Când le era prezentată obligativitatea păzirii Sabatului, mulți răspundeau cu tot felul de raționamente omenești. Ei spuneau: „Noi am păzit dintotdeauna duminica, părinții noștri au păzit-o și mulți oameni buni și evlavioși au murit fericiți păzind-o. Dacă pentru ei a fost bine așa, și pentru noi este. Păzirea acestui nou Sabat ne va pune în dezacord cu lumea și nu vom mai avea nicio influență asupra ei. Ce poate spera să realizeze o mică grupă care păzește ziua a șaptea, spre deosebire de lumea întreagă, care păzește duminica?” Prin argumente similare, iudeii justificaseră faptul că L-au respins pe Hristos. Dacă părinții lor fuseseră acceptați de Dumnezeu prin faptul că aduceau jertfe, atunci de ce n-ar putea și copiii lor să obțină mântuirea urmând aceeași cale? Tot astfel și în zilele lui Luther, adepții papalității obiectau că mulți creștini adevărați au murit în credința catolică și, prin urmare, acea religie era suficientă. Asemenea raționamente se vor dovedi o adevărată piedică în calea oricărei înaintări în credință sau în practicarea religiei.
Mulți susțineau că păzirea duminicii a fost o doctrină stabilă și o practică foarte răspândită a bisericii timp de multe secole. Împotriva acestui argument, s-a arătat că Sabatul și păzirea lui erau mult mai vechi, la fel de vechi ca însăși lumea, și aveau aprobarea atât a îngerilor, cât și a lui Dumnezeu. Când au fost puse temeliile pământului, când stelele dimineții cântau și când toți fiii lui Dumnezeu strigau de bucurie, atunci au fost puse bazele Sabatului (Iov 38:6,7; Geneza 2:1-3). Această instituție merită în mod justificat respectul nostru. Ea n-a fost stabilită de vreo autoritate omenească și nu se bazează pe tradiții omenești, ci a fost întemeiată de Cel Îmbătrânit de zile și poruncită de Cuvântul Său veșnic.
Când atenția oamenilor le-a fost îndreptată spre subiectul reformei în ce privește Sabatul, preoții și pastorii populari au răstălmăcit Cuvântul lui Dumnezeu, interpretându-l în așa fel, încât să liniștească cât mai mult mințile cercetătoare. Cei care nu cercetau personal Scripturile s-au mulțumit să accepte acele concluzii care se armonizau cu dorințele lor. Mulți s-au străduit să distrugă adevărul prin discuții, prin sofisme, prin tradițiile Sfinților Părinți și prin autoritatea bisericii. Apărătorii lui au apelat însă la Biblie în încercarea lor de a apăra valabilitatea poruncii a patra. Oameni umili, înarmați doar cu adevărul biblic, au rezistat atacurilor unor persoane culte, care au constatat cu surpriză și mânie că raționamentele lor elocvente erau fără putere împotriva judecății simple și directe a celor care se pricepeau mai bine la Scriptură decât la subtilități academice.
În lipsa dovezilor biblice care să vină în sprijinul poziției lor, mulți insistau în mod perseverent, uitând că același raționament fusese folosit împotriva lui Hristos și a apostolilor Săi: „De ce conducătorii noștri nu înțeleg această problemă a Sabatului? Doar puțini cred ceea ce credeți voi. Nu se poate ca voi să aveți dreptate și toți învățații lumii să greșească.”
Pentru a combate asemenea argumente, era necesar numai să se citeze Scriptura și istoria, ca să se vadă ceea ce a făcut Dumnezeu cu poporul Său de-a lungul timpului. Dumnezeu acționează prin cei care aud și ascultă de glasul Său, prin cei care vor spune, dacă va fi nevoie, adevăruri care nu plac, prin cei care nu se tem să mustre păcate larg răspândite. Motivul pentru care El nu alege prea des oameni cu studii și cu poziții înalte ca să conducă mișcări de reformă este acela că ei se bazează pe crezurile lor, pe teoriile și sistemele lor teologice, și nu simt nevoia să fie învățați de Dumnezeu. Numai cei care au o relație personală cu Izvorul înțelepciunii pot să înțeleagă sau să explice Scripturile. Oameni cu mai puțină educație sunt adesea chemați să proclame adevărul, dar nu pentru că sunt neînvățați, ci pentru că nu se încred în ei înșiși și pot fi învățați de Dumnezeu. Ei sunt educați în școala lui Hristos, iar modestia și ascultarea îi fac mari. Încredințându-le cunoașterea adevărului Său, Dumnezeu le acordă o cinste în comparație cu care onorurile și demnitățile pământești sunt fără valoare.
Majoritatea adventiștilor au respins adevărurile despre Sanctuar și Legea lui Dumnezeu și mulți au renunțat chiar și la credința lor în mișcarea de așteptare a revenirii lui Hristos, adoptând concepții greșite și contradictorii despre profețiile care se aplicau acesteia. Unii au căzut în greșeala de a fixa, în mod repetat, date pentru venirea lui Hristos. Lumina care strălucea acum asupra subiectului Sanctuarului ar fi trebuit să le arate că nicio perioadă profetică nu se întinde până la a doua venire, că timpul exact al venirii Sale nu este prezis. Respingând însă această lumină, ei au continuat să fixeze dată după dată pentru venirea Domnului și de tot atâtea ori au fost dezamăgiți.
Când biserica din Tesalonic a acceptat idei greșite despre venirea lui Hristos, apostolul Pavel i-a sfătuit pe credincioși să-și verifice cu atenție speranțele și așteptările în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. El le-a prezentat profețiile care vorbeau despre evenimentele ce urmau să aibă loc înainte ca Hristos să vină și le-a arătat că nu aveau niciun motiv să-L aștepte în zilele lor. „Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel” (2 Tesaloniceni 2:3) sunt cuvintele lui de avertizare. Dacă nutreau speranțe care nu erau bazate pe Scriptură, puteau acționa greșit. Dezamăgirea îi putea expune batjocurii celor necredincioși și pericolului de a se descuraja și de a fi tentați să se îndoiască de adevărurile care erau esențiale pentru mântuirea lor. Avertizarea apostolului către credincioșii din Tesalonic conține o lecție importantă pentru cei care trăiesc în zilele de pe urmă. Mulți adventiști considerau că, în condițiile în care credința lor nu era ancorată de o anumită dată a revenirii Domnului, nu puteau fi zeloși și perseverenți în pregătirea lor. Însă, cum speranțele lor erau aprinse din nou și din nou numai pentru a fi distruse, credința lor a primit o lovitură atât de puternică, încât a fost aproape imposibil să mai fie impresionați de marile adevăruri ale profeției.
Predicarea unei date fixe pentru judecată în momentul în care a fost proclamat mesajul primului înger a fost un lucru hotărât de Dumnezeu. Calculul perioadelor profetice pe care s-a bazat acel mesaj, calcul care stabilea sfârșitul perioadei celor 2.300 de zile în toamna anului 1844, nu putea fi contestat. Eforturile repetate de a găsi date noi pentru începutul și sfârșitul perioadelor profetice, precum și raționamentele eronate necesare pentru a susține aceste poziții nu numai că au îndepărtat mințile de la adevărul prezent, ci au făcut ca toate eforturile de a explica profețiile să fie privite cu desconsiderare. Cu cât sunt fixate mai des date pentru a doua venire a lui Hristos și cu cât sunt predicate mai mult, cu atât se îndeplinesc mai bine planurile lui Satana. După ce trece momentul fixat, el îi face pe oameni să îi ridiculizeze și să-și bată joc de cei care cred în revenirea Mântuitorului, aruncând astfel o pată asupra marii mișcări adventiste din anii 1843 și 1844. Cei care persistă în această greșeală vor ajunge să fixeze, în cele din urmă, o dată prea îndepărtată în viitor. Astfel, se vor complace într-o siguranță falsă și mulți nu-și vor da seama de înșelăciune decât când va fi prea târziu.