Strălucirea stilului nu este neapărat indiciul unei gândiri curate și elevate. Concepții înalte despre artă, un gust rafinat și subtil se întâlnesc deseori la oameni neconsacrați și senzuali. Ei sunt folosiți adesea de Satana pentru a-i face pe alții să uite nevoile sufletului, să piardă din vedere viitorul, viața veșnică, să-i îndepărteze de Ajutorul lor nemărginit și să-i facă să trăiască numai pentru lumea aceasta.
O religie a formelor exterioare este atrăgătoare pentru inima netransformată. Pompa și ritualismul slujbei catolice au o putere seducătoare, fascinantă, prin care mulți sunt amăgiți. Ei ajung să considere Biserica Romano-Catolică însăși poarta cerului. Numai cei care și-au așezat ferm picioarele pe temelia adevărului și a căror inimă este reînnoită de Duhul lui Dumnezeu sunt protejați de influența ei. Mii de oameni care nu Îl cunosc pe Hristos din proprie experiență vor fi determinați să accepte forme de evlavie lipsite de viață. O astfel de religie este exact ceea ce își doresc masele.
Pretenția bisericii că are dreptul să ierte păcatele îi face pe romano-catolici să se simtă liberi să păcătuiască. Ceremonialul confesiunii, sau spovedaniei, fără de care iertarea nu este acordată, tinde de asemenea să dea frâu liber răului. Acela care îngenunchează înaintea unui om păcătos și își mărturisește gândurile și fanteziile ascunse ale inimii se înjosește și își degradează orice înclinație nobilă a sufletului. Dezvăluindu-și păcatele în fața unui preot – un muritor supus greșelii și păcatului și prea adesea corupt de alcool și imoralitate –, idealul omului în ceea ce privește caracterul este coborât și, în consecință, el rămâne pătat. Concepția lui despre Dumnezeu este coborâtă la nivelul asemănării cu omenirea căzută, întrucât preotul este considerat un reprezentant al lui Dumnezeu. Această mărturisire degradantă a omului în fața altui om este sursa ascunsă a numeroase rele care mânjesc lumea și o pregătesc pentru distrugerea finală. Totuși, pentru cel care se complace în îngăduință de sine, este mai convenabil să se mărturisească unui semen muritor decât să-și deschidă sufletul înaintea lui Dumnezeu. Este mai acceptabil firii omenești să se supună canoanelor decât să renunțe la păcat. Este mai ușor să-și chinuiască trupul, prin îmbrăcarea în sac, flagelare și purtarea de lanțuri chinuitoare, decât să-și răstignească poftele trupești. Inima neschimbată este mai dispusă să poarte un jug greu decât să se plece să ia jugul lui Hristos.
Există o asemănare remarcabilă între biserica Romei și religia iudaică din timpul primei veniri a lui Hristos. În timp ce, în ascuns, călcau în picioare toate principiile Legii lui Dumnezeu, în exterior iudeii erau riguroși în păzirea învățăturilor ei, încărcându-le cu impuneri excesive riguroase și tradiții, care făceau ca ascultarea să fie grea și împovărătoare. Așa cum iudeii pretindeau că respectă Legea, și romano-catolicii pretind că respectă crucea. Ei înalță simbolul suferințelor lui Hristos în timp ce, în viața lor, Îl reneagă pe Acela pe care Îl reprezintă crucea.
Catolicii pun cruci pe biserici, pe altare și pe îmbrăcăminte. Pretutindeni se vede semnul crucii. Peste tot este onorată și înălțată la exterior. Dar principiile lui Hristos sunt îngropate sub o mulțime de tradiții fără rost, de interpretări false și de cerințe riguroase. Cuvintele Mântuitorului referitoare la iudeii bigoți se aplică într-o măsură mai mare conducătorilor Bisericii Romano-Catolice: „Ei leagă sarcini grele și anevoie de purtat și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miște” (Matei 23:4). Suflete conștiincioase sunt ținute într-o continuă groază, temându-se de mânia unui Dumnezeu ofensat, în timp ce mulți dintre demnitarii bisericii trăiesc în lux și plăceri senzuale.
Închinarea la icoane și relicve (sau moaște), invocarea sfinților și înălțarea papei sunt mijloace folosite de Satana pentru a abate atenția oamenilor de la Dumnezeu și de la Fiul Său. Pentru a-i distruge complet, el se străduiește să le distragă atenția de la Singurul prin care pot găsi mântuirea. Îi va îndruma spre orice alt lucru care ar putea să-L înlocuiască pe Acela care a zis: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).
Efortul permanent al lui Satana este acela de a prezenta greșit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului și adevăratele mize ale marii lupte dintre ei. Sofismele lui minimalizează obligativitatea Legii divine și le dau oamenilor permisiunea să păcătuiască. În același timp, îi determină să adopte concepții greșite despre Dumnezeu, astfel încât să-L privească mai degrabă cu teamă și ură decât cu iubire. Cruzimea inerentă propriului caracter o atribuie Creatorului. Aceasta este încorporată în sistemele religioase și exprimată în modurile de închinare. Astfel, mintea oamenilor este orbită, iar Satana îi câștigă de partea lui în lupta împotriva lui Dumnezeu. Prin concepții greșite privind atributele divine, popoarele păgâne au fost făcute să creadă că sunt necesare sacrificii umane pentru a obține favoarea Divinității. Astfel au fost comise cruzimi oribile sub diferite forme de idolatrie.
Biserica Romano-Catolică, îmbinând creștinismul cu forme de păgânism, și, asemenea păgânismului, reprezentând greșit caracterul lui Dumnezeu, a recurs la practici nu mai puțin crude și revoltătoare. În zilele supremației Romei existau instrumente de tortură menite să-i constrângă pe oameni să adere la doctrinele ei. Pentru cei care nu-i recunoșteau pretențiile, era rezervat rugul. Au avut loc masacre de proporții, care vor fi cunoscute abia când vor fi dezvăluite la judecată. Demnitarii bisericii au studiat, sub călăuzirea lui Satana, stăpânul lor, cum să inventeze mijloace care să cauzeze cel mai mare chin posibil fără să pună capăt vieții victimei. În multe cazuri, procedeele infernale erau repetate până la limita extremă a rezistenței umane, până când natura umană renunța la luptă, iar victima saluta moartea ca pe o dulce eliberare.
Aceasta a fost soarta celor care se opuneau Romei. Pentru adepții ei, avea rezervată disciplina biciului, a înfometării, a privațiunilor fizice în toate formele imaginabile și dezgustătoare. Pentru a obține favoarea Cerului, penitenții călcau legile lui Dumnezeu prin călcarea legilor naturii. Erau învățați să rupă legăturile menite de Dumnezeu să binecuvânteze și să bucure viața pământească a omului. Cimitirele sunt pline de milioane de victime care și-au petrecut viața în eforturi inutile de a-și supune sentimentele naturale, de a-și reprima, sub motivul că sunt ofensatoare pentru Dumnezeu, orice gând și manifestare de milă față de semeni.
Dacă vrem să înțelegem cruzimea intenționată a lui Satana, manifestată sute de ani nu printre aceia care n-au auzit niciodată de Dumnezeu, ci în inima lumii creștine și pe tot cuprinsul ei, trebuie numai să privim la istoria catolicismului. Prin acest sistem gigantic de amăgire, prințul răului își atinge scopul de a aduce dezonoare lui Dumnezeu și nenorocire omului. Iar când vedem cum reușește să se deghizeze și să-și aducă la îndeplinire planurile prin conducătorii bisericii, înțelegem mai bine de ce are o antipatie atât de mare față de Biblie. Dacă această Carte va fi citită, oamenii vor descoperi îndurarea și iubirea lui Dumnezeu, vor vedea că El nu pune asupra lor niciuna dintre aceste poveri grele. Tot ce ne cere El este o inimă frântă și pocăită, un spirit ascultător.