic în adevăr. Lucrează în locul meu… Dacă tu supraviețuiești, moartea mea nu va avea mari consecințe” (Idem, vol. 7, cap 7). Studenții și locuitorii Wittenbergului care se adunaseră să fie martori la plecarea lui Luther erau profund mișcați. Mulți oameni ale căror inimi fuseseră atinse de Evanghelie și-au luat rămas-bun plângând. Astfel au plecat din Wittenberg reformatorul și însoțitorii lui.
În timpul călătoriei, au observat că mințile oamenilor erau apăsate de presimțiri sumbre. În unele orașe nu li s-a dat nicio onoare. Când s-au oprit pentru noapte, un preot simpatizant și-a exprimat temerile, arătându-i lui Luther portretul unui reformator italian care suferise moartea de martir. A doua zi, au aflat că scrierile lui Luther fuseseră condamnate la Worms. Soli imperiali anunțau decretul împăratului și le cereau oamenilor să aducă la magistrați lucrările proscrise. Mesagerul împăratului, temându-se pentru siguranța lui Luther în fața Dietei și gândindu-se că, poate, începuse deja să șovăie, l-a întrebat dacă încă mai dorea să meargă. El a răspuns: „Cu toate că sunt proscris în toate orașele, voi merge înainte” (Idem, vol. 7, cap. 7).
La Erfurt, Luther a fost primit cu cinste. Înconjurat de mulțimi de oameni care îl admirau, a străbătut străzile pe care mersese de multe ori cu traista lui de cerșetor. A vizitat chilia de la mănăstire și s-a gândit la luptele prin care lumina care inunda acum Germania fusese revărsată la început asupra sufletului său. A fost rugat să predice. Acest lucru îi fusese interzis, dar mesagerul i-a dat permisiunea și călugărul care odinioară fusese omul de corvoadă al mănăstirii s-a urcat acum la amvon.