- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Felicitări pentru consecvență!
Pentru că ai terminat de citit capitolul 32, găsești aici linkul către formularul de evaluare: https://forms.gle/6zDcBjzgdn1bpPFV6
După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul 33.
Îți mulțumim că ești parte din echipă!
Încă de la începuturile istoriei omenirii, Satana a depus eforturi ca să-i înșele pe oameni. El, care a instigat la revoltă în ceruri, a dorit să-i facă pe locuitorii pământului să treacă de partea lui în războiul împotriva lui Dumnezeu. Adam și Eva fuseseră pe deplin fericiți ascultând de Legea lui Dumnezeu, iar faptul acesta era un argument permanent împotriva pretenției pe care Satana o ridicase în ceruri, și anume că Legea lui Dumnezeu este despotică și nu urmărește binele ființelor create. Mai mult decât atât, căminul minunat pregătit pentru perechea fără păcat i-a stârnit lui Satana invidia. Așa că s-a hotărât să-i determine pe cei doi să păcătuiască, pentru ca, despărțiți de Dumnezeu și ajunși sub puterea sa, el să câștige stăpânire asupra pământului și să-și întemeieze aici împărăția, în opoziție față de Cel Preaînalt.
Dacă și-ar fi dezvăluit adevăratul caracter, Satana ar fi fost respins imediat, deoarece Adam și Eva fuseseră avertizați cu privire la acest dușman periculos, dar el a acționat în întuneric, ascunzându-și planul, ca să și-l poată aduce la îndeplinire. Folosind ca medium șarpele, pe atunci o făptură cu înfățișare fermecătoare, i s-a adresat Evei: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncați din toți pomii din grădină»?” (Geneza 3:1). Dacă n-ar fi început dialogul cu ispititorul, Eva ar fi fost în siguranță, dar s-a aventurat să discute cu el și a căzut pradă vicleniei lui. Și astăzi mulți sunt învinși în același fel. Pun la îndoială cerințele lui Dumnezeu și, în loc să asculte de poruncile divine, acceptă teorii omenești, care nu sunt altceva decât idei ale lui Satana.
„Femeia i-a răspuns șarpelui: «Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar, despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: ’Să nu mâncați din el și nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți.’» Atunci, șarpele a zis femeii: «Hotărât că nu veți muri, dar Dumnezeu știe că, în ziua când veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul»” (Geneza 3:2-5). Satana a declarat că vor fi ca Dumnezeu, că vor fi mai înțelepți decât înainte și vor atinge un nivel superior al existenței. Eva a cedat ispitei și, prin influența ei, Adam a păcătuit și el. Ei l-au crezut pe șarpe, care i-a convins că Dumnezeu nu vorbise serios când le-a spus că vor muri. N-au avut încredere în Creatorul lor, închipuindu-și că El le îngrădește libertatea și că, dacă Îi vor încălca Legea, vor ajunge mai înțelepți și mai fericiți.
Care era însă semnificația cuvintelor pe care Dumnezeu i le spusese lui Adam: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Geneza 2:17)? Urma Adam să fie ridicat la un nivel superior al existenței? Atunci, într-adevăr, prin păcătuire, ar fi obținut un mare avantaj, iar Satana s-ar fi dovedit un binefăcător al omenirii. Dar Adam, după ce a păcătuit, a descoperit că nu acesta era înțelesul sentinței divine. Dumnezeu a declarat că omul se va întoarce în pământul din care a fost luat, ca pedeapsă pentru păcat: „Ţărână ești și în țărână te vei întoarce” (Geneza 3:19). Cuvintele lui Satana: „Vi se vor deschide ochii” s-au dovedit adevărate numai în sensul că, după neascultarea lor, lui Adam și Eva li s-au deschis ochii și și-au văzut prostia. Au cunoscut într-adevăr răul și au gustat din rodul amar al păcatului.
În mijlocul Edenului, creștea pomul vieții, al cărui fruct avea puterea să perpetueze viața. Dacă ar fi ascultat de Dumnezeu, Adam ar fi continuat să aibă acces la acest pom și ar fi trăit veșnic, dar, după ce a păcătuit, i s-a interzis să mai mănânce din pomul vieții și a devenit supus morții. Sentința divină: „Ţărână ești și în țărână te vei întoarce” indică dispariția completă.
Nemurirea, promisă omului cu condiția ascultării, fusese pierdută prin păcătuire. Adam nu putea să le transmită urmașilor lui ceva ce nu avea și n-ar fi existat nicio speranță pentru omenirea decăzută dacă Dumnezeu, prin jertfa Fiului Său, nu le-ar fi oferit din nou oamenilor nemurirea. Deși „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit”, Hristos „a adus la lumină viața și neputrezirea, prin Evanghelie” (Romani 5:12; 2 Timotei 1:10). Nemurirea poate fi obținută numai prin Hristos. Iisus a spus: „Cine crede în Fiul are viața veșnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viața” (Ioan 3:36). Orice om poate intra în posesia acestei binecuvântări prețioase dacă împlinește condițiile. Toți cei care, „prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea” vor primi „viața veșnică” (Romani 2:7).
Cel care i-a promis lui Adam viața în ciuda neascultării a fost marele amăgitor. Declarația șarpelui din Eden: „Hotărât că nu veți muri” a fost prima predică despre nemurirea sufletului. Totuși declarația aceasta, care se bazează numai pe autoritatea lui Satana, răsună de la amvoane și este acceptată de majoritatea oamenilor tot atât de ușor cum a fost acceptată de primii noștri părinți. Sentința divină: „Sufletul care păcătuiește, acela va muri” (Ezechiel 18:20) este făcută să însemne: „Sufletul care păcătuiește nu va muri, ci va trăi veșnic.” Nu putem să nu fim surprinși de orbirea ciudată care îi face pe oameni să creadă cu atâta naivitate cuvintele lui Satana și să respingă cu atâta necredință cuvintele lui Dumnezeu.
Dacă omul, după cădere, ar fi avut acces la pomul vieții, păcatul s-ar fi perpetuat veșnic. Însă niște heruvimi cu o sabie în flăcări au păzit „drumul care duce[a] la pomul vieții” (Geneza 3:24) și nimănui din familia lui Adam nu i-a fost permis să mănânce din fructul dătător de viață. De aceea nu există niciun păcătos nemuritor.
După cădere, Satana le-a poruncit îngerilor lui să răspândească pe scară largă credința în nemurirea naturală a omului. După ce aveau să-i convingă pe oameni să accepte această eroare, trebuiau să-i conducă la concluzia că păcătosul va trăi în chinuri veșnice. Acum prințul întunericului, acționând prin intermediul instrumentelor lui, Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe un tiran răzbunător, care îi aruncă în iad pe toți cei ce nu-L mulțumesc, făcându-i să-I simtă mânia pentru eternitate, și care, în timp ce aceștia îndură chinuri de nedescris și se zvârcolesc în flăcările veșnice, privește la ei cu satisfacție.
În felul acesta, arhiamăgitorul Îi atribuie Creatorului și Binefăcătorului omenirii propriile trăsături de caracter. Cruzimea este satanică. Dumnezeu este iubire și tot ceea ce a creat El a fost curat, sfânt și plăcut, până când primul mare răzvrătit a adus păcatul. Satana este dușmanul care îl ispitește pe om să păcătuiască și care, dacă poate, îl distruge. Apoi, când este sigur de victimă, privește cu încântare dezastrul pe care l-a produs. Dacă i s-ar permite, ar prinde toți oamenii în plasa lui. Dacă n-ar interveni Dumnezeu, niciun urmaș al lui Adam n-ar scăpa.
Satana încearcă să-i învingă pe oameni astăzi așa cum i-a învins pe primii noștri părinți – slăbindu-le încrederea în Creatorul lor și făcându-i să se îndoiască de înțelepciunea guvernării Sale și de justețea legilor Sale. Pentru a-și justifica dușmănia și rebeliunea, Satana și trimișii lui Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind mai rău decât ei. Marele amăgitor se străduiește să-I atribuie înfiorătoarea lui cruzime de caracter Tatălui nostru ceresc, pentru ca astfel el să pară foarte nedreptățit atunci când a fost expulzat din cer deoarece n-a vrut să se supună unui conducător atât de abuziv. El prezintă libertatea de care s-ar putea bucura lumea sub domnia lui blândă, punând-o în contrast cu sclavia impusă de legile severe ale lui Iehova. În felul acesta, reușește să înșele oamenii și să-i facă să nu Îi mai fie loiali lui Dumnezeu.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Cât de incompatibilă cu dragostea, îndurarea și chiar cu instinctul nostru de dreptate este doctrina că morții nelegiuiți sunt chinuiți veșnic în iad, în foc și pucioasă, că, pentru păcatele unei vieți scurte pe acest pământ, trebuie să fie torturați cât timp va trăi Dumnezeu! Totuși această doctrină a fost mult timp predicată și este inclusă în multe dintre crezurile creștine. Un erudit doctor în teologie spunea: „Priveliștea chinurilor iadului va spori continuu fericirea sfinților de-a lungul veșniciei. Când vor vedea că alții, născuți cu aceeași natură și în aceleași împrejurări, sunt aruncați într-o asemenea suferință, iar ei sunt tratați atât de diferit, își vor da seama cât de fericiți sunt.” Altul se exprima în modul următor: „În timp ce sentința de condamnare se execută veșnic asupra vaselor mâniei [cei răi], fumul chinului lor se ridică veșnic înaintea vaselor îndurării [cei buni], care, în loc să împărtășească soarta acestor ființe nenorocite, vor spune: «Amin, Aleluia! Lăudați pe Domnul!»”
Unde se găsește o astfel de învățătură pe paginile Cuvântului lui Dumnezeu? În ceruri, va dispărea oare orice sentiment de milă și de compasiune, chiar și sentimentele firești de omenie, din inima celor răscumpărați? Vor fi acestea înlocuite cu indiferența stoicului sau cu cruzimea sălbaticului? Nu, în niciun caz. Aceasta nu este învățătura Cărții lui Dumnezeu. Deși e posibil ca aceia care susțin concepțiile de mai sus să fie oameni culți și chiar de bună-credință, ei sunt induși în eroare de raționamentele false ale lui Satana, care îi face să interpreteze greșit anumite afirmații dure ale Scripturii, dând limbajului o nuanță de asprime și răutate, trăsături care îl caracterizează pe el, nu pe Creatorul nostru. „Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți?” (Ezechiel 33:11).
Ce ar câștiga Dumnezeu dacă am admite că El Se delectează privind aceste torturi fără sfârșit, că este fermecat de gemetele, țipetele și blestemele ființelor chinuite pe care le ține în flăcările iadului? Pot aceste sunete înspăimântătoare să constituie o muzică pentru urechea Iubirii infinite? Se afirmă că pedepsirea păcătoșilor într-un chin veșnic ar arăta ura lui Dumnezeu pentru păcat, acest rău care distruge pacea și ordinea universului. Ce blasfemie teribilă! Ca și când ura Lui față de păcat este motivul pentru care Dumnezeu îl perpetuează, căci, potrivit învățăturilor acestor teologi, tortura continuă, fără speranța unui sfârșit, înfurie victimele nenorocite și, pentru că ele își exprimă mânia în blesteme și hulă, își măresc continuu povara de vinovăție. Gloria lui Dumnezeu nu este amplificată de perpetuarea păcatului de-a lungul veșniciei.
Mintea umană nu este capabilă să evalueze răul pe care l-a produs erezia chinului veșnic. Religia Bibliei, plină de iubire, bunătate și milă, este întunecată de superstiție și învăluită în teroare. Când vedem în ce culori false a zugrăvit Satana caracterul lui Dumnezeu, să ne mai mirăm că oamenilor le este frică și chiar Îl urăsc pe îndurătorul nostru Creator? Concepțiile înspăimântătoare despre Dumnezeu care s-au răspândit în toată lumea, fiind predicate de la amvoane, au dat naștere la milioane de sceptici și necredincioși.
Chinul veșnic este una dintre doctrinele false care constituie „vinul desfrânării” pe care Babilonul îl dă tuturor națiunilor să-l bea (Apocalipsa 14:8; 17:2). Este, într-adevăr, un mister cum de au acceptat slujitorii lui Hristos această erezie și au și predicat-o de la amvoane. Ca și sabatul fals, au preluat-o tot de la Roma și, deși este adevărat că a fost predicată de oameni mari și de bună-credință, asupra acestui subiect ei nu au avut lumina pe care o avem noi, ei fiind răspunzători numai pentru lumina care a strălucit în timpul lor, pe când noi suntem responsabili pentru lumina care strălucește în zilele noastre. Dacă renunțăm la Cuvântul lui Dumnezeu și acceptăm doctrine false doar pentru că părinții noștri le-au susținut, cădem sub sentința care a fost pronunțată împotriva Babilonului și bem din „vinul desfrânării lui”.
Mulți oameni, pe care doctrina torturii veșnice îi revoltă, sunt conduși spre eroarea opusă. Ei văd că Scripturile Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe o ființă iubitoare și compătimitoare și nu pot crede că El Își va arunca propria creație în flăcările unui iad veșnic. Susținând că sufletul este înzestrat cu o nemurire naturală, nu văd altă soluție decât să tragă concluzia că toți oamenii vor fi, în cele din urmă, salvați. Mulți consideră că amenințările Bibliei au doar scopul de a-i îngrozi pe oameni și a-i face să asculte și că nu vor fi împlinite literal. Astfel, păcătoșii pot să trăiască în plăceri egoiste, desconsiderând cerințele lui Dumnezeu, și totuși să se bucure la final de favoarea Sa. O astfel de doctrină, care se bazează pe îndurarea lui Dumnezeu, dar care Îi ignoră dreptatea, este pe placul inimii netransformate și îi încurajează pe cei păcătoși în nelegiuirea lor.
Pentru a vedea cum cei care cred într-o mântuire universală răstălmăcesc Scripturile ca să-și susțină dogmele care distrug suflete, este suficient doar să le cităm declarațiile. La înmormântarea unui tânăr ateu, care murise pe loc într-un accident, un pastor universalist a ales ca text pe baza căruia să predice declarația din Scriptură cu privire la David: „Se mângâiase de moartea lui Amnon” (2 Samuel 13:39).
„Sunt întrebat deseori”, a spus vorbitorul, „care va fi soarta celor care părăsesc lumea aceasta plini de păcate: mor, poate, în stare de ebrietate, mor cu hainele nespălate de petele roșii ale crimei sau mor așa cum a murit acest tânăr, fără să fi făcut vreo mărturisire de credință sau să fi avut vreo experiență religioasă. Ne mulțumim cu ceea ce ne spune Scriptura; răspunsul ei va rezolva această problemă teribilă. Amnon era peste măsură de păcătos. Nu se pocăise, se îmbătase și fusese ucis pe când era beat. David era profet al lui Dumnezeu. El trebuie să fi știut dacă soarta lui Amnon avea să fie rea sau bună în lumea viitoare. Care a fost simțământul inimii lui? «Împăratul David a încetat să mai urmărească pe Absalom, căci se mângâiase de moartea lui Amnon» (2 Samuel 13:39).
Și ce putem deduce din acest text? Nu cumva că suferința veșnică nu făcea parte din credința lui? Noi așa credem. Aici descoperim un argument triumfător în sprijinul unei ipoteze mai plăcute, mai luminoase, mai bune cu privire la puritatea și pacea universală finală. David a fost mângâiat văzând că fiul lui era mort. De ce? Pentru că, prin ochiul profeției, el a putut să privească înainte la un viitor glorios, a putut să vadă că fiul lui, scăpat de toate ispitele, eliberat din robia păcatului și purificat de corupția lui, a fost primit, după ce a fost făcut suficient de sfânt și iluminat, în adunarea spiritelor fericite. Singura lui mângâiere a fost că, fiind mutat din lumea aceasta a păcatului și a suferinței, iubitul lui fiu se dusese acolo unde cele mai sublime adieri ale Duhului Sfânt vor fi revărsate peste sufletul lui întunecat, unde mintea lui va fi deschisă înțelepciunii cerului și binecuvântărilor iubirii eterne și unde va fi astfel pregătit ca, într-o natură sfințită, să se bucure de odihnă în compania moștenirii cerești.
Din aceste gânduri, am dori să se înțeleagă faptul că noi credem că mântuirea oferită de Dumnezeu nu depinde de nimic din ce am putea face noi în această viață: nici de schimbarea inimii, nici de credința noastră, nici de religia pe care declarăm că o avem.”
În felul acesta, pretinsul slujitor al lui Hristos repetă minciuna rostită de șarpe în Eden: „Hotărât că nu veți muri, dar (…) în ziua când veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu.” El declară că cei mai josnici dintre păcătoși (criminalii, hoții sau adulterinii) se vor bucura după moarte de fericire veșnică.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Cum ajunge acest falsificator al Scripturilor la asemenea concluzii? Dintr-o singură propoziție, care exprimă supunerea lui David în fața hotărârii Providenței? „David a încetat să mai urmărească pe Absalom, căci se mângâiase de moartea lui Amnon.” Durerea sfâșietoare fiind alinată, cu trecerea timpului, gândurile lui David s-au îndreptat de la fiul mort la cel viu, care fugise de frica pedepsei pe care o merita pentru crima lui. Aceasta este dovada că Amnon cel bețiv și incestuos a fost dus imediat după moarte în locuințele fericirii, pentru a fi curățat și pregătit să trăiască în compania îngerilor fără păcat? Într-adevăr, o poveste plăcută, numai bună pentru a satisface inima neschimbată! Aceasta este exact doctrina lui Satana și este foarte eficientă. Când oamenii cred astfel de lucruri, ar trebui să ne mai mire faptul că răul abundă?
Metoda folosită de acest învățător fals este utilizată de foarte mulți predicatori. Scot din context câteva cuvinte ale Scripturii, context care în multe cazuri ar arăta că înțelesul lor este exact opus interpretării date, și apoi denaturează sensul acestor pasaje, folosindu-le pentru a demonstra unele doctrine care n-au niciun fundament în Cuvântul lui Dumnezeu. Argumentul citat ca dovadă că bețivul Amnon se află în ceruri este o simplă deducție, contrazisă în mod direct de declarația clară și categorică a Scripturii, care spune că niciun bețiv nu va moșteni Împărăția lui Dumnezeu (1 Corinteni 6:10). Astfel, scepticii și necredincioșii transformă adevărul în minciună. Mulți sunt înșelați de raționamentele lor false și adormiți în leagănul poftelor lor.
Dacă ar fi adevărat că sufletele tuturor oamenilor merg direct în cer în momentul morții, atunci am dori mai degrabă moartea decât viața. Pe mulți, această convingere i-a făcut să-și pună capăt vieții. Copleșiți de necazuri, încurcături și dezamăgiri, li se pare mai ușor să-și curme firul delicat al existenței și să zboare spre fericirea lumii eterne.
Dumnezeu a oferit în Cuvântul Său dovezi clare că îi va pedepsi pe cei care Îi încalcă Legea. Este El prea îndurător pentru a pune în aplicare o sentință corectă în dreptul vreunui păcătos? Priviți atunci la crucea de pe Calvar! Moartea Fiului nevinovat al lui Dumnezeu este o dovadă a faptului că „plata păcatului este moartea” (Romani 6:23), că orice violare a Legii lui Dumnezeu trebuie să fie pedepsită. Hristos cel fără păcat a devenit păcat pentru om. A purtat vina călcării Legii și a trăit durerea de a vedea că Tatăl Își ascunde fața, până când inima I-a fost frântă, iar viața, zdrobită – toate acestea pentru ca păcătoșii să poată fi răscumpărați. Omul nu putea fi eliberat de pedeapsa pentru păcat pe nicio altă cale. Oricine refuză iertarea obținută cu un preț atât de mare trebuie să suporte personal vinovăția și pedeapsa pentru călcarea Legii.
Să examinăm, în continuare, ce afirmă Biblia cu privire la cei nepocăiți și neevlavioși, pe care universaliștii îi așază în cer împreună cu îngerii sfinți și fericiți.
„Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieții” (Apocalipsa 21:6). Această promisiune este numai pentru cei cărora le este sete, numai pentru cei care simt nevoia după apa vieții și o caută, cu prețul pierderii tuturor celorlalte lucruri. „Cel ce va birui va moșteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, și el va fi fiul Meu” (Apocalipsa 21:7). Condițiile sunt clare. Pentru a moșteni toate aceste lucruri, trebuie să ne împotrivim păcatului și să-l învingem.
Domnul declară prin profetul Isaia: „Bine de cel neprihănit! Lui îi va merge bine… Vai de cel rău! Lui îi va merge rău, căci va culege rodul faptelor lui” (Isaia 3:10,11). „Totuși, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul”, spune înțeleptul, „și stăruie multă vreme în el, eu știu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu și au frică de El. Dar cel rău nu este fericit” (Eclesiastul 8:12,13). Iar Pavel afirmă că păcătosul își adună „o comoară de mânie pentru ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui”; „necaz și strâmtorare vor veni peste orice suflet omenesc care face răul” (Romani 2:5,6,9).
„Niciun curvar, niciun stricat, niciun lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moștenire în Împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu” (Efeseni 5:5). „Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14). „Ferice de cei ce își spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în cetate! Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigașii, închinătorii la idoli și oricine iubește minciuna și trăiește în minciună” (Apocalipsa 22:14,15).
Dumnezeu le-a făcut cunoscute oamenilor caracterul Său și metoda Sa de a trata păcatul. „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat” (Exodul 34:6,7). „Domnul… nimicește pe toți cei răi” (Psalmii 145:20). „Dar cei răzvrătiți sunt nimiciți cu toții, sămânța celor răi este prăpădită” (Psalmii 37:38). Puterea și autoritatea guvernării divine vor pune capăt rebeliunii, dar pedepsele drepte ale lui Dumnezeu vor fi în concordanță cu mila, răbdarea și bunătatea Lui.
Dumnezeu nu constrânge pe nimeni. Lui nu-I place ascultarea servilă. El dorește ca făpturile mâinilor Sale să-L iubească pentru că este demn de iubit, să-L asculte pentru că Îi apreciază, în deplină cunoștință de cauză, înțelepciunea, dreptatea și bunătatea. Toți cei care Îi înțeleg corect aceste trăsături de caracter Îl vor iubi pentru că sunt atrași de El din admirație pentru calitățile Sale.
Principiile bunătății, ale îndurării și ale iubirii, predicate și exemplificate de Salvatorul nostru, sunt o expresie a voinței și a caracterului lui Dumnezeu. Hristos a declarat că n-a vorbit nimic altceva decât ceea ce a primit de la Tatăl Său. Principiile conducerii divine sunt în armonie cu porunca Mântuitorului: „Iubiți pe vrăjmașii voștri” (Matei 5:44). Dumnezeu execută sentința Sa dreaptă asupra celor păcătoși pentru binele universului și chiar pentru binele celor asupra cărora cad pedepsele Sale. El i-ar face fericiți, dar numai dacă ar putea face asta în conformitate cu legile guvernării Sale și cu dreptatea caracterului Său. Îi înconjoară cu dovezile iubirii Sale, le-a oferit Legea Sa și-i urmărește cu ofertele harului Său, dar ei Îi disprețuiesc iubirea, Îi desființează Legea și Îi resping harul. Deși primesc încontinuu daruri, ei Îl dezonorează pe Dătător. Îl urăsc deoarece știu că El are oroare de păcatele lor. Domnul le suportă îndelung răutatea, dar, în cele din urmă, va veni momentul decisiv, când soarta le va fi hotărâtă. Îi va obliga El pe acești răzvrătiți să stea de partea Lui, forțându-i să facă voia Sa?
Cei care l-au ales pe Satana drept conducător și s-au aflat sub controlul lui nu sunt pregătiți să stea în prezența lui Dumnezeu. Mândria, înșelăciunea, libertinismul și cruzimea s-au fixat în caracterul lor. Pot ei să intre în ceruri și să locuiască veșnic împreună cu cei pe care i-au disprețuit și urât cât timp au fost pe pământ? Adevărul nu va deveni niciodată plăcut mincinosului, umilința nu va satisface orgoliul celui mândru, puritatea nu va fi pe placul celui corupt, iubirea dezinteresată nu i se va părea atrăgătoare celui egoist. Ce bucurie ar putea cerul să le ofere celor care sunt cu totul absorbiți de interese pământești și egoiste?
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Ar putea cei care toată viața s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu să ajungă dintr-odată în ceruri și să vadă perfecțiunea și sfințenia care există acolo: inimi pline de iubire, fețe strălucind de bucurie, muzică încântătoare și melodioasă înălțându-se spre onoarea lui Dumnezeu și a Mielului și torente neîntrerupte de lumină revărsându-se asupra răscumpăraților dinspre Acela care stă pe tron? Ar putea cei ale căror inimi sunt pline de ură față de Dumnezeu, adevăr și sfințenie să se amestece cu mulțimea de ființe cerești și să se unească în cântări de laudă? Ar putea ei să suporte slava lui Dumnezeu și a Mielului? Nu, categoric nu. Le-au fost oferiți ani de har, în care să-și formeze caractere pentru cer, dar ei nu și-au educat niciodată mintea să iubească puritatea. N-au învățat niciodată limbajul cerului, iar acum este prea târziu.
O viață întreagă de revoltă față de Dumnezeu i-a făcut incompatibili cu cerul. Puritatea, sfințenia și pacea lui ar fi o tortură pentru ei, iar slava lui Dumnezeu ar fi un foc mistuitor. Și-ar dori să fugă din acel loc sfânt și ar prefera distrugerea, ca să se poată ascunde de fața Aceluia care a murit ca să-i răscumpere. Prin propriile alegeri, cei răi își pecetluiesc singuri soarta. Excluderea lor din ceruri este voluntară, în ce-i privește pe ei, și dreaptă și plină de îndurare, în ce-L privește pe Dumnezeu.
Ca și apele potopului, focul zilei celei mari face cunoscut verdictul lui Dumnezeu că nelegiuiții sunt irecuperabili. Și-au exprimat voința sub forma revoltei, nefiind dispuși să se supună autorității divine. Când viața s-a sfârșit, este prea târziu să-și mai schimbe gândirea și să mai treacă de la păcat la ascultare, de la ură la iubire.
Cruțând viața ucigașului Cain, Dumnezeu a arătat lumii care sunt consecințele deciziei de a-i permite păcătosului să trăiască în continuare într-o nelegiuire fără limite. Prin influența învățăturii și exemplului lui Cain, numeroșii lui urmași s-au afundat atât de mult în păcat, până când „răutatea omului era mare pe pământ și toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. (…) Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie” (Geneza 6:5,11).
Din îndurare față de lume, Dumnezeu i-a distrus pe oamenii răi din timpul lui Noe. Din îndurare i-a distrus și pe locuitorii pervertiți ai Sodomei. Prin puterea înșelătoare a lui Satana, cei care încalcă Legea divină se bucură de simpatie și admirație și astfel îi determină permanent și pe alții să se răzvrătească. Așa a fost în zilele lui Cain și Noe, așa a fost în zilele lui Avraam și Lot, așa este și în zilele noastre. Din îndurare față de univers, Dumnezeu îi va distruge, în cele din urmă, pe cei care I-au respins harul.
„Plata păcatului este moartea; dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23). Moștenirea celor drepți este viața, în timp ce partea celor nelegiuiți este moartea. Moise i-a spus poporului Israel: „Iată, îți pun azi înainte viața și binele, moartea și răul” (Deuteronomul 30:15). Moartea la care se referă aceste texte nu este cea pronunțată asupra lui Adam, deoarece toată omenirea suferă pedeapsa pentru păcatul lui. Aceasta este „moartea a doua” pe care Apocalipsa 20:14 o pune în contrast cu viața veșnică.
Ca urmare a păcatului lui Adam, moartea a trecut asupra întregii omeniri. Toți oamenii, fără deosebire, coboară în mormânt. Dar, prin Planul de Mântuire, toți vor fi scoși din mormintele lor. „Va fi o înviere a celor drepți și a celor nedrepți”, căci, „după cum toți mor în Adam, tot așa toți vor învia în Hristos” (Faptele 24:15; 1 Corinteni 15:22). Se va face totuși o distincție între cele două categorii de oameni care vor fi înviați. „Toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viață, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28,29). „Cei ce vor fi găsiți vrednici” să fie înviați pentru a primi viața veșnică sunt „fericiți și sfinți”; „asupra lor, a doua moarte n-are nicio putere” (Luca 20:35; Apocalipsa 20:6). Dar cei care nu și-au asigurat iertarea prin intermediul pocăinței și al credinței trebuie să primească „plata păcatului”, o pedeapsă diferită ca durată și intensitate, „după faptele lor”, care se va sfârși în „moartea a doua”. Deoarece lui Dumnezeu, în dreptatea și îndurarea Sa, Îi este imposibil să-i mântuiască pe păcătoși în păcatele lor, El le anulează dreptul la existență, de care s-au privat singuri în urma nelegiuirilor lor și de care s-au dovedit nedemni. Un scriitor inspirat spune: „Încă puțină vreme și cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era și nu va mai fi” (Psalmii 37:10). Iar un altul declară: „Și vor fi ca și când n-ar fi fost niciodată” (Obadia 16). Acoperiți de infamie, se vor cufunda într-o uitare eternă și fără speranță.
Astfel se va pune capăt păcatului, cu tot blestemul și ruina pe care le-a adus. Psalmistul spune: „Tu pedepsești neamurile, nimicești pe cel rău, le ștergi numele pentru totdeauna și pe vecie. S-au dus vrăjmașii! N-au rămas din ei decât niște dărâmături veșnice!” (Psalmii 9:5,6). Ioan, în Apocalipsa, anticipând viața veșnică de care vor avea parte cei salvați, aude un imn de laudă universal, neatins de nicio notă discordantă. Toate ființele din cer și de pe pământ Îi dau slavă lui Dumnezeu (Apocalipsa 5:13). Acolo nu există suflete pierdute care să-L hulească pe Dumnezeu în timp ce se zvârcolesc în chinuri veșnice, nici ființe nenorocite în iad, ale căror țipete de durere să se amestece cu imnurile celor mântuiți.
Pe eroarea fundamentală a nemuririi naturale a sufletului se bazează doctrina stării conștiente în moarte, doctrină care, ca și cea a chinului veșnic, este contrară Scripturii, rațiunii și sentimentelor noastre de omenie.
Potrivit credinței populare, cei răscumpărați care se află în ceruri sunt conștienți de tot ce se petrece pe pământ, mai ales de tot ce se întâmplă în viața prietenilor de care s-au despărțit. Dar cum ar putea cei morți să fie fericiți știind necazurile celor vii, fiind martori la păcatele comise de cei dragi și văzându-i cum trec prin atâtea suferințe, dezamăgiri și necazuri în viață? De câtă fericire cerească ar avea parte cei care plutesc deasupra prietenilor lor de pe pământ? O, cât de revoltătoare este credința că, îndată ce suflarea părăsește trupul, sufletul celui nepocăit este încredințat flăcărilor iadului! Ce suferință cumplită trebuie să fie pentru cei care-și văd prietenii mergând în mormânt nepregătiți, numai pentru a începe o veșnicie de durere și păcat! Mulți au ajuns în pragul nebuniei din cauza acestui gând chinuitor.
Ce spune Scriptura despre aceste lucruri? David declară că omul nu este conștient după moarte: „Suflarea lor trece, se întorc în pământ și în aceeași zi le pier și planurile” (Psalmii 146:4). Solomon afirmă același lucru: „Cei vii, în adevăr, măcar știu că vor muri, dar cei morți nu știu nimic… Și dragostea lor, și ura lor, și pizma lor de mult au și pierit și niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare. (…) Căci, în Locuința morților în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici știință, nici înțelepciune!” (Eclesiastul 9:5,6,10)
Când, ca răspuns la rugăciune, lui Ezechia i-a fost prelungită viața cu 15 ani, regele recunoscător a înălțat un imn de laudă la adresa lui Dumnezeu pentru marea Sa îndurare. În această cântare, el spune motivul pentru care se bucură: „Căci nu Locuința morților Te laudă, nu moartea Te mărește și cei ce s-au pogorât în groapă nu mai nădăjduiesc în credincioșia Ta; ci cel viu, da, cel viu Te laudă, ca mine astăzi” (Isaia 38:18,19). Teologia populară îi prezintă pe morții neprihăniți în ceruri, având parte de fericire și lăudându-L pe Dumnezeu cu limbi nemuritoare, dar Ezechia n-a văzut în moarte o asemenea perspectivă glorioasă. Prin cuvintele lui, el este de acord cu declarațiile psalmistului: „Căci cel ce moare nu-și mai aduce aminte de Tine; și cine Te va lăuda în Locuința morților?” „Nu morții laudă pe Domnul și nici vreunul din cei ce se pogoară în locul tăcerii” (Psalmii 6:5; 115:17).
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Petru, în Ziua Cincizecimii, a afirmat că patriarhul David „a murit și a fost îngropat, și mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi… Căci David nu s-a suit în ceruri” (Faptele 2:29,34). Faptul că David rămâne în mormânt până la înviere demonstrează că cei neprihăniți nu merg în cer la moarte. Numai prin înviere și în virtutea faptului că Iisus a înviat va putea David să stea, în cele din urmă, la dreapta lui Dumnezeu.
Pavel spunea: „Căci, dacă nu învie morții, nici Hristos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Hristos, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre și, prin urmare, și cei ce au adormit în Hristos sunt pierduți” (1 Corinteni 15:16-18). Dacă, de 4.000 de ani, cei drepți, la moartea lor, au mers direct în cer, cum putea Pavel să spună că, dacă nu este înviere, „cei ce au adormit în Hristos sunt pierduți”? N-ar mai fi necesară nicio înviere.
Martirul Tyndale, referindu-se la starea celor morți, declara: „Mărturisesc deschis că nu sunt convins că ei se află deja în slava deplină în care sunt Hristos și îngerii aleși ai lui Dumnezeu. Nu cred asta, căci, dacă ar fi adevărat, atunci predicarea învierii trupului ar fi un lucru zadarnic” (William Tyndale, Preface to New Testament, ed. 1534, retipărit în British Reformers – Tindal, Frith, Barnes, p. 349).
Este un fapt cert că speranța fericirii eterne imediat după moarte a dus la o neglijare generală a doctrinei biblice a învierii. Această tendință a fost remarcată de dr. Adam Clarke, care spunea: „Doctrina învierii pare să fi fost considerată mult mai importantă de către creștinii din biserica primară decât de cei de astăzi! De ce? Apostolii au insistat continuu asupra ei și pe baza ei i-au îndemnat pe urmașii lui Hristos la stăruință, ascultare și bucurie. Urmașii lor de astăzi rareori o mai menționează. Așa au predicat apostolii și așa au crezut creștinii bisericii primare; așa predicăm noi și așa cred ascultătorii noștri. În Evanghelie nu există o doctrină asupra căreia să se pună un accent mai mare, iar în sistemul actual de predicare nu există o doctrină care să fie tratată cu mai multă neglijență!” (Commentary, remarci la 1 Corinteni 15, par. 3).
Această tendință a continuat până când adevărul glorios al învierii a ajuns aproape cu totul necunoscut și pierdut din vedere de lumea creștină. Astfel, un autor creștin de seamă, comentând cuvintele lui Pavel din 1 Tesaloniceni 4:13-18, spunea: „Din motive practice de consolare, doctrina fericitei nemuriri a drepților ține pentru noi locul oricărei doctrine îndoielnice cu privire la a doua venire a Domnului. Pentru noi, Domnul vine atunci când murim. Asta trebuie să așteptăm noi. Morții intră deja în slavă. Nu trebuie să mai aștepte să sune trâmbița pentru a fi judecați și pentru a li se oferi fericirea.”
Când mai avea puțin până să Se despartă de ucenicii Săi, Iisus nu le-a spus că vor veni curând la El. „Mă duc să vă pregătesc un loc”, le-a spus, „și, după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine” (Ioan 14:2,3). Mai mult, Pavel ne spune că „Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” Apoi adaugă: „Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte” (1 Tesaloniceni 4:16-18). Ce contrast izbitor între aceste cuvinte de mângâiere și cele ale pastorului universalist citat anterior! Acesta îi consola pe prietenii întristați cu asigurarea că, oricât de păcătos ar fi fost cel mort când i-a venit sfârșitul, el avea să fie primit printre îngeri. Pavel, în schimb, le îndreaptă gândul fraților lui către venirea viitoare a Domnului, când lanțurile mormântului vor fi sfărâmate și „cei morți în Hristos” vor fi înviați pentru viața veșnică.
Nimeni nu poate intra în locașurile fericirii înainte ca Dumnezeu să-i cerceteze cazul și să-i examineze caracterul și faptele. Toți oamenii trebuie să fie judecați după ceea ce scrie în cărți și răsplătiți după faptele lor. Această judecată nu are loc la moarte. Iată cum se exprimă Pavel: Dumnezeu „a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta și despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morți” (Faptele 17:31). Aici apostolul declară explicit că, pentru judecarea lumii, a fost stabilit un anumit timp în viitor.
Iuda se referă la aceeași perioadă: „El i-a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puși în lanțuri veșnice, în întuneric, pe îngerii care nu și-au păstrat vrednicia, ci și-au părăsit locuința.” El citează mai departe cuvintele lui Enoh: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor” (Iuda 6, 14 și 15). Ioan spune că i-a „văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise… Și morții au fost judecați… după cele ce erau scrise în cărțile acelea” (Apocalipsa 20:12).
Dacă morții se bucură deja de cer sau se zvârcolesc în flăcările iadului, ce nevoie mai este de o judecată viitoare? În privința acestui aspect important, Cuvântul lui Dumnezeu nu este nici neclar, nici nu se contrazice, ci poate fi înțeles de orice om. Dar care minte sinceră poate vedea înțelepciune sau dreptate în această teorie? Cum pot cei drepți, după cercetarea cazului lor în cadrul judecății, să primească invitația: „Bine, rob bun și credincios… intră în bucuria stăpânului tău!”, dacă ei locuiesc deja în prezența Sa de secole întregi? Vor fi păcătoșii chemați din locul torturii lor pentru a primi sentința din partea Judecătorului a tot pământul: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic” (Matei 25:21,41)? Ce bătaie de joc! Ce acuzație nerușinată la adresa înțelepciunii și dreptății lui Dumnezeu!
Teoria nemuririi sufletului a fost una dintre doctrinele false pe care Roma le-a împrumutat de la păgâni și pe care le-a inclus în religia creștină. Martin Luther a pus-o în aceeași categorie cu „născocirile monstruoase care fac parte din gunoiul de decrete al Romei” (E. Petavel, The Problem of Immortality, p. 255).
Comentând cuvintele lui Solomon din Eclesiastul, că morții nu știu nimic, reformatorul afirmă: „Iată un alt loc ce dovedește că morții… nu știu nimic. El spune că acolo nu este nici lucrare, nici chibzuială, nici știință, nici înțelepciune. Solomon consideră că morții dorm și nu știu absolut nimic. Morții se odihnesc, nenumărând nici zilele, nici anii, iar când vor învia li se va părea că au dormit doar un minut” (Martin Luther, Exposition of Solomon’s Book Called Ecclesiastes, p. 152).
Nicăieri în Sfânta Scriptură nu se găsește afirmația că cei drepți își primesc răsplata sau că cei păcătoși își primesc pedeapsa în momentul morții. Patriarhii și profeții nu ne-au lăsat nicio astfel de asigurare. Hristos și apostolii n-au făcut nicio aluzie la aceasta. Biblia spune clar că morții nu merg imediat în cer. Ei sunt descriși ca dormind până în momentul învierii (1 Tesaloniceni 4:14; Iov 14:10-12). Gândurile omului dispar chiar în ziua când „se rupe funia de argint” și se „sfărâmă vasul de aur” (Eclesiastul 12:6). Cei care coboară în mormânt sunt în țara tăcerii. Ei nu mai știu nimic din ceea ce se face sub soare (Iov 14:21; Eclesiastul 9:6). Binecuvântată odihnă pentru drepții obosiți! Timpul, lung sau scurt, nu este decât o clipă pentru ei. Ei dorm, apoi sunt treziți de trâmbița lui Dumnezeu la o nemurire glorioasă. „Trâmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii… Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghițită de biruință»” (1 Corinteni 15:52-54). Treziți din somnul lor adânc, ei își reiau firul gândurilor exact de unde l-au întrerupt. Ultima senzație a fost chinul morții; ultimul gând a fost că treceau sub puterea mormântului. Când se vor ridica din mormânt, primul lor gând fericit va fi exprimat de strigătul triumfal: „Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15:55).