Legea îi arată omului păcatele, dar nu-i oferă nicio soluție. În timp ce îi promite viață celui care ascultă de ea, declară că moartea este pedeapsa pentru cel care o încalcă. Numai Evanghelia lui Hristos îl poate elibera pe om de condamnare și de pervertirea adusă de păcat. El trebuie să dea dovadă de pocăință în fața lui Dumnezeu, a cărui Lege a călcat-o, și de credință în Hristos, jertfa de ispășire. Astfel obține iertarea „păcatelor dinainte” (Romani 3:25) și devine părtaș la natura divină și copil al lui Dumnezeu, primind duhul înfierii, prin care strigă: „Ava, adică Tată” (Romani 8:15).
Este păcătosul iertat liber acum să calce Legea lui Dumnezeu? Pavel spune: „Deci prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” „Nicidecum! Noi, care am murit față de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Și Ioan declară: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Și poruncile Lui nu sunt grele” (Romani 3:31; 6:2; 1 Ioan 5:3). Prin nașterea din nou, inima este adusă în armonie cu Dumnezeu și în acord cu Legea Sa. Când această schimbare profundă se produce în păcătos, el trece de la moarte la viață, de la păcat la sfințenie, de la călcarea Legii și răzvrătire la ascultare și credincioșie. Viața veche de înstrăinare de Dumnezeu a luat sfârșit și a început viața nouă de împăcare, credință și iubire. Atunci, „porunca Legii” va fi „împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:4). Iar limbajul sufletului va fi: „Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea” (Psalmii 119:97).
„Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul” (Psalmii 19:7). Fără Lege, oamenii nu au o concepție corectă despre puritatea și sfințenia lui Dumnezeu sau despre vinovăția și nelegiuirea lor. Ei nu-și conștientizează cu adevărat păcatul și nevoia de pocăință. Au încălcat Legea lui Dumnezeu, însă, pentru că nu-și înțeleg starea disperată în care se află, nu-și dau seama că au nevoie de sângele ispășitor al lui Hristos. Speranța mântuirii este acceptată fără o schimbare radicală a inimii sau o reformare a vieții. Astfel de convertiri superficiale abundă și mulțimi de oameni care niciodată nu s-au unit cu Hristos se alătură bisericii.
În mișcările religioase contemporane, un loc important îl au teoriile eronate despre sfințire, care derivă tot din neglijarea sau respingerea Legii divine. Cu un fundament doctrinar fals și consecințe periculoase, ele sunt acceptate pe scară largă. Aceasta arată cât de important este ca oamenii să aibă o înțelegere clară asupra învățăturilor Scripturii cu privire la acest subiect.
Adevărata sfințire este o doctrină biblică. Apostolul Pavel, în Epistola către biserica din Tesalonic, declară: „Voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră”, apoi se roagă: „Dumnezeul păcii să vă sfințească El Însuși pe deplin” (1 Tesaloniceni 4:3; 5:23). Biblia arată clar ce este sfințirea și cum poate să fie obținută. Mântuitorul S-a rugat pentru ucenicii Săi: „Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Iar Pavel spune că toți credincioșii trebuie să fie sfințiți prin Duhul Sfânt (Romani 15:16). Care este misiunea Duhului Sfânt? Iisus le-a spus ucenicilor Săi: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16:13). Psalmistul spune: „Legea Ta este adevărul” (Psalmii 119:142). Marile principii ale dreptății cuprinse în Legea Sa le sunt revelate oamenilor prin Cuvântul lui Dumnezeu și prin Duhul Sfânt. Deoarece Legea lui Dumnezeu este „sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7:12), o reflectare a perfecțiunii divine, rezultă că un caracter format prin ascultare de această Lege va fi sfânt. Hristos este ilustrarea perfectă a unui asemenea caracter. El spune: „Am păzit poruncile Tatălui Meu”; „totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 15:10; 8:29). Urmașii lui Hristos trebuie să devină asemenea Lui, adică prin harul lui Dumnezeu să-și formeze caractere în armonie cu principiile sfintei Sale Legi. Aceasta este sfințirea biblică.
Această lucrare poate fi adusă la îndeplinire numai prin credința în Hristos, prin puterea Duhului lui Dumnezeu care locuiește în inimă. Pavel îi îndeamnă pe credincioși: „Duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur… Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința, și înfăptuirea” (Filipeni 2:12,13). Creștinul simte imboldurile păcatului, dar duce o luptă continuă împotriva lui. Aici este nevoie de ajutorul lui Hristos. Slăbiciunea umană se unește cu puterea divină, iar credința exclamă: „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruința prin Domnul nostru Iisus Hristos!” (1 Corinteni 15:57).
Scripturile arată clar că procesul de sfințire este progresiv. Când, în pocăință, păcătosul găsește pacea cu Dumnezeu prin sângele ispășirii, viața creștină abia începe. În continuare, el trebuie să înainteze spre desăvârșire, să crească până „la înălțimea staturii plinătății lui Hristos” (Efeseni 4:13). Apostolul Pavel spune: „Fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Iisus” (Filipeni 3:13,14). Petru ne prezintă treptele prin care se poate ajunge la sfințirea biblică: „De aceea, dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapta; cu fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni. (…) Căci, dacă faceți lucrul acesta, nu veți aluneca niciodată” (2 Petru 1:5-7,10).
Cei care trec prin procesul de sfințire biblică vor manifesta o atitudine de umilință. Ei au văzut, ca și Moise, maiestuozitatea înfricoșătoare a sfințeniei și își dau seama de propria nevrednicie în contrast cu puritatea și desăvârșirea Celui Infinit.
Profetul Daniel a fost un exemplu de adevărată sfințire. În lunga lui viață i-a slujit cu noblețe Domnului său. Pentru Dumnezeu, el a fost un om „preaiubit și scump” (Daniel 10:11). Totuși, în loc să pretindă că este curat și sfânt, acest onorat profet s-a identificat cu păcătoșii din Israel, pledând înaintea lui Dumnezeu pentru poporul său: „Nu pentru neprihănirea noastră Îți aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari. (…) Noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire” (Daniel 9:18,15). Apoi declară: „Mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu și păcatul poporului meu” (Daniel 9:20). Când Fiul lui Dumnezeu i s-a arătat mai târziu ca să-i dea un răspuns, Daniel a spus: „Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, fața mi s-a sluțit și am pierdut orice vlagă” (Daniel 10:8).
Când a auzit glasul Domnului din mijlocul furtunii, Iov a exclamat: „Mi-e scârbă de mine și mă pocăiesc în țărână și cenușă” (Iov 42:6). Când a văzut slava Domnului și i-a auzit pe heruvimi strigând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor!”, Isaia a strigat: „Vai de mine! Sunt pierdut” (Isaia 6:3,5). Pavel, după ce a fost răpit în al treilea cer și a auzit lucruri pe care nu-i este permis unui om să le rostească, vorbește despre sine ca fiind „cel mai neînsemnat dintre toți sfinții” (2 Corinteni 12:2-4; Efeseni 3:8). Ioan, ucenicul iubit, care se rezema pe pieptul lui Iisus, a căzut ca mort la picioarele Sale când I-a văzut slava (Apocalipsa 1:17).
Cei care umblă în umbra crucii de pe Calvar nu pot fi caracterizați de înălțare de sine și nici nu pot avea pretenția înfumurată că sunt liberi de păcat. Ei își dau seama că păcatul lor a provocat agonia care a zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu și acest gând îi face să fie umili. Cei care trăiesc aproape de Iisus își dau seama cel mai bine de slăbiciunea morală și păcătoșenia omenirii și de faptul că singura lor speranță este în meritele unui Mântuitor răstignit și înviat.