- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Când le era prezentată obligativitatea păzirii Sabatului, mulți răspundeau cu tot felul de raționamente omenești. Ei spuneau: „Noi am păzit dintotdeauna duminica, părinții noștri au păzit-o și mulți oameni buni și evlavioși au murit fericiți păzind-o. Dacă pentru ei a fost bine așa, și pentru noi este. Păzirea acestui nou Sabat ne va pune în dezacord cu lumea și nu vom mai avea nicio influență asupra ei. Ce poate spera să realizeze o mică grupă care păzește ziua a șaptea, spre deosebire de lumea întreagă, care păzește duminica?” Prin argumente similare, iudeii justificaseră faptul că L-au respins pe Hristos. Dacă părinții lor fuseseră acceptați de Dumnezeu prin faptul că aduceau jertfe, atunci de ce n-ar putea și copiii lor să obțină mântuirea urmând aceeași cale? Tot astfel și în zilele lui Luther, adepții papalității obiectau că mulți creștini adevărați au murit în credința catolică și, prin urmare, acea religie era suficientă. Asemenea raționamente se vor dovedi o adevărată piedică în calea oricărei înaintări în credință sau în practicarea religiei.
Mulți susțineau că păzirea duminicii a fost o doctrină stabilă și o practică foarte răspândită a bisericii timp de multe secole. Împotriva acestui argument, s-a arătat că Sabatul și păzirea lui erau mult mai vechi, la fel de vechi ca însăși lumea, și aveau aprobarea atât a îngerilor, cât și a lui Dumnezeu. Când au fost puse temeliile pământului, când stelele dimineții cântau și când toți fiii lui Dumnezeu strigau de bucurie, atunci au fost puse bazele Sabatului (Iov 38:6,7; Geneza 2:1-3). Această instituție merită în mod justificat respectul nostru. Ea n-a fost stabilită de vreo autoritate omenească și nu se bazează pe tradiții omenești, ci a fost întemeiată de Cel Îmbătrânit de zile și poruncită de Cuvântul Său veșnic.
Când atenția oamenilor le-a fost îndreptată spre subiectul reformei în ce privește Sabatul, preoții și pastorii populari au răstălmăcit Cuvântul lui Dumnezeu, interpretându-l în așa fel, încât să liniștească cât mai mult mințile cercetătoare. Cei care nu cercetau personal Scripturile s-au mulțumit să accepte acele concluzii care se armonizau cu dorințele lor. Mulți s-au străduit să distrugă adevărul prin discuții, prin sofisme, prin tradițiile Sfinților Părinți și prin autoritatea bisericii. Apărătorii lui au apelat însă la Biblie în încercarea lor de a apăra valabilitatea poruncii a patra. Oameni umili, înarmați doar cu adevărul biblic, au rezistat atacurilor unor persoane culte, care au constatat cu surpriză și mânie că raționamentele lor elocvente erau fără putere împotriva judecății simple și directe a celor care se pricepeau mai bine la Scriptură decât la subtilități academice.
În lipsa dovezilor biblice care să vină în sprijinul poziției lor, mulți insistau în mod perseverent, uitând că același raționament fusese folosit împotriva lui Hristos și a apostolilor Săi: „De ce conducătorii noștri nu înțeleg această problemă a Sabatului? Doar puțini cred ceea ce credeți voi. Nu se poate ca voi să aveți dreptate și toți învățații lumii să greșească.”
Pentru a combate asemenea argumente, era necesar numai să se citeze Scriptura și istoria, ca să se vadă ceea ce a făcut Dumnezeu cu poporul Său de-a lungul timpului. Dumnezeu acționează prin cei care aud și ascultă de glasul Său, prin cei care vor spune, dacă va fi nevoie, adevăruri care nu plac, prin cei care nu se tem să mustre păcate larg răspândite. Motivul pentru care El nu alege prea des oameni cu studii și cu poziții înalte ca să conducă mișcări de reformă este acela că ei se bazează pe crezurile lor, pe teoriile și sistemele lor teologice, și nu simt nevoia să fie învățați de Dumnezeu. Numai cei care au o relație personală cu Izvorul înțelepciunii pot să înțeleagă sau să explice Scripturile. Oameni cu mai puțină educație sunt adesea chemați să proclame adevărul, dar nu pentru că sunt neînvățați, ci pentru că nu se încred în ei înșiși și pot fi învățați de Dumnezeu. Ei sunt educați în școala lui Hristos, iar modestia și ascultarea îi fac mari. Încredințându-le cunoașterea adevărului Său, Dumnezeu le acordă o cinste în comparație cu care onorurile și demnitățile pământești sunt fără valoare.
Majoritatea adventiștilor au respins adevărurile despre Sanctuar și Legea lui Dumnezeu și mulți au renunțat chiar și la credința lor în mișcarea de așteptare a revenirii lui Hristos, adoptând concepții greșite și contradictorii despre profețiile care se aplicau acesteia. Unii au căzut în greșeala de a fixa, în mod repetat, date pentru venirea lui Hristos. Lumina care strălucea acum asupra subiectului Sanctuarului ar fi trebuit să le arate că nicio perioadă profetică nu se întinde până la a doua venire, că timpul exact al venirii Sale nu este prezis. Respingând însă această lumină, ei au continuat să fixeze dată după dată pentru venirea Domnului și de tot atâtea ori au fost dezamăgiți.
Când biserica din Tesalonic a acceptat idei greșite despre venirea lui Hristos, apostolul Pavel i-a sfătuit pe credincioși să-și verifice cu atenție speranțele și așteptările în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. El le-a prezentat profețiile care vorbeau despre evenimentele ce urmau să aibă loc înainte ca Hristos să vină și le-a arătat că nu aveau niciun motiv să-L aștepte în zilele lor. „Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel” (2 Tesaloniceni 2:3) sunt cuvintele lui de avertizare. Dacă nutreau speranțe care nu erau bazate pe Scriptură, puteau acționa greșit. Dezamăgirea îi putea expune batjocurii celor necredincioși și pericolului de a se descuraja și de a fi tentați să se îndoiască de adevărurile care erau esențiale pentru mântuirea lor. Avertizarea apostolului către credincioșii din Tesalonic conține o lecție importantă pentru cei care trăiesc în zilele de pe urmă. Mulți adventiști considerau că, în condițiile în care credința lor nu era ancorată de o anumită dată a revenirii Domnului, nu puteau fi zeloși și perseverenți în pregătirea lor. Însă, cum speranțele lor erau aprinse din nou și din nou numai pentru a fi distruse, credința lor a primit o lovitură atât de puternică, încât a fost aproape imposibil să mai fie impresionați de marile adevăruri ale profeției.
Predicarea unei date fixe pentru judecată în momentul în care a fost proclamat mesajul primului înger a fost un lucru hotărât de Dumnezeu. Calculul perioadelor profetice pe care s-a bazat acel mesaj, calcul care stabilea sfârșitul perioadei celor 2.300 de zile în toamna anului 1844, nu putea fi contestat. Eforturile repetate de a găsi date noi pentru începutul și sfârșitul perioadelor profetice, precum și raționamentele eronate necesare pentru a susține aceste poziții nu numai că au îndepărtat mințile de la adevărul prezent, ci au făcut ca toate eforturile de a explica profețiile să fie privite cu desconsiderare. Cu cât sunt fixate mai des date pentru a doua venire a lui Hristos și cu cât sunt predicate mai mult, cu atât se îndeplinesc mai bine planurile lui Satana. După ce trece momentul fixat, el îi face pe oameni să îi ridiculizeze și să-și bată joc de cei care cred în revenirea Mântuitorului, aruncând astfel o pată asupra marii mișcări adventiste din anii 1843 și 1844. Cei care persistă în această greșeală vor ajunge să fixeze, în cele din urmă, o dată prea îndepărtată în viitor. Astfel, se vor complace într-o siguranță falsă și mulți nu-și vor da seama de înșelăciune decât când va fi prea târziu.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Istoria vechiului Israel este o ilustrare izbitoare a experienței prin care au trecut adventiștii. Dumnezeu i-a condus pe cei care Îi așteptau venirea exact cum i-a condus pe copiii lui Israel la ieșirea din Egipt. În timpul marii lor dezamăgiri, credința le-a fost testată așa cum a fost testată credința evreilor la Marea Roșie. Dacă și-ar fi pus încrederea în mâna călăuzitoare care fusese alături de ei în experiența prin care trecuseră, ar fi văzut mântuirea lui Dumnezeu. Dacă toți cei care au participat, uniți, la mișcarea de redeșteptare din anul 1844 ar fi acceptat mesajul îngerului al treilea și l-ar fi proclamat în puterea Duhului Sfânt, Dumnezeu ar fi lucrat cu forță prin ei. Un potop de lumină s-ar fi revărsat asupra lumii. Locuitorii pământului ar fi fost avertizați cu ani de zile mai înainte, Evanghelia ar fi fost vestită tuturor și Hristos ar fi venit pentru a-Și răscumpăra poporul.
N-a fost voia lui Dumnezeu ca israeliții să rătăcească patruzeci de ani în pustie. El dorea să-i ducă direct în țara Canaanului și să-i stabilească acolo ca popor sfânt și fericit. Dar „n-au putut să intre din pricina necredinței lor” (Evrei 3:19). Ei au murit în pustie din cauza neascultării și apostaziei lor și alții au intrat în țara promisă. În același fel, n-a fost voia lui Dumnezeu ca venirea lui Hristos să fie amânată atât de mult și poporul Său să rămână atât de mulți ani în această lume a păcatului și a durerii. Necredința însă i-a separat pe oameni de Dumnezeu. Pentru că au refuzat să îndeplinească misiunea pe care El le-o încredințase, alții au fost chemați să vestească mesajul Lui. Din milă pentru lume, Iisus Își amână venirea pentru ca păcătoșii să aibă ocazia să audă avertizarea și să găsească în El adăpost înainte de a se revărsa mânia lui Dumnezeu.
Acum, ca și în secolele trecute, prezentarea unui adevăr care mustră păcatele și erorile timpului stârnește împotrivire. „Căci oricine face răul urăște lumina și nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele” (Ioan 3:20). Când oamenii constată că nu-și pot susține poziția cu ajutorul Scripturilor, mulți se decid să o susțină cu orice risc și atacă violent și răutăcios motivele și caracterul acelora care stau în apărarea adevărului nepopular. Aceeași metodă a fost folosită în toate timpurile. Ilie a fost acuzat că aduce nenorocire asupra lui Israel; Ieremia, că este trădător; Pavel, că profanează Templul. De atunci până astăzi, cei care au vrut să rămână fideli adevărului au fost acuzați că sunt răzvrătiți, eretici sau schismatici. Mulțimile de oameni mult prea necredincioși pentru a accepta cuvântul sigur al profeției vor fi în schimb de acord, în credulitatea lor, cu acuzele care li se aduc celor care îndrăznesc să mustre păcatele la modă. Acest spirit se va extinde din ce în ce mai mult. Biblia afirmă clar că va veni un timp când legile statului vor fi într-un asemenea contrast cu Legea lui Dumnezeu, încât oricine va vrea să asculte de toate preceptele divine va trebui să suporte batjocuri și pedepse ca un răufăcător.
Ce ar trebui să facă mesagerul adevărului în această situație? Să tragă concluzia că adevărul nu trebuie prezentat deoarece, de cele mai multe ori, singurul lui efect este acela de a-i face pe oameni să evite sau să se opună cerințelor lui? Nu, el nu este mai îndreptățit decât primii reformatori să nu proclame Cuvântul lui Dumnezeu pe motiv că acesta provoacă opoziție. Mărturisirea de credință rostită de sfinți și de martiri a fost scrisă pentru generațiile următoare. Acele exemple vii de sfințenie și integritate statornică le inspiră curaj celor care sunt chemați ca, în prezent, să fie martori pentru Dumnezeu. Ei nu au primit harul și adevărul numai pentru ei înșiși, ci pentru ca, prin ei, cunoașterea de Dumnezeu să lumineze pământul. Le-a dat Dumnezeu lumină slujitorilor Săi din această generație? Atunci ei trebuie să lase lumina să lumineze în lume.
În vechime, Domnul i-a spus unui profet care vorbea în Numele Său: „Dar casa lui Israel nu va voi să te asculte, pentru că nu vrea să M-asculte.” Totuși a adăugat: „Să le spui cuvintele Mele fie că vor asculta, fie că nu vor asculta” (Ezechiel 3:7; 2:7). Slujitorului lui Dumnezeu de astăzi îi este dată porunca: „Înalță-ți glasul ca o trâmbiță și vestește poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov, păcatele ei” (Isaia 58:1).
În măsura în care i se oferă ocazii, oricine primește lumina adevărului are aceeași responsabilitate solemnă și importantă ca profetul lui Israel, căruia Cuvântul Domnului i-a spus: „Acum, fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculți Cuvântul care iese din gura Mea și să-i înștiințezi din partea Mea. Când zic celui rău: «Răule, vei muri negreșit!» și tu nu-i spui, ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar dacă vei înștiința pe cel rău, ca să se întoarcă de la calea lui, și el nu se va întoarce, va muri în nelegiuirea lui, dar tu îți vei mântui sufletul” (Ezechiel 33:7-9).
Marele obstacol atât pentru acceptarea, cât și pentru răspândirea adevărului este faptul că el implică neplăceri și critică din partea celorlalți. Acesta este singurul argument împotriva adevărului pe care apărătorii lui nu-l pot nega. Dar urmașii autentici ai lui Hristos nu așteaptă ca adevărul să devină popular. Fiind convinși că aceasta este datoria lor, ei acceptă de bunăvoie crucea, considerând, ca și apostolul Pavel, că „întristările noastre ușoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă” și, ca și Moise din vechime, că „ocara lui Hristos [este] o mai mare bogăție decât comorile Egiptului” (2 Corinteni 4:17; Evrei 11:26).
Orice ar mărturisi cu gura, în probleme ce țin de religie, cei care în inima lor sunt atașați de lume acționează mai degrabă din considerente ce țin de confortul personal, și nu din principiu. Noi ar trebui să alegem ce este drept pentru că este drept și să lăsăm consecințele pe seama lui Dumnezeu. Lumea își datorează marile ei reforme oamenilor de principiu, de credință și de curaj. Tot prin astfel de oameni trebuie dusă mai departe lucrarea de reformă pentru timpul prezent.
Așa zice Domnul: „Ascultați-Mă, voi, care cunoașteți neprihănirea, popor care ai în inimă Legea Mea! Nu te teme de ocara oamenilor și nu tremura de ocările lor. Căci îi va mânca molia ca pe o haină și-i va roade viermele cum roade lâna, dar neprihănirea Mea va dăinui în veci și mântuirea Mea se va întinde din veac în veac” (Isaia 51:7,8).
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Felicitări pentru consecvență!
Pentru că ai terminat de citit capitolul 26, găsești aici linkul către formularul de evaluare: https://forms.gle/vnLHdJD5gdi9yPMy7
După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul 27.
Îți mulțumim că ești parte din echipă!
Oriunde Cuvântul lui Dumnezeu a fost predicat cu fidelitate, au existat rezultate care i-au atestat originea divină. Duhul lui Dumnezeu a însoțit mesajul slujitorilor Săi și Cuvântul a avut un impact puternic. Conștiința păcătoșilor a fost trezită. „Lumina care luminează pe orice om, venind în lume” (Ioan 1:9), le-a luminat colțurile tainice ale sufletului, iar lucrurile ascunse ale întunericului au fost aduse la lumină. O convingere puternică le-a cuprins mintea și inima. Au început să conștientizeze starea lor păcătoasă, neprihănirea lui Dumnezeu și judecata viitoare. Au înțeles dreptatea lui Iehova și au simțit groaza de a se înfățișa, vinovați și necurați, în fața Celui care cercetează inimile. Au strigat cu durere: „Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:24). Pe măsură ce le-a fost dezvăluită crucea de pe Golgota, cu infinitul sacrificiu pe care Dumnezeu l-a făcut pentru păcatele oamenilor, au înțeles că nimic altceva nu putea face ispășire pentru nelegiuirile lor decât meritele lui Hristos; numai acestea puteau să-l împace pe om cu Dumnezeu. L-au acceptat, cu credință și în umilință, pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Prin sângele Lui, au primit iertarea pentru „păcatele dinainte” (Romani 3:25).
Pocăința s-a văzut în viața lor. Au crezut, au fost botezați și apoi au început să trăiască o viață nouă, să fie ființe noi în Hristos Iisus. Însă nu ca să mai trăiască înrobiți de poftele de mai înainte, ci, prin credința în Fiul lui Dumnezeu, să calce pe urmele Sale, să reflecte caracterul Său și să devină curați, după cum El Însuși este curat. Lucrurile pe care înainte le urau acum le iubeau, iar lucrurile pe care altădată le iubeau acum le urau. Cei mândri au devenit umili, cei înfumurați și disprețuitori au devenit serioși și supuși. Cei batjocoritori au devenit respectuoși, bețivii au devenit abstinenți și desfrânații au devenit curați. Creștinii au renunțat la stilul înșelător de viață al lumii și nu mai căutau „podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci… omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3:3,4).
Redeșteptările i-au făcut pe oameni să-și analizeze, în umilință, pornirile inimii, fiind caracterizate de apeluri solemne adresate păcătoșilor și de o compasiune plină de iubire față de cei răscumpărați prin sângele lui Hristos. Bărbați și femei se rugau insistent la Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor. Rezultatele unor astfel de redeșteptări s-au putut vedea în numărul impresionant de oameni care nu se dădeau înapoi de la abnegație și sacrificiu, ci se bucurau că erau considerați demni să sufere batjocuri și să treacă prin încercări pentru Hristos. Cei din jur vedeau o transformare în viața celor care declarau că se încred în numele lui Iisus. Societatea a avut de câștigat prin influența lor. Ei adunau împreună cu Hristos și semănau în Duhul, pentru a culege viața veșnică.
Despre ei se putea spune: „Întristarea voastră v-a adus la pocăință.” „Când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire și de care cineva nu se căiește niciodată, pe când întristarea lumii aduce moartea. Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu ce frământare a trezit în voi! Și ce cuvinte de dezvinovățire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorință aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate, voi ați arătat că sunteți curați în privința aceasta” (2 Corinteni 7:9-11).
Acesta este rezultatul acțiunii Duhului lui Dumnezeu. O pocăință nu este reală decât dacă produce o schimbare. Dacă dă gajul înapoi, dacă restituie ce a furat, dacă își mărturisește păcatele și îi iubește pe Dumnezeu și pe semenii lui, păcătosul poate fi sigur că a găsit pacea cu Dumnezeu. Acestea au fost rezultatele redeșteptărilor religioase din trecut. Judecate după urmările lor, se vedea că erau binecuvântate de Dumnezeu, în vederea mântuirii și înălțării oamenilor.
Însă multe redeșteptări din timpurile moderne prezintă un contrast vizibil cu acele manifestări ale harului divin care au însoțit mai înainte eforturile slujitorilor lui Dumnezeu. Este adevărat că se trezește un viu interes, că mulți se declară convertiți și că numărul membrilor din biserici crește. Totuși rezultatele nu sunt de așa natură încât să garanteze faptul că a avut loc și o creștere corespunzătoare în ce privește adevărata viață spirituală. Lumina care strălucește un timp se stinge curând, lăsând în urmă un întuneric mai dens decât înainte.
Redeșteptările populare deseori nu fac altceva decât să stârnească emoțiile, satisfăcând curiozitatea pentru ceea ce este nou și senzațional. Convertiții astfel câștigați nu au o dorință prea mare să asculte adevărul biblic și manifestă puțin interes pentru mărturiile profeților și ale apostolilor. Dacă nu conține ceva cu un caracter senzațional, serviciul religios nu prezintă nicio atracție pentru ei. Un mesaj care face apel numai la rațiune nu trezește niciun răspuns. Avertizările clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, care au legătură directă cu interesele lor veșnice, nu sunt luate în considerație.
Pentru fiecare suflet cu adevărat convertit, relația cu Dumnezeu și cu lucrurile veșnice va constitui marea temă a vieții. Dar unde este spiritul consacrării față de Dumnezeu în bisericile populare de astăzi? Convertiții nu renunță la mândria și iubirea lor pentru lume. Nu sunt mai dispuși să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-L urmeze pe blândul și umilul Iisus decât erau înainte de convertire. Religia a ajuns bătaia de joc a necredincioșilor și a scepticilor, deoarece atât de mulți care-i poartă numele nu-i cunosc principiile. Puterea evlaviei aproape a dispărut din multe biserici. Picnicuri, scenete, bazare, case luxoase, etalare personală – toate acestea au îndepărtat gândurile oamenilor de la Dumnezeu. Proprietățile, averile și preocupările lumești absorb mintea, iar problemelor de interes veșnic abia dacă li se acordă atenție în treacăt.
Cu tot declinul general al credinței și al evlaviei, în aceste biserici sunt și urmași adevărați ai lui Hristos. Înainte de revărsarea finală a judecăților lui Dumnezeu asupra pământului, în mijlocul poporului lui Dumnezeu se va manifesta o redeșteptare a adevăratei evlavii cum nu s-a mai văzut din timpurile apostolice. Duhul și puterea lui Dumnezeu se vor revărsa peste copiii Săi. Atunci, mulți se vor despărți de acele biserici în care iubirea pentru lumea aceasta a luat locul iubirii pentru Dumnezeu și Cuvântul Său. Mulți clerici și laici vor accepta cu bucurie marile adevăruri menite să pregătească un popor pentru a doua venire a Domnului. Dușmanul sufletelor dorește să împiedice această lucrare și, înainte să vină timpul pentru o asemenea mișcare, el va încerca să o oprească printr-o contrafacere. În acele biserici pe care le poate aduce sub puterea lui, va face în așa fel încât să pară că s-a revărsat o binecuvântare deosebită de la Dumnezeu; se va manifesta ceea ce va fi considerat un mare interes religios. Mulțimile vor jubila: „Dumnezeu lucrează în mod minunat!”, când, de fapt, acționează un alt spirit. Sub o mască religioasă, Satana va căuta să-și extindă influența asupra lumii creștine.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
În multe dintre redeșteptările din ultima jumătate de secol au fost implicate, într-o măsură mai mare sau mai mică, aceleași forțe care își vor manifesta influența în mișcările mai ample din viitor. În toate există un entuziasm și un amestec bine proporționat de adevăr și falsitate ce induce în eroare. În ciuda acestui fapt, nimeni nu trebuie să se lase înșelat. În lumina Cuvântului lui Dumnezeu, nu este greu de stabilit natura acestor mișcări. Oriunde oamenii neglijează mărturia Bibliei, întorcând spatele acelor adevăruri clare și răscolitoare pentru suflet care cer abnegație și renunțare la lume, putem fi siguri că binecuvântarea lui Dumnezeu nu este revărsată. Și, după regula pe care Însuși Hristos a dat-o: „Îi veți cunoaște după roadele lor” (Matei 7:16), este evident că aceste mișcări nu sunt lucrarea Duhului lui Dumnezeu.
Dumnezeu S-a revelat oamenilor în adevărurile Cuvântului Său. Pentru toți cei care le acceptă, ele sunt un scut împotriva amăgirilor lui Satana. Neglijarea acestor adevăruri a creat condițiile apariției relelor atât de răspândite în prezent în lumea religioasă. Natura și importanța Legii lui Dumnezeu au fost în mare măsură pierdute din vedere. O concepție greșită cu privire la caracterul, perpetuitatea și obligativitatea Legii divine a condus la erori în legătură cu pocăința și sfințirea și a avut ca rezultat coborârea standardului de evlavie în biserică. Aici se află secretul lipsei Duhului Sfânt și a puterii lui Dumnezeu din redeșteptările contemporane.
În diferite confesiuni, există oameni renumiți pentru credința lor, care recunosc și deplâng acest fapt. Profesorul Edwards A. Park, menționând pericolele din peisajul religios contemporan, spune cu competență: „Una dintre sursele de pericol este faptul că, de la amvoane, nu se mai insistă asupra Legii divine. În zilele de odinioară, amvonul era un ecou al glasului conștiinței. (…) Cei mai iluștri predicatori ai noștri își împodobeau cu o măreție uimitoare predicile, urmând exemplul Domnului și acordând importanță Legii, normelor și amenințărilor ei. Ei repetau cele două mari principii, și anume că Legea este o transcriere a perfecțiunii divine și că omul care nu iubește Legea nu iubește nici Evanghelia, deoarece atât Legea, cât și Evanghelia sunt o oglindă care reflectă adevăratul caracter al lui Dumnezeu. Acest pericol duce la altul, și anume acela de a subestima răul pe care îl produce păcatul, întinderea acestuia și neajunsurile lui. Gravitatea neascultării este direct proporțională cu dreptatea poruncii. (…)
Asociată cu pericolele deja amintite este primejdia subestimării dreptății lui Dumnezeu. În bisericile moderne există tendința de a separa dreptatea divină de bunătatea divină, de a o considera pe aceasta din urmă mai degrabă un sentiment decât un principiu. Noua gândire teologică separă ceea ce Dumnezeu a unit. Este Legea divină bună sau rea? Evident, este bună! Atunci dreptatea este bună, căci ea reprezintă hotărârea de a aplica Legea. De la deprinderea de a subestima Legea și dreptatea divină, de a subaprecia extinderea și gravitatea neascultării omenești, oamenii alunecă ușor în obiceiul de a subestima harul care ne-a oferit ispășirea pentru păcat.” Astfel, Evanghelia își pierde valoarea și importanța în mințile oamenilor și curând aceștia sunt dispuși, de fapt, să respingă chiar și Biblia.
Mulți predicatori susțin că Hristos, prin moartea Sa, a desființat Legea și, prin urmare, oamenii sunt scutiți de a se mai conforma cerințelor ei. Unii o descriu ca pe un jug apăsător și, în contrast cu „robia” Legii, ei prezintă „libertatea” de care se poate bucura omul sub Evanghelie.
Dar nu așa au privit profeții și apostolii sfânta Lege a lui Dumnezeu. David spunea: „Voi umbla în loc larg, căci caut poruncile Tale” (Psalmii 119:45). Apostolul Iacov, care și-a scris epistola după moartea lui Hristos, se referă la Decalog ca fiind „Legea împărătească” și „Legea desăvârșită, care este Legea slobozeniei” (Iacov 2:8; 1:25). Apostolul Ioan, la o jumătate de secol după răstignire, pronunță o binecuvântare asupra celor care „păzesc poruncile, ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în cetate” (Apocalipsa 22:14, tr. engl. KJV).
Afirmația că Hristos, prin moartea Sa, a desființat Legea Tatălui Său este fără temei. Dacă ar fi fost posibil ca Legea lui Dumnezeu să fie schimbată sau desființată, atunci Hristos n-ar fi trebuit să moară pentru a-l elibera pe om de pedeapsa pentru păcat. Moartea lui Hristos nu numai că nu desființează Legea, ci dovedește că aceasta este imuabilă. Fiul lui Dumnezeu a venit „să vestească o Lege mare și minunată” (Isaia 42:21). El a spus: „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii… Câtă vreme nu vor trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Matei 5:17,18). Iar, despre Sine, El declară: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmii 40:8).
Legea lui Dumnezeu este, prin însăși natura ei, de neschimbat, reprezentând manifestarea voinței și a caracterului Autorului ei. Dumnezeu este iubire și Legea Sa este iubire. Cele două mari principii ale ei sunt dragostea față de Dumnezeu și dragostea față de om. „Dragostea deci este împlinirea Legii” (Romani 13:10). Caracterul lui Dumnezeu este neprihănire și adevăr; tot aceasta este și natura Legii Sale. Psalmistul spune: „Legea Ta este adevărul. (…) Toate poruncile Tale sunt drepte” (Psalmii 119:142,172). Iar apostolul Pavel declară: „Legea, negreșit, este sfântă și porunca este sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7:12). O asemenea Lege, fiind expresia gândirii și a voinței lui Dumnezeu, trebuie să fie imuabilă, la fel ca Autorul ei.
În cadrul procesului de convertire și de sfințire Dumnezeu îi împacă pe oameni cu Sine, aducându-i în acord cu principiile Legii Sale. La început, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu. El era în perfectă armonie cu natura și cu Legea lui Dumnezeu, iar principiile neprihănirii erau înscrise în inima sa. Însă păcatul l-a înstrăinat de Creatorul său. N-a mai reflectat chipul divin. Inima lui a intrat în conflict cu principiile Legii lui Dumnezeu. „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună” (Romani 8:7). Însă „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” pentru ca omul să poată fi împăcat cu Dumnezeu. Prin meritele lui Hristos, el poate fi readus în acord cu Cel care l-a creat. Inima lui trebuie să fie reînnoită prin har divin. Omul trebuie să aibă o viață nouă, de sus. Această schimbare este nașterea din nou, fără de care, spunea Iisus, nimeni „nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3:16,3).
Primul pas în împăcarea cu Dumnezeu este conștientizarea păcatului. „Păcatul este fărădelege.” „Prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului” (1 Ioan 3:4; Romani 3:20). Pentru a-și vedea vinovăția, păcătosul trebuie să-și verifice caracterul în raport cu marele standard al neprihănirii lui Dumnezeu. Legea este o oglindă care reflectă perfecțiunea unui caracter neprihănit și îl ajută pe păcătos să-și vadă defectele de caracter.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Legea îi arată omului păcatele, dar nu-i oferă nicio soluție. În timp ce îi promite viață celui care ascultă de ea, declară că moartea este pedeapsa pentru cel care o încalcă. Numai Evanghelia lui Hristos îl poate elibera pe om de condamnare și de pervertirea adusă de păcat. El trebuie să dea dovadă de pocăință în fața lui Dumnezeu, a cărui Lege a călcat-o, și de credință în Hristos, jertfa de ispășire. Astfel obține iertarea „păcatelor dinainte” (Romani 3:25) și devine părtaș la natura divină și copil al lui Dumnezeu, primind duhul înfierii, prin care strigă: „Ava, adică Tată” (Romani 8:15).
Este păcătosul iertat liber acum să calce Legea lui Dumnezeu? Pavel spune: „Deci prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” „Nicidecum! Noi, care am murit față de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Și Ioan declară: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Și poruncile Lui nu sunt grele” (Romani 3:31; 6:2; 1 Ioan 5:3). Prin nașterea din nou, inima este adusă în armonie cu Dumnezeu și în acord cu Legea Sa. Când această schimbare profundă se produce în păcătos, el trece de la moarte la viață, de la păcat la sfințenie, de la călcarea Legii și răzvrătire la ascultare și credincioșie. Viața veche de înstrăinare de Dumnezeu a luat sfârșit și a început viața nouă de împăcare, credință și iubire. Atunci, „porunca Legii” va fi „împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:4). Iar limbajul sufletului va fi: „Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea” (Psalmii 119:97).
„Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul” (Psalmii 19:7). Fără Lege, oamenii nu au o concepție corectă despre puritatea și sfințenia lui Dumnezeu sau despre vinovăția și nelegiuirea lor. Ei nu-și conștientizează cu adevărat păcatul și nevoia de pocăință. Au încălcat Legea lui Dumnezeu, însă, pentru că nu-și înțeleg starea disperată în care se află, nu-și dau seama că au nevoie de sângele ispășitor al lui Hristos. Speranța mântuirii este acceptată fără o schimbare radicală a inimii sau o reformare a vieții. Astfel de convertiri superficiale abundă și mulțimi de oameni care niciodată nu s-au unit cu Hristos se alătură bisericii.
În mișcările religioase contemporane, un loc important îl au teoriile eronate despre sfințire, care derivă tot din neglijarea sau respingerea Legii divine. Cu un fundament doctrinar fals și consecințe periculoase, ele sunt acceptate pe scară largă. Aceasta arată cât de important este ca oamenii să aibă o înțelegere clară asupra învățăturilor Scripturii cu privire la acest subiect.
Adevărata sfințire este o doctrină biblică. Apostolul Pavel, în Epistola către biserica din Tesalonic, declară: „Voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră”, apoi se roagă: „Dumnezeul păcii să vă sfințească El Însuși pe deplin” (1 Tesaloniceni 4:3; 5:23). Biblia arată clar ce este sfințirea și cum poate să fie obținută. Mântuitorul S-a rugat pentru ucenicii Săi: „Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Iar Pavel spune că toți credincioșii trebuie să fie sfințiți prin Duhul Sfânt (Romani 15:16). Care este misiunea Duhului Sfânt? Iisus le-a spus ucenicilor Săi: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16:13). Psalmistul spune: „Legea Ta este adevărul” (Psalmii 119:142). Marile principii ale dreptății cuprinse în Legea Sa le sunt revelate oamenilor prin Cuvântul lui Dumnezeu și prin Duhul Sfânt. Deoarece Legea lui Dumnezeu este „sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7:12), o reflectare a perfecțiunii divine, rezultă că un caracter format prin ascultare de această Lege va fi sfânt. Hristos este ilustrarea perfectă a unui asemenea caracter. El spune: „Am păzit poruncile Tatălui Meu”; „totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 15:10; 8:29). Urmașii lui Hristos trebuie să devină asemenea Lui, adică prin harul lui Dumnezeu să-și formeze caractere în armonie cu principiile sfintei Sale Legi. Aceasta este sfințirea biblică.
Această lucrare poate fi adusă la îndeplinire numai prin credința în Hristos, prin puterea Duhului lui Dumnezeu care locuiește în inimă. Pavel îi îndeamnă pe credincioși: „Duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur… Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința, și înfăptuirea” (Filipeni 2:12,13). Creștinul simte imboldurile păcatului, dar duce o luptă continuă împotriva lui. Aici este nevoie de ajutorul lui Hristos. Slăbiciunea umană se unește cu puterea divină, iar credința exclamă: „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruința prin Domnul nostru Iisus Hristos!” (1 Corinteni 15:57).
Scripturile arată clar că procesul de sfințire este progresiv. Când, în pocăință, păcătosul găsește pacea cu Dumnezeu prin sângele ispășirii, viața creștină abia începe. În continuare, el trebuie să înainteze spre desăvârșire, să crească până „la înălțimea staturii plinătății lui Hristos” (Efeseni 4:13). Apostolul Pavel spune: „Fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Iisus” (Filipeni 3:13,14). Petru ne prezintă treptele prin care se poate ajunge la sfințirea biblică: „De aceea, dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapta; cu fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni. (…) Căci, dacă faceți lucrul acesta, nu veți aluneca niciodată” (2 Petru 1:5-7,10).
Cei care trec prin procesul de sfințire biblică vor manifesta o atitudine de umilință. Ei au văzut, ca și Moise, maiestuozitatea înfricoșătoare a sfințeniei și își dau seama de propria nevrednicie în contrast cu puritatea și desăvârșirea Celui Infinit.
Profetul Daniel a fost un exemplu de adevărată sfințire. În lunga lui viață i-a slujit cu noblețe Domnului său. Pentru Dumnezeu, el a fost un om „preaiubit și scump” (Daniel 10:11). Totuși, în loc să pretindă că este curat și sfânt, acest onorat profet s-a identificat cu păcătoșii din Israel, pledând înaintea lui Dumnezeu pentru poporul său: „Nu pentru neprihănirea noastră Îți aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari. (…) Noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire” (Daniel 9:18,15). Apoi declară: „Mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu și păcatul poporului meu” (Daniel 9:20). Când Fiul lui Dumnezeu i s-a arătat mai târziu ca să-i dea un răspuns, Daniel a spus: „Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, fața mi s-a sluțit și am pierdut orice vlagă” (Daniel 10:8).
Când a auzit glasul Domnului din mijlocul furtunii, Iov a exclamat: „Mi-e scârbă de mine și mă pocăiesc în țărână și cenușă” (Iov 42:6). Când a văzut slava Domnului și i-a auzit pe heruvimi strigând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor!”, Isaia a strigat: „Vai de mine! Sunt pierdut” (Isaia 6:3,5). Pavel, după ce a fost răpit în al treilea cer și a auzit lucruri pe care nu-i este permis unui om să le rostească, vorbește despre sine ca fiind „cel mai neînsemnat dintre toți sfinții” (2 Corinteni 12:2-4; Efeseni 3:8). Ioan, ucenicul iubit, care se rezema pe pieptul lui Iisus, a căzut ca mort la picioarele Sale când I-a văzut slava (Apocalipsa 1:17).
Cei care umblă în umbra crucii de pe Calvar nu pot fi caracterizați de înălțare de sine și nici nu pot avea pretenția înfumurată că sunt liberi de păcat. Ei își dau seama că păcatul lor a provocat agonia care a zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu și acest gând îi face să fie umili. Cei care trăiesc aproape de Iisus își dau seama cel mai bine de slăbiciunea morală și păcătoșenia omenirii și de faptul că singura lor speranță este în meritele unui Mântuitor răstignit și înviat.