Felicitări pentru consecvență!
Pentru că ai terminat de citit capitolul 34, găsești aici linkul către formularul de evaluare: https://forms.gle/hEW6YKGiweR8b37KA
După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul 35.
Îți mulțumim că ești parte din echipă!
Romano-catolicismul este privit în prezent de protestanți mult mai favorabil decât în anii precedenți. În țările unde nu este predominant catolicismul și unde supușii papei adoptă o atitudine conciliantă pentru a dobândi influență, se manifestă o indiferență în creștere față de doctrinele care separă bisericile reformate de biserica papală. Câștigă teren ideea că, în fond, nu ne deosebim în punctele principale atât de mult cum s-a presupus și că o concesie mică din partea noastră va duce la o mai bună înțelegere cu Roma. A fost o vreme când protestanții puneau mare preț pe libertatea de conștiință plătită atât de scump. Ei își învățau copiii să aibă oroare de papalitate și considerau că a căuta să fie în armonie cu Roma ar însemna lipsă de loialitate față de Dumnezeu. Dar ce sentimente diametral opuse sunt exprimate în prezent!
Apărătorii papalității declară că această biserică a fost calomniată, iar lumea protestantă este înclinată să accepte această idee. Mulți susțin că este nedrept să judecăm biserica de astăzi după ororile și absurditățile care i-au marcat domnia în secolele de ignoranță și întuneric. Aceștia îi scuză cruzimea înfiorătoare, considerând-o un rezultat al barbariei acelor timpuri și pretind că influența civilizației moderne i-a schimbat sentimentele.
Au uitat aceste persoane pretenția la infailibilitate susținută timp de 800 de ani de această putere arogantă? Departe de a se fi renunțat la această pretenție, ea a fost exprimată în secolul al XIX-lea mai categoric decât oricând înainte. Din moment ce Roma susține că „biserica n-a greșit niciodată și nici nu va greși vreodată, potrivit Scripturilor” (John L. von Mosheim, Institutes of Ecclesiastical History, vol. 3, secolul 11, partea a 2-a, cap. 2, secț. 9, nota 17), cum poate să renunțe ea la principiile care au călăuzit-o în secolele trecute?
Biserica papală nu va renunța niciodată la ideea că este infailibilă. Ea susține că a fost corect tot ce a făcut prin persecutarea celor care i-au respins dogmele. Nu ar repeta ea aceleași fapte, dacă ar avea ocazia? Să fie eliminate restricțiile impuse acum de guvernele civile, să-i fie redată Romei puterea de mai înainte și rapid va avea loc o reînnoire a tiraniei și persecuției ei!
Un scriitor bine cunoscut vorbește astfel despre atitudinea autorității papale față de libertatea de conștiință și despre pericolele care amenință în special Statele Unite, din cauza succesului politicii acestei țări:
„Sunt mulți în Statele Unite care pun pe seama bigotismului sau a naivității teama de catolicism. Aceștia nu văd nimic ostil în caracterul și atitudinea catolicismului față de instituțiile noastre libere și nu văd niciun pericol în răspândirea lui. Să comparăm mai întâi unele dintre principiile fundamentale ale guvernării noastre cu acelea ale Bisericii Catolice.
Constituția Statelor Unite garantează libertatea de conștiință. Nimic nu este mai scump și mai fundamental. Papa Pius al IX-lea, în enciclica din 15 august 1854, a spus: «Doctrinele sau fanteziile absurde și eronate aduse în sprijinul libertății de conștiință sunt ereziile cele mai periculoase – o plagă care, dintre toate celelalte, este cea mai de temut într-un stat.» Același papă, în enciclica din 8 decembrie 1864, îi anatemiza pe «cei care revendică dreptul la libertatea de conștiință și la închinare religioasă», precum și pe «toți care susțin că bisericii nu-i este permis să folosească forța».
Tonul pașnic al Romei în Statele Unite nu înseamnă o schimbare a atitudinii. Ea este îngăduitoare acolo unde nu are putere. Episcopul O’Connor afirma: «Libertatea religioasă este tolerată până când contrariul poate fi pus în aplicare fără vreun pericol pentru lumea catolică.» (…) Arhiepiscopul de St. Louis a spus odată: «Erezia și necredința sunt infracțiuni, iar în țări creștine ca Italia și Spania, de exemplu, unde toți oamenii sunt catolici și unde religia catolică este o parte esențială a legii țării, acestea sunt pedepsite ca și celelalte delicte.» (…)
Orice cardinal, arhiepiscop și episcop din Biserica Romano-Catolică depune un jurământ de credință față de papă, în care se afirmă următoarele: «Îi voi persecuta pe ereticii, schismaticii și rebelii față de numitul nostru domn (papa) sau față de urmașii lui mai sus-amintiți și mă voi opune lor cu toate puterile mele»” (Josiah Strong, Our Country, cap. 5, par. 2-4).
Este adevărat că există creștini sinceri în comunitatea romano-catolică. Mii de credincioși din această biserică Îl slujesc pe Dumnezeu după cea mai bună lumină pe care o au. Lor nu le este permis accesul la Cuvântul Său și de aceea nu cunosc adevărul. Ei n-au înțeles niciodată contrastul dintre o slujire vie, din inimă, și o serie de simple forme și ceremonii. Dumnezeu privește cu blândețe și milă la aceste suflete educate într-o credință amăgitoare și nesatisfăcătoare. El va face ca raze de lumină să pătrundă prin întunericul dens care le înconjoară. Le va dezvălui adevărul, așa cum este el în Iisus, și mulți vor trece de partea poporului Său.
Romano-catolicismul, ca sistem, nu este în prezent mai fidel Evangheliei lui Hristos decât a fost în orice altă perioadă din istorie. Bisericile protestante sunt în mare întuneric, altfel ar înțelege semnele timpului. Biserica Catolică țintește departe cu planurile și metodele ei de lucru. Se folosește de orice mijloc pentru a-și extinde influența și a-și mări puterea în pregătirea ei pentru o luptă cruntă și decisivă prin care urmărește să recâștige stăpânirea lumii, să reinstaureze persecuția și să distrugă tot ce a făcut protestantismul. Catolicismul câștigă teren pretutindeni. Observați numărul crescând de biserici și capele catolice din țările protestante! Priviți la popularitatea colegiilor și a seminarelor catolice din America, sprijinite atât de mult de protestanți! Urmăriți creșterea ritualismului în Anglia și convertirile frecvente la catolicism! Aceste lucruri ar trebui să trezească îngrijorarea tuturor celor care țin la principiile curate ale Evangheliei.
Protestanții s-au asociat cu papalitatea și au sprijinit-o. Au făcut compromisuri și concesii de care înșiși susținătorii papalității sunt surprinși când le văd și pe care nu reușesc să le înțeleagă. Oamenii închid ochii în fața adevăratului caracter al catolicismului și în fața pericolelor de temut asociate supremației lui. Ei trebuie treziți pentru a se opune avansării celui mai periculos dușman al libertăților civile și religioase.
Mulți protestanți presupun că religia catolică este neinteresantă și că serviciul ei de închinare este un șir de ceremonii plictisitoare și fără sens. Aici greșesc. Deși are la bază amăgirea, catolicismul nu este o înșelătorie grosolană și stângace. Slujba religioasă a Bisericii Catolice este ceremonia cea mai impresionantă. Desfășurarea fastuoasă și ritualurile ei solemne fascinează simțurile oamenilor și aduc la tăcere glasul rațiunii și al conștiinței. Ochiul este încântat. Biserici mărețe, procesiuni impunătoare, altare de aur, racle împodobite cu pietre scumpe, picturi alese și sculpturi minunate fac apel la iubirea de frumos. Urechea, de asemenea, este captivată. Muzica este neîntrecută. Notele ample și profunde ale orgii, îmbinate cu armonia corului, când răsună în domurile impunătoare și printre coloanele din marile catedrale, nu pot să nu impresioneze mintea, impunând venerație și respect.
Splendoarea exterioară, pompa și ceremonia, care nu fac decât să înșele aspirațiile sufletului bolnav de păcat, sunt dovezi ale decăderii interioare. Religia lui Hristos nu are nevoie de astfel de atracții care să o facă plăcută. În lumina care strălucește de la cruce, adevăratul creștinism apare atât de curat și de atrăgător, încât nicio împodobire exterioară nu poate să-i mărească valoarea reală. Ceea ce are preț înaintea lui Dumnezeu este frumusețea sfințeniei, un duh blând și liniștit.