Petru, în Ziua Cincizecimii, a afirmat că patriarhul David „a murit și a fost îngropat, și mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi… Căci David nu s-a suit în ceruri” (Faptele 2:29,34). Faptul că David rămâne în mormânt până la înviere demonstrează că cei neprihăniți nu merg în cer la moarte. Numai prin înviere și în virtutea faptului că Iisus a înviat va putea David să stea, în cele din urmă, la dreapta lui Dumnezeu.
Pavel spunea: „Căci, dacă nu învie morții, nici Hristos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Hristos, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre și, prin urmare, și cei ce au adormit în Hristos sunt pierduți” (1 Corinteni 15:16-18). Dacă, de 4.000 de ani, cei drepți, la moartea lor, au mers direct în cer, cum putea Pavel să spună că, dacă nu este înviere, „cei ce au adormit în Hristos sunt pierduți”? N-ar mai fi necesară nicio înviere.
Martirul Tyndale, referindu-se la starea celor morți, declara: „Mărturisesc deschis că nu sunt convins că ei se află deja în slava deplină în care sunt Hristos și îngerii aleși ai lui Dumnezeu. Nu cred asta, căci, dacă ar fi adevărat, atunci predicarea învierii trupului ar fi un lucru zadarnic” (William Tyndale, Preface to New Testament, ed. 1534, retipărit în British Reformers – Tindal, Frith, Barnes, p. 349).
Este un fapt cert că speranța fericirii eterne imediat după moarte a dus la o neglijare generală a doctrinei biblice a învierii. Această tendință a fost remarcată de dr. Adam Clarke, care spunea: „Doctrina învierii pare să fi fost considerată mult mai importantă de către creștinii din biserica primară decât de cei de astăzi! De ce? Apostolii au insistat continuu asupra ei și pe baza ei i-au îndemnat pe urmașii lui Hristos la stăruință, ascultare și bucurie. Urmașii lor de astăzi rareori o mai menționează. Așa au predicat apostolii și așa au crezut creștinii bisericii primare; așa predicăm noi și așa cred ascultătorii noștri. În Evanghelie nu există o doctrină asupra căreia să se pună un accent mai mare, iar în sistemul actual de predicare nu există o doctrină care să fie tratată cu mai multă neglijență!” (Commentary, remarci la 1 Corinteni 15, par. 3).
Această tendință a continuat până când adevărul glorios al învierii a ajuns aproape cu totul necunoscut și pierdut din vedere de lumea creștină. Astfel, un autor creștin de seamă, comentând cuvintele lui Pavel din 1 Tesaloniceni 4:13-18, spunea: „Din motive practice de consolare, doctrina fericitei nemuriri a drepților ține pentru noi locul oricărei doctrine îndoielnice cu privire la a doua venire a Domnului. Pentru noi, Domnul vine atunci când murim. Asta trebuie să așteptăm noi. Morții intră deja în slavă. Nu trebuie să mai aștepte să sune trâmbița pentru a fi judecați și pentru a li se oferi fericirea.”
Când mai avea puțin până să Se despartă de ucenicii Săi, Iisus nu le-a spus că vor veni curând la El. „Mă duc să vă pregătesc un loc”, le-a spus, „și, după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine” (Ioan 14:2,3). Mai mult, Pavel ne spune că „Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” Apoi adaugă: „Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte” (1 Tesaloniceni 4:16-18). Ce contrast izbitor între aceste cuvinte de mângâiere și cele ale pastorului universalist citat anterior! Acesta îi consola pe prietenii întristați cu asigurarea că, oricât de păcătos ar fi fost cel mort când i-a venit sfârșitul, el avea să fie primit printre îngeri. Pavel, în schimb, le îndreaptă gândul fraților lui către venirea viitoare a Domnului, când lanțurile mormântului vor fi sfărâmate și „cei morți în Hristos” vor fi înviați pentru viața veșnică.
Nimeni nu poate intra în locașurile fericirii înainte ca Dumnezeu să-i cerceteze cazul și să-i examineze caracterul și faptele. Toți oamenii trebuie să fie judecați după ceea ce scrie în cărți și răsplătiți după faptele lor. Această judecată nu are loc la moarte. Iată cum se exprimă Pavel: Dumnezeu „a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta și despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morți” (Faptele 17:31). Aici apostolul declară explicit că, pentru judecarea lumii, a fost stabilit un anumit timp în viitor.
Iuda se referă la aceeași perioadă: „El i-a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puși în lanțuri veșnice, în întuneric, pe îngerii care nu și-au păstrat vrednicia, ci și-au părăsit locuința.” El citează mai departe cuvintele lui Enoh: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor” (Iuda 6, 14 și 15). Ioan spune că i-a „văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise… Și morții au fost judecați… după cele ce erau scrise în cărțile acelea” (Apocalipsa 20:12).
Dacă morții se bucură deja de cer sau se zvârcolesc în flăcările iadului, ce nevoie mai este de o judecată viitoare? În privința acestui aspect important, Cuvântul lui Dumnezeu nu este nici neclar, nici nu se contrazice, ci poate fi înțeles de orice om. Dar care minte sinceră poate vedea înțelepciune sau dreptate în această teorie? Cum pot cei drepți, după cercetarea cazului lor în cadrul judecății, să primească invitația: „Bine, rob bun și credincios… intră în bucuria stăpânului tău!”, dacă ei locuiesc deja în prezența Sa de secole întregi? Vor fi păcătoșii chemați din locul torturii lor pentru a primi sentința din partea Judecătorului a tot pământul: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic” (Matei 25:21,41)? Ce bătaie de joc! Ce acuzație nerușinată la adresa înțelepciunii și dreptății lui Dumnezeu!
Teoria nemuririi sufletului a fost una dintre doctrinele false pe care Roma le-a împrumutat de la păgâni și pe care le-a inclus în religia creștină. Martin Luther a pus-o în aceeași categorie cu „născocirile monstruoase care fac parte din gunoiul de decrete al Romei” (E. Petavel, The Problem of Immortality, p. 255).
Comentând cuvintele lui Solomon din Eclesiastul, că morții nu știu nimic, reformatorul afirmă: „Iată un alt loc ce dovedește că morții… nu știu nimic. El spune că acolo nu este nici lucrare, nici chibzuială, nici știință, nici înțelepciune. Solomon consideră că morții dorm și nu știu absolut nimic. Morții se odihnesc, nenumărând nici zilele, nici anii, iar când vor învia li se va părea că au dormit doar un minut” (Martin Luther, Exposition of Solomon’s Book Called Ecclesiastes, p. 152).
Nicăieri în Sfânta Scriptură nu se găsește afirmația că cei drepți își primesc răsplata sau că cei păcătoși își primesc pedeapsa în momentul morții. Patriarhii și profeții nu ne-au lăsat nicio astfel de asigurare. Hristos și apostolii n-au făcut nicio aluzie la aceasta. Biblia spune clar că morții nu merg imediat în cer. Ei sunt descriși ca dormind până în momentul învierii (1 Tesaloniceni 4:14; Iov 14:10-12). Gândurile omului dispar chiar în ziua când „se rupe funia de argint” și se „sfărâmă vasul de aur” (Eclesiastul 12:6). Cei care coboară în mormânt sunt în țara tăcerii. Ei nu mai știu nimic din ceea ce se face sub soare (Iov 14:21; Eclesiastul 9:6). Binecuvântată odihnă pentru drepții obosiți! Timpul, lung sau scurt, nu este decât o clipă pentru ei. Ei dorm, apoi sunt treziți de trâmbița lui Dumnezeu la o nemurire glorioasă. „Trâmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii… Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghițită de biruință»” (1 Corinteni 15:52-54). Treziți din somnul lor adânc, ei își reiau firul gândurilor exact de unde l-au întrerupt. Ultima senzație a fost chinul morții; ultimul gând a fost că treceau sub puterea mormântului. Când se vor ridica din mormânt, primul lor gând fericit va fi exprimat de strigătul triumfal: „Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15:55).