Prin viața pe care a dus-o, Hristos nu a dat niciun exemplu în virtutea căruia bărbații și femeile să se închidă în mănăstiri pentru a se pregăti pentru cer. El n-a predicat niciodată că dragostea și atracția trebuie reprimate. Inima Mântuitorului era plină de iubire. Cu cât omul se apropie mai mult de perfecțiunea morală, cu atât mai fine sunt sensibilitățile lui, cu atât mai acută este conștientizarea păcatului și cu atât mai profundă compasiunea pentru cei nenorociți. Papa pretinde că este vicarul lui Hristos, dar cum se poate compara caracterul lui cu acela al Mântuitorului nostru? I-a condamnat Hristos vreodată pe oameni la închisoare sau la roată pentru că nu I-au adus omagii ca Rege al cerului? S-a auzit vocea Lui condamnându-i la moarte pe cei care nu L-au acceptat? Când n-a fost primit de locuitorii unui sat din Samaria, apostolul Ioan s-a umplut de indignare și a cerut: „Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Iisus a privit cu milă la ucenicul Său și i-a mustrat spiritul aspru, zicând: „Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască” (Luca 9:54,56). Cât de diferit de spiritul manifestat de Hristos este acela al pretinsului Său înlocuitor!
Biserica Catolică afișează acum o față plăcută, acoperind cu scuze istoria cruzimilor ei oribile. Ea a îmbrăcat veșminte asemănătoare cu ale lui Hristos, dar a rămas neschimbată. Toate principiile papalității care au existat în secolele trecute există și astăzi. Doctrinele inventate în Evul Mediu sunt menținute și în prezent. Nimeni să nu se amăgească. Papalitatea, pe care protestanții sunt acum atât de dispuși să o onoreze, este aceeași care stăpânea lumea în zilele Reformei, când bărbați ai lui Dumnezeu s-au ridicat, cu riscul pierderii vieții, pentru a-i demasca nelegiuirea. Manifestă aceeași mândrie și îndrăzneală arogantă cu care a stăpânit peste regi și prinți și prin care și-a asumat prerogativele lui Dumnezeu. Spiritul ei nu este acum mai puțin crud și despotic decât atunci când a zdrobit libertatea oamenilor și i-a ucis pe sfinții Celui Preaînalt.
Papalitatea este exact ceea ce a declarat profeția că va fi: apostazia zilelor din urmă (2 Tesaloniceni 2:3,4). O trăsătură a politicii ei este să-și asume rolul care va servi cel mai bine scopurilor ei, dar, sub înfățișarea schimbătoare de cameleon, ascunde veninul neschimbat al șarpelui. „Promisiunea nu trebuie păstrată față de eretici, nici față de persoanele suspectate de erezie” (Lenfant, vol. 1, p. 516), declară ea. Poate această putere, a cărei istorie a fost scrisă timp de o mie de ani cu sângele sfinților, să fie acum recunoscută ca parte a bisericii lui Hristos?
Nu fără motiv s-a susținut în țările protestante că acum romano-catolicismul se deosebește mult mai puțin de protestantism decât în trecut. O schimbare a avut loc, dar nu la papalitate. Catolicismul se aseamănă într-adevăr mult cu protestantismul contemporan, deoarece protestantismul a degenerat în mare măsură față de ce era în zilele reformatorilor.
Pe măsură ce bisericile protestante au căutat să fie apreciate de lume, o iubire greșit înțeleasă le-a orbit ochii. Le place să creadă că răul este bun, iar urmarea inevitabilă va fi că vor ajunge să considere binele ca fiind rău. În loc să stea în apărarea credinței date sfinților o dată pentru totdeauna, ele se scuză acum față de Roma pentru opiniile lor lipsite de dragoste față de ea, cerându-și iertare pentru bigotismul lor.
Un mare număr de oameni, chiar dintre cei care nu au nicio simpatie față de catolicism, nu-și dau seama de pericolul care vine dinspre puterea și influența lui. Mulți susțin că întunericul intelectual și moral care predomina în Evul Mediu a favorizat răspândirea dogmelor, a superstițiilor și a oprimării, dar cultura avansată a timpurilor moderne, răspândirea generală a informației și toleranța crescută în materie de religie nu permit reapariția intoleranței și tiraniei. Chiar numai gândul că va exista o asemenea stare de lucruri în acest secol luminat este ridiculizat. Este adevărat că asupra acestei generații strălucește o lumină intelectuală, morală și religioasă mai mare. Din paginile deschise ale Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu a fost revărsată lumină din cer asupra lumii. Dar trebuie să ne amintim că întunericul acelora care falsifică și resping adevărul este cu atât mai mare cu cât lumina revărsată asupra lor este mai mare.
Studierea cu rugăciune a Bibliei le-ar arăta protestanților caracterul real al papalității și i-ar face să o deteste și să se ferească de ea. Dar mulți se consideră atât de înțelepți, încât nu simt nevoia să-L caute cu umilință pe Dumnezeu ca să fie conduși la adevăr. Deși se mândresc cu mintea lor strălucită, ei nu cunosc nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Aceștia trebuie să-și liniștească într-un fel conștiința și atunci caută ceea ce este cel mai puțin spiritual și umilitor. Ceea ce doresc ei este o metodă de a-L uita pe Dumnezeu, dar care să treacă drept o metodă de a-și aminti de El. Papalitatea este bine adaptată să le îndeplinească aceste nevoi. Ea este pregătită pentru cele două categorii de oameni din care fac parte aproape toți locuitorii lumii – cei care vor să fie salvați prin meritele lor și cei care vor să fie salvați în păcatele lor. Iată secretul puterii ei!
S-a demonstrat că o perioadă de mare întuneric intelectual favorizează succesul papalității. Urmează să se demonstreze că un timp de mare lumină intelectuală îi favorizează în aceeași măsură succesul. În secolele trecute, când erau fără Cuvântul lui Dumnezeu și nu cunoșteau adevărul, oamenii erau legați la ochi și mii au fost prinși în laț, nevăzând cursa întinsă pentru picioarele lor. În generația actuală sunt, de asemenea, mulți ai căror ochi sunt orbiți de strălucirea speculațiilor omenești, de „știința pe nedrept numită astfel”. Ei nu observă cursa și intră în ea atât de ușor de parcă ar fi legați la ochi. Dumnezeu a intenționat ca puterile intelectuale ale omului să fie considerate un dar de la Creatorul lui și să fie folosite în slujba adevărului și a dreptății. Dar când se cultivă mândria și ambiția, iar oamenii își înalță propriile teorii mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu, atunci cultura poate să producă un rău mai mare decât ignoranța. Astfel, știința falsă din zilele noastre, care subminează credința în Biblie, se va dovedi la fel de eficientă în crearea condițiilor pentru acceptarea papalității, cu formele ei agreabile, cum în Evul Mediu interzicerea cunoștinței s-a dovedit eficientă în crearea condițiilor pentru consolidarea autorității aceleiași papalități.
Prin mișcările ce se dezvoltă în prezent în Statele Unite, care urmăresc să asigure sprijinul statului pentru instituțiile și datinile bisericii, protestanții calcă pe urmele adepților papalității. Mai mult decât atât, creează premisele ca papalitatea să recâștige în America protestantă supremația pe care a pierdut-o în Lumea Veche. Și ceea ce îi conferă o importanță și mai mare acestei mișcări este faptul că principalul obiectiv preconizat este impunerea păzirii duminicii – practică ce își are originea în Roma și pe care ea o pretinde ca semn al autorității ei. Spiritul papalității – conformarea cu obiceiurile lumești, venerarea tradițiilor omenești mai presus de poruncile lui Dumnezeu – pătrunde în bisericile protestante și le determină să pornească în aceeași direcție a înălțării duminicii în care a pornit papalitatea înaintea lor.
Dacă cititorul dorește să înțeleagă ce mijloace vor fi folosite în lupta care se apropie rapid, nu are decât să revadă istoria mijloacelor utilizate de Roma în același scop, în secolele trecute. Dacă vrea să cunoască modul în care reprezentanții papei și protestanții uniți îi vor trata pe cei care le resping dogmele, să analizeze atitudinea Romei față de Sabat și apărătorii lui.