„Iisus din Nazaret, adevăratul Mesia”, zicea el, „ale cărui mâini și picioare au fost străpunse, care a fost dus ca un miel la tăiere, care a fost om al durerii și obișnuit cu suferința, a cărui primă venire a avut loc după ce sceptrul a fost luat de la Iuda și toiagul de cârmuire dintre picioarele sale, va veni a doua oară pe norii cerului cu trâmbița Arhanghelului” (Joseph Wolff, Researches and Missionary Labors, p. 62). „Va sta pe Muntele Măslinilor, iar stăpânirea asupra întregii creații, care i-a fost încredințată odată lui Adam și pe care acesta a pierdut-o (Geneza 1:26; 3:17), Îi va fi dată Lui. El va fi Împărat peste tot pământul. Gemetele și tânguirile creației vor înceta și imnuri de laudă și mulțumire se vor auzi… Când va veni Iisus în slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri, (…) mai întâi vor învia cei morți în Hristos (1 Tesaloniceni 4:16; 1 Corinteni 15:52). Aceasta este ceea ce noi, creștinii, numim prima înviere. Atunci regnul animal își va schimba natura (Isaia 11:6-9) și se va supune lui Iisus (Psalmul 8). Va domni o pace universală” (Journal of the Rev. Joseph Wolff, p. 378, 379). „Domnul va privi din nou asupra pământului și va spune: «Iată, este foarte bun»” (Idem, p. 294).
Wolff credea că venirea Domnului este aproape, în interpretarea dată de el perioadelor profetice marele eveniment fiind plasat la o diferență de câțiva ani de timpul fixat de Miller. Celor care susțineau cu Scriptura că „despre ziua aceea și despre ceasul acela nu știe nimeni” (Matei 24:36), că oamenii nu știu nimic despre cât de apropiată este venirea Sa, Wolff le răspundea: „A spus oare Domnul că ziua aceea și ceasul acela nu vor fi cunoscute niciodată? Nu ne-a dat El semnele timpului, ca să știm, cel puțin, când se apropie venirea Sa, așa cum apropierea verii se cunoaște după înfrunzirea smochinului (Matei 24:32)? Nu vom cunoaște oare niciodată această perioadă, când El Însuși ne îndeamnă nu numai să citim cartea profetului Daniel, ci s-o și înțelegem? Și chiar în cartea lui Daniel se spune că profeția va fi sigilată până la vremea sfârșitului (cum era cazul în timpul lui) și că «mulți o vor citi și cunoștința [cu privire la momentul acela] va crește» (Daniel 12:4). Pe lângă aceasta, Domnul nu intenționează să spună că apropierea acelui moment nu va fi cunoscută, ci că despre ziua aceea exactă și despre ceasul acela exact nu știe nimeni. El spune că vom înțelege suficient de mult din semnele timpului, încât acest lucru să ne facă să ne pregătim pentru revenirea Sa, după cum și Noe a pregătit arca” (Wolff, Researches and Missionary Labors, p. 404, 405).
Referindu-se la sistemul popular de interpretare, sau de răstălmăcire, a Scripturilor, Wolff scria: „Cea mai mare parte a bisericii creștine s-a abătut de la înțelesul clar al Scripturii și s-a îndreptat către sistemul fantasmagoric al budiștilor, care cred că fericirea viitoare a omenirii va consta în deplasarea sufletelor prin aer. Acești credincioși presupun că, atunci când citesc în Scriptură iudei, trebuie să înțeleagă neamuri, iar, când citesc Ierusalim, trebuie să înțeleagă biserica și, dacă scrie pământ, înseamnă cer. Prin venirea Domnului, ei înțeleg progresul societăților misionare, iar suirea pe muntele casei Domnului înseamnă o mare adunare a metodiștilor” (Journal of the Rev. Joseph Wolff, p. 96).
Timp de 24 de ani, din 1821 până în 1845, Wolff a călătorit foarte mult: în Africa a vizitat Egiptul și Etiopia, în Asia a traversat Palestina, Siria, Persia, Buhara și India. A vizitat de asemenea Statele Unite, oprindu-se, pe drum, să predice în insula Sf. Elena. A sosit în New York în august 1837 și, după ce a vorbit în acel oraș, a predicat în Philadelphia și Baltimore, îndreptându-se, în cele din urmă, spre Washington. „Aici”, spunea el, „în urma unei moțiuni înaintate de fostul președinte John Quincy Adams uneia dintre camerele Congresului, Camera a aprobat în unanimitate să folosesc Sala Congresului pentru o cuvântare, pe care am ținut-o într-o sâmbătă, fiind onorat de prezența tuturor membrilor Congresului, precum și de cea a episcopului de Virginia și a clerului și locuitorilor din Washington. Aceeași onoare mi-a fost acordată de membrii guvernului din New Jersey și Pennsylvania, în a căror prezență am ținut cuvântări despre cercetările mele din Asia, precum și despre domnia personală a lui Iisus Hristos” (Idem, p. 398, 399).
Dr. Wolff a călătorit în cele mai barbare țări fără protecția vreunei autorități europene, trecând prin multe greutăți și fiind înconjurat de numeroase pericole. A fost bătut cu ciomege și înfometat, vândut ca sclav și condamnat de trei ori la moarte. A fost atacat de bandiți și uneori aproape a murit de sete. Odată a fost jefuit de tot ce avea și lăsat să călătorească sute de mile pe jos, prin munți, cu fața biciuită de zăpadă și cu picioarele goale, amorțite de contactul cu pământul înghețat.
Când a fost avertizat să nu meargă neînarmat printre triburile sălbatice și ostile, el a declarat că „are arme” – „rugăciune, zel pentru Hristos și încredere în ajutorul Său”. „Mai am”, a zis el, „iubire față de Dumnezeu și față de semenii mei în inimă și Biblia în mână” (W. H. D. Adams, In Perils Oft, p. 192). Oriunde mergea, avea cu el Biblia în limbile ebraică și engleză. Despre una dintre ultimele sale călătorii spunea: „Am… ținut Biblia deschisă în mâini. Am simțit că puterea mea era în această Carte și că puterea ei mă va susține” (Idem, p. 201).
Astfel, a fost perseverent în activitatea lui până când vestea judecății a ajuns la o mare parte din omenire. Printre iudei, turci, parși, hinduși și multe alte naționalități și rase, el a răspândit Cuvântul lui Dumnezeu în aceste limbi diferite, anunțând pretutindeni domnia apropiată a lui Mesia.
În călătoriile lui la Buhara, a descoperit că doctrina apropiatei reveniri a Domnului era cunoscută de un popor îndepărtat și izolat. „Arabii din Yemen”, spunea el, „dețin o carte numită Seera, în care se menționează despre a doua venire a lui Hristos și despre domnia Sa în slavă, iar ei așteaptă ca evenimente mari să aibă loc în anul 1840” (Journal of the Rev. Joseph Wolff, p. 377). „În Yemen… am petrecut șase zile împreună cu fiii lui Recab. Ei nu beau vin, nu cultivă viță-de-vie, nu seamănă nimic, trăiesc în corturi și-și amintesc de bătrânul Ionadab, fiul lui Recab. Am găsit împreună cu ei copii ai lui Israel din tribul lui Dan, (…) care așteaptă alături de fiii lui Recab venirea grabnică a lui Mesia pe norii cerului” (Idem, p. 389).
O credință asemănătoare a fost descoperită de un alt misionar în Tataria. Un preot tătar l-a întrebat pe misionar când va veni Hristos a doua oară. Când misionarul a răspuns că nu știe nimic despre acest lucru, preotul a părut foarte surprins de o așa ignoranță la cineva care se pretindea profesor de Biblie și și-a exprimat propria credință, întemeiată pe profeție, că Hristos va reveni în anul 1844.
În 1826, mesajul despre revenirea lui Hristos a început să fie predicat în Anglia. Aici mișcarea nu a căpătat o formă atât de pronunțată ca în America. Momentul exact al revenirii n-a fost predicat la un nivel atât de general, însă marele adevăr al apropiatei veniri a lui Hristos cu putere și slavă a fost proclamat intens, și aceasta nu numai printre disidenți și nonconformiști. Mourant Brock, un scriitor englez, declara că aproape șapte sute de pastori ai Bisericii Anglicane au fost angrenați în predicarea „acestei Evanghelii a Împărăției” (Matei 24:14). Mesajul care indica anul 1844 ca moment al revenirii Domnului a fost predicat și în restul Marii Britanii. Publicațiile venite din Statele Unite care tratau acest subiect erau larg răspândite. În Anglia, cărțile și revistele se retipăreau. În anul 1842, Robert Winter, englez prin naștere, care acceptase credința în revenirea lui Hristos în America, s-a întors în țara sa natală pentru a anunța venirea Domnului. Mulți i s-au alăturat în această acțiune și vestea judecății a fost proclamată în diferite părți ale Angliei.
În America de Sud, în mijlocul barbariei și al comportamentului lipsit de scrupule al clericilor, Lacunza, un iezuit spaniol, a descoperit Scripturile și, astfel, a acceptat adevărul revenirii iminente a lui Hristos. Hotărât să-i avertizeze și pe alții și dorind în același timp să evite cenzura Romei, și-a publicat convingerile sub pseudonimul „Rabi Ben-Ezra”, prezentându-se ca un convertit iudeu. Lacunza a trăit în secolul al XVIII-lea, dar cartea lui a ajuns la Londra cam prin anul 1825 și a fost tradusă în limba engleză. Publicarea ei a servit la adâncirea interesului pentru cea de-a doua venire, interes care fusese deja stârnit în Anglia.