Ar putea cei care toată viața s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu să ajungă dintr-odată în ceruri și să vadă perfecțiunea și sfințenia care există acolo: inimi pline de iubire, fețe strălucind de bucurie, muzică încântătoare și melodioasă înălțându-se spre onoarea lui Dumnezeu și a Mielului și torente neîntrerupte de lumină revărsându-se asupra răscumpăraților dinspre Acela care stă pe tron? Ar putea cei ale căror inimi sunt pline de ură față de Dumnezeu, adevăr și sfințenie să se amestece cu mulțimea de ființe cerești și să se unească în cântări de laudă? Ar putea ei să suporte slava lui Dumnezeu și a Mielului? Nu, categoric nu. Le-au fost oferiți ani de har, în care să-și formeze caractere pentru cer, dar ei nu și-au educat niciodată mintea să iubească puritatea. N-au învățat niciodată limbajul cerului, iar acum este prea târziu.
O viață întreagă de revoltă față de Dumnezeu i-a făcut incompatibili cu cerul. Puritatea, sfințenia și pacea lui ar fi o tortură pentru ei, iar slava lui Dumnezeu ar fi un foc mistuitor. Și-ar dori să fugă din acel loc sfânt și ar prefera distrugerea, ca să se poată ascunde de fața Aceluia care a murit ca să-i răscumpere. Prin propriile alegeri, cei răi își pecetluiesc singuri soarta. Excluderea lor din ceruri este voluntară, în ce-i privește pe ei, și dreaptă și plină de îndurare, în ce-L privește pe Dumnezeu.
Ca și apele potopului, focul zilei celei mari face cunoscut verdictul lui Dumnezeu că nelegiuiții sunt irecuperabili. Și-au exprimat voința sub forma revoltei, nefiind dispuși să se supună autorității divine. Când viața s-a sfârșit, este prea târziu să-și mai schimbe gândirea și să mai treacă de la păcat la ascultare, de la ură la iubire.
Cruțând viața ucigașului Cain, Dumnezeu a arătat lumii care sunt consecințele deciziei de a-i permite păcătosului să trăiască în continuare într-o nelegiuire fără limite. Prin influența învățăturii și exemplului lui Cain, numeroșii lui urmași s-au afundat atât de mult în păcat, până când „răutatea omului era mare pe pământ și toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. (…) Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie” (Geneza 6:5,11).
Din îndurare față de lume, Dumnezeu i-a distrus pe oamenii răi din timpul lui Noe. Din îndurare i-a distrus și pe locuitorii pervertiți ai Sodomei. Prin puterea înșelătoare a lui Satana, cei care încalcă Legea divină se bucură de simpatie și admirație și astfel îi determină permanent și pe alții să se răzvrătească. Așa a fost în zilele lui Cain și Noe, așa a fost în zilele lui Avraam și Lot, așa este și în zilele noastre. Din îndurare față de univers, Dumnezeu îi va distruge, în cele din urmă, pe cei care I-au respins harul.
„Plata păcatului este moartea; dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23). Moștenirea celor drepți este viața, în timp ce partea celor nelegiuiți este moartea. Moise i-a spus poporului Israel: „Iată, îți pun azi înainte viața și binele, moartea și răul” (Deuteronomul 30:15). Moartea la care se referă aceste texte nu este cea pronunțată asupra lui Adam, deoarece toată omenirea suferă pedeapsa pentru păcatul lui. Aceasta este „moartea a doua” pe care Apocalipsa 20:14 o pune în contrast cu viața veșnică.
Ca urmare a păcatului lui Adam, moartea a trecut asupra întregii omeniri. Toți oamenii, fără deosebire, coboară în mormânt. Dar, prin Planul de Mântuire, toți vor fi scoși din mormintele lor. „Va fi o înviere a celor drepți și a celor nedrepți”, căci, „după cum toți mor în Adam, tot așa toți vor învia în Hristos” (Faptele 24:15; 1 Corinteni 15:22). Se va face totuși o distincție între cele două categorii de oameni care vor fi înviați. „Toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viață, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28,29). „Cei ce vor fi găsiți vrednici” să fie înviați pentru a primi viața veșnică sunt „fericiți și sfinți”; „asupra lor, a doua moarte n-are nicio putere” (Luca 20:35; Apocalipsa 20:6). Dar cei care nu și-au asigurat iertarea prin intermediul pocăinței și al credinței trebuie să primească „plata păcatului”, o pedeapsă diferită ca durată și intensitate, „după faptele lor”, care se va sfârși în „moartea a doua”. Deoarece lui Dumnezeu, în dreptatea și îndurarea Sa, Îi este imposibil să-i mântuiască pe păcătoși în păcatele lor, El le anulează dreptul la existență, de care s-au privat singuri în urma nelegiuirilor lor și de care s-au dovedit nedemni. Un scriitor inspirat spune: „Încă puțină vreme și cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era și nu va mai fi” (Psalmii 37:10). Iar un altul declară: „Și vor fi ca și când n-ar fi fost niciodată” (Obadia 16). Acoperiți de infamie, se vor cufunda într-o uitare eternă și fără speranță.
Astfel se va pune capăt păcatului, cu tot blestemul și ruina pe care le-a adus. Psalmistul spune: „Tu pedepsești neamurile, nimicești pe cel rău, le ștergi numele pentru totdeauna și pe vecie. S-au dus vrăjmașii! N-au rămas din ei decât niște dărâmături veșnice!” (Psalmii 9:5,6). Ioan, în Apocalipsa, anticipând viața veșnică de care vor avea parte cei salvați, aude un imn de laudă universal, neatins de nicio notă discordantă. Toate ființele din cer și de pe pământ Îi dau slavă lui Dumnezeu (Apocalipsa 5:13). Acolo nu există suflete pierdute care să-L hulească pe Dumnezeu în timp ce se zvârcolesc în chinuri veșnice, nici ființe nenorocite în iad, ale căror țipete de durere să se amestece cu imnurile celor mântuiți.
Pe eroarea fundamentală a nemuririi naturale a sufletului se bazează doctrina stării conștiente în moarte, doctrină care, ca și cea a chinului veșnic, este contrară Scripturii, rațiunii și sentimentelor noastre de omenie.
Potrivit credinței populare, cei răscumpărați care se află în ceruri sunt conștienți de tot ce se petrece pe pământ, mai ales de tot ce se întâmplă în viața prietenilor de care s-au despărțit. Dar cum ar putea cei morți să fie fericiți știind necazurile celor vii, fiind martori la păcatele comise de cei dragi și văzându-i cum trec prin atâtea suferințe, dezamăgiri și necazuri în viață? De câtă fericire cerească ar avea parte cei care plutesc deasupra prietenilor lor de pe pământ? O, cât de revoltătoare este credința că, îndată ce suflarea părăsește trupul, sufletul celui nepocăit este încredințat flăcărilor iadului! Ce suferință cumplită trebuie să fie pentru cei care-și văd prietenii mergând în mormânt nepregătiți, numai pentru a începe o veșnicie de durere și păcat! Mulți au ajuns în pragul nebuniei din cauza acestui gând chinuitor.
Ce spune Scriptura despre aceste lucruri? David declară că omul nu este conștient după moarte: „Suflarea lor trece, se întorc în pământ și în aceeași zi le pier și planurile” (Psalmii 146:4). Solomon afirmă același lucru: „Cei vii, în adevăr, măcar știu că vor muri, dar cei morți nu știu nimic… Și dragostea lor, și ura lor, și pizma lor de mult au și pierit și niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare. (…) Căci, în Locuința morților în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici știință, nici înțelepciune!” (Eclesiastul 9:5,6,10)
Când, ca răspuns la rugăciune, lui Ezechia i-a fost prelungită viața cu 15 ani, regele recunoscător a înălțat un imn de laudă la adresa lui Dumnezeu pentru marea Sa îndurare. În această cântare, el spune motivul pentru care se bucură: „Căci nu Locuința morților Te laudă, nu moartea Te mărește și cei ce s-au pogorât în groapă nu mai nădăjduiesc în credincioșia Ta; ci cel viu, da, cel viu Te laudă, ca mine astăzi” (Isaia 38:18,19). Teologia populară îi prezintă pe morții neprihăniți în ceruri, având parte de fericire și lăudându-L pe Dumnezeu cu limbi nemuritoare, dar Ezechia n-a văzut în moarte o asemenea perspectivă glorioasă. Prin cuvintele lui, el este de acord cu declarațiile psalmistului: „Căci cel ce moare nu-și mai aduce aminte de Tine; și cine Te va lăuda în Locuința morților?” „Nu morții laudă pe Domnul și nici vreunul din cei ce se pogoară în locul tăcerii” (Psalmii 6:5; 115:17).