Sfințirea promovată în prezent în lumea religioasă este caracterizată de un spirit de înălțare de sine și desconsiderare a Legii lui Dumnezeu, ceea ce arată că este străină de religia Bibliei. Susținătorii ei afirmă că ea se produce instantaneu, sfințenia desăvârșită obținându-se numai prin credință. „Crede numai”, spun ei, „și binecuvântarea îți aparține.” Ei consideră că nu mai este necesar niciun alt efort din partea celui care o primește. În același timp, ei neagă autoritatea Legii lui Dumnezeu, susținând că sunt scutiți de obligația de a păzi poruncile. Dar este posibil ca oamenii să fie sfinți, în armonie cu voia și caracterul lui Dumnezeu, fără să fie în armonie cu principiile care sunt expresia naturii și a voinței Sale și care ne arată ce-I place?
Dorința după o religie facilă, care nu cere nici luptă, nici abnegație, nici renunțare la plăcerile lumii, a făcut ca doctrina: „Credința, și numai credința” să se bucure de mare popularitate. Însă ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Apostolul Iacov spune: „Frații mei, ce-i folosește cuiva să spună că are credință, dacă n-are fapte? Poate oare credința aceasta să-l mântuiască? (…) Vrei dar să înțelegi, om nesocotit, că credința fără fapte este zadarnică? Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credința lucra împreună cu faptele lui și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită. (…) Vedeți dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, și nu numai prin credință” (Iacov 2:14-24).
Mărturia Cuvântului lui Dumnezeu este împotriva acestei doctrine ademenitoare a credinței fără fapte. A pretinde favoarea Cerului fără a îndeplini condițiile pe baza cărora se oferă harul nu este credință, ci încumetare, pentru că adevărata credință se fundamentează pe promisiunile și prevederile Scripturilor.
Nimeni să nu-și facă iluzii că poate deveni sfânt în timp ce calcă premeditat una dintre cerințele lui Dumnezeu. Comiterea unui păcat cunoscut aduce la tăcere vocea mustrătoare a Duhului și desparte sufletul de Dumnezeu. „Păcatul este fărădelege [călcarea Legii].” Și „oricine păcătuiește [calcă Legea] nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut” (1 Ioan 3:4,6). Deși Ioan, în epistolele sale, insistă foarte mult asupra dragostei, nu ezită să expună adevăratul caracter al acelei categorii de oameni care pretind că sunt sfințiți în timp ce se complac în călcarea Legii lui Dumnezeu. „Cine zice: «Îl cunosc» și nu păzește poruncile Lui este un mincinos, și adevărul nu este în el. Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el, dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită” (1 Ioan 2:4,5). Prin aceasta se verifică autenticitatea mărturiei oricărui om. Nu putem considera pe nimeni sfânt înainte de a-l compara cu singurul standard de sfințenie al lui Dumnezeu, atât din cer, cât și de pe pământ. Când oamenii nu înțeleg importanța Legii morale, când minimalizează și tratează cu ușurință principiile lui Dumnezeu, când încalcă „una din cele mai mici din aceste porunci” și îi învață și pe alții așa (Matei 5:19), atunci ei n-au aprobarea Cerului și putem fi siguri că afirmațiile lor n-au niciun temei.
Pretenția de a fi fără păcat este în ea însăși dovada că cel care face această declarație este departe de a fi sfânt. Omul ajunge să se considere sfânt numai atunci când nu-și dă seama de infinita puritate și sfințenie a lui Dumnezeu sau de ceea ce ar trebui să devină el pentru a fi în armonie cu caracterul divin și numai atunci când nu conștientizează cu adevărat curăția și frumusețea fără seamăn a lui Iisus și răutatea și caracterul nociv al păcatului. Cu cât distanța dintre om și Hristos este mai mare și cu cât concepțiile lui despre caracterul divin și cerințele lui Dumnezeu sunt mai eronate, cu atât mai mult i se va părea că este neprihănit.
Sfințirea pe care o prezintă Scripturile cuprinde întreaga ființă. Pavel se ruga pentru locuitorii Tesalonicului ca duhul lor, sufletul lor și trupul lor „să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (1 Tesaloniceni 5:23). De asemenea, el le scria credincioșilor: „Vă îndemn dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12:1). În timpul vechiului Israel, orice dar adus ca jertfă lui Dumnezeu era examinat cu atenție. Dacă se descoperea vreun defect la animalul prezentat, era refuzat, deoarece Dumnezeu poruncise ca jertfa să fie „fără cusur” (Leviticul 3:1). Tot astfel, creștinii sunt îndemnați să aducă trupurile lor „ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”. În acest scop, toate puterile lor trebuie să fie păstrate în cea mai bună condiție posibilă. Orice obicei care slăbește puterea fizică sau mintală îl face pe om inapt să-L slujească pe Creatorul său. Va fi Dumnezeu mulțumit cu orice altceva decât tot ceea ce avem noi mai bun? Hristos a spus: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta” (Matei 22:37). Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu din toată inima vor dori să-și pună cât mai bine viața în slujba Lui și vor căuta continuu să aducă toate puterile ființei lor în armonie cu legile care îi ajută să îndeplinească voia Sa. Ei nu își vor slăbi și nici nu își vor pângări trupul, jertfa pe care o aduc Tatălui lor ceresc, permițând poftelor sau patimilor să-i domine.
Petru spune: „Să vă feriți de poftele firii pământești, care se războiesc cu sufletul” (1 Petru 2:11). Satisfacerea oricărei plăceri păcătoase tinde să amorțească și să paralizeze facultățile mintale și spirituale, iar Cuvântul sau Duhul lui Dumnezeu nu mai poate avea decât o slabă influență asupra inimii. Pavel le scria locuitorilor din Corint: „Să ne curățim de orice întinăciune a cărnii și a duhului și să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Corinteni 7:1). Printre roadele Duhului, „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea”, el enumeră și „înfrânarea poftelor” (Galateni 5:22,23).
În ciuda acestor declarații inspirate, cât de mulți dintre cei care se declară creștini nu își slăbesc puterile în goana după câștig sau prin pasiunea cu care se supun capriciilor modei! Cât de mulți nu pervertesc chipul lui Dumnezeu în om prin lăcomie, beție și plăceri interzise! Biserica, în loc să mustre, prea adesea încurajează răul, apelând la poftă, la dorința de câștig sau iubirea de plăceri pentru a-și umple casieria, pe care iubirea pentru Hristos este prea slabă pentru a o alimenta. Dacă Iisus ar intra în bisericile de astăzi și ar vedea comerțul nesfânt și petrecerile organizate în numele religiei, nu i-ar alunga El pe acești profanatori așa cum i-a alungat pe schimbătorii de bani din Templu?
Apostolul Iacov declară că „înțelepciunea care vine de sus este, întâi, curată” (Iacov 3:17). Dacă s-ar fi întâlnit cu cei care pronunță numele scump al lui Iisus cu buzele lor mânjite de tutun, cu cei a căror respirație și al căror organism sunt contaminate de mirosul respingător al acestuia, poluând aerul și obligându-i pe toți din jurul lor să inhaleze această otravă – dacă apostolul s-ar fi confruntat cu o practică atât de opusă purității Evangheliei, n-ar fi condamnat-o el ca fiind „pământească, firească, drăcească” (Iacov 3:15)? Sclavii tutunului, care pretind binecuvântarea sfințirii depline, vorbesc despre speranța lor de a ajunge în Împărăția cerurilor. Însă Cuvântul lui Dumnezeu declară clar că „nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în spurcăciune” (Apocalipsa 21:27).