Edicte regale, concilii generale și decizii ale bisericii, toate susținute de puterea civilă, au fost treptele prin care sărbătoarea păgână a ajuns la loc de cinste în lumea creștină. Prima măsură publică pentru impunerea păzirii duminicii a fost legea emisă de împăratul Constantin (anul 321 d.Hr.; vezi Apendicele pentru p. 42). Acest edict le cerea orășenilor să se odihnească în „venerabila zi a Soarelui”, dar le permitea țăranilor să continue lucrările agricole. Deși era, de fapt, un decret păgân, a fost impus de împărat după ce acceptase în mod formal creștinismul.
Ordinul imperial dovedindu-se insuficient pentru înlocuirea autorității divine, Eusebiu, un episcop care căuta grația prinților și care era prieten apropiat și un lingușitor al lui Constantin, a susținut ideea că Hristos a schimbat Sabatul în duminică. Nu s-a adus nicio singură dovadă din Scripturi în favoarea noii doctrine. Însuși Eusebiu, fără să vrea, recunoaște falsitatea ei și îi indică pe adevărații autori ai schimbării. „Toate lucrurile”, spune el, „care trebuiau făcute în Sabat noi le-am transferat în ziua Domnului” (Robert Cox, Sabbath Laws and Sabbath Duties, p. 538). Însă argumentul în favoarea păzirii duminicii, așa nefondat cum e, a servit la încurajarea oamenilor să calce în picioare Sabatul Domnului. Toți cei care doreau să fie onorați de lume au acceptat sărbătoarea general adoptată.
Când papalitatea s-a consolidat, acțiunea de înălțare a duminicii a continuat. Pentru un timp, oamenii se ocupau cu lucrările agricole duminica și nu veneau la biserică, însă ziua a șaptea era încă privită ca Sabat. Dar, treptat, s-a produs schimbarea. Preoților le-a fost interzis să judece orice diferend civil duminica. La scurt timp după aceea, tuturor persoanelor, de orice rang, li s-a poruncit să se abțină de la munca obișnuită, sub amenințarea amenzii, pentru oamenii liberi, și a biciuirii, în cazul slugilor. Mai târziu, s-a decretat ca bogații să fie pedepsiți cu pierderea a jumătate din avere și, în cele din urmă, dacă sunt încăpățânați, să fie făcuți robi. Oamenii din clasele de jos urmau să fie exilați pentru totdeauna.
Au fost puse în circulație și relatări miraculoase. Printre alte minuni, se povestea că un gospodar se pregătea să are ogorul duminica și și-a curățat plugul cu un fier. Acesta i s-a lipit de mână și, timp de doi ani, l-a purtat cu el, „spre nespus de marea lui durere și rușine” (Francis West, Historical and Practical Discourse on the Lord’s Day, p. 174).
Mai târziu, papa a dat îndrumări ca preoții de parohie să-i mustre pe călcătorii duminicii și să-i îndemne să meargă la biserică și să-și spună rugăciunile, ca nu cumva să atragă vreo mare calamitate asupra lor și asupra semenilor lor. Un conciliu ecleziastic a adus argumentul, folosit de atunci la scară largă inclusiv de protestanți, că, deoarece trăsnetul lovise niște oameni în timp ce lucrau duminica, aceasta trebuie să fie ziua de sabat. „Este evident”, spuneau prelații, „cât de mare a fost neplăcerea lui Dumnezeu față de cei care au călcat această zi.” Apoi s-a făcut un apel ca preoții și slujitorii, regii, prinții și toți oamenii credincioși „să depună toate eforturile și să manifeste toată grija ca această zi să-și recâștige locul de cinste și, pentru bunul nume al creștinătății, să fie păzită cu mai multă evlavie în viitor” (Thomas Morer, Discourse in Six Dialogues on the Name, Notion, and Observation of the Lord’s Day, p. 271).
Întrucât decretele conciliilor se dovediseră insuficiente, s-a făcut un apel ca autoritățile civile să emită un edict care să răspândească groaza în inimile oamenilor și să-i forțeze să se abțină de la lucru duminica. La un conciliu ținut la Roma, toate hotărârile anterioare au fost reafirmate cu mai mare putere și solemnitate. Ele au fost incluse și în legile bisericești și impuse de autoritățile civile în aproape întreaga lume creștină (vezi Heylyn, History of the Sabbath, punctul 2, cap. 5, secț. 7).
Totuși lipsa autorității Scripturii pentru păzirea duminicii a avut nu puține inconveniente. Oamenii puneau la îndoială dreptul învățătorilor lor de a anula declarația categorică a lui Iehova: „Ziua a șaptea este Sabatul Domnului Dumnezeului tău”, și aceasta doar pentru a cinsti Ziua Soarelui. Pentru a suplini lipsa mărturiei biblice, a fost necesar să se apeleze la alte mijloace. Un apărător fervent al duminicii, care vizita bisericile din Anglia la sfârșitul secolului al XII-lea, a întâmpinat opoziție din partea martorilor devotați ai adevărului. Eforturile lui au fost atât de neroditoare, încât a părăsit țara pentru un timp și a căutat în toate părțile un mijloc pentru a-și impune teoriile. Când s-a întors, lipsa a fost completată, iar în activitatea lui ulterioară a avut mai mult succes. A adus cu el un sul, despre care susținea că este de la Însuși Dumnezeu și conține porunca pentru păzirea duminicii și amenințări cumplite pentru a-i speria pe cei neascultători. Se spunea că acest document prețios – o contrafacere josnică, la fel ca instituția pe care o susținea – a căzut din cer și a fost găsit în Ierusalim pe altarul Sfântului Simeon de pe Golgota. Dar, în realitate, locul din care provenea era palatul pontifical de la Roma. Fraudele și falsificările, folosite pentru creșterea puterii și prosperității bisericii, au fost considerate legitime de autoritatea papală în toate timpurile.
Sulul interzicea lucrul de sâmbăta de la ceasul al nouălea, adică ora trei după-amiază, până luni la răsăritul soarelui, susținându-se că autoritatea acestui sul era confirmată de mai multe minuni. Se spunea că persoane care au lucrat în timpul pus deoparte au fost lovite de paralizie. Un morar care a încercat să-și macine grâul a văzut curgând un șuvoi de sânge în loc de făină, iar roata morii s-a oprit, în ciuda curentului puternic de apă. O femeie care și-a pus aluatul în cuptor l-a găsit necopt când l-a scos, deși cuptorul era foarte fierbinte. O alta, care pregătise aluatul pentru copt în ceasul al nouălea, dar care s-a hotărât să-l lase deoparte până luni, l-a găsit a doua zi făcut pâini și copt de puterea divină. Un bărbat care a copt pâine sâmbătă după ceasul al nouălea, când a rupt-o a doua zi dimineața, a constatat că din ea curgea sânge. Prin asemenea născociri absurde și bazate pe superstiții s-au străduit apărătorii duminicii să-i întărească sfințenia (vezi Roger de Hoveden, Annals, vol. 2, p. 528-530).
În Scoția, ca și în Anglia, duminica s-a bucurat de un respect mai mare când i s-a adăugat o parte din vechiul Sabat. Însă timpul care se cerea sfințit era altul. Un edict al regelui Scoției stipula că „sâmbăta, de la ora 12 ziua, ar trebui socotită sfântă” și niciun om nu ar trebui să se angajeze în activități lumești din acel moment până luni dimineața (Morer, p. 290, 291).
În ciuda tuturor eforturilor de a imprima sfințenie duminicii, înșiși susținătorii papalității au mărturisit în public autoritatea divină a Sabatului și originea umană a instituției prin care fusese înlocuit. În secolul al XVI-lea, un conciliu papal a declarat clar: „Toți creștinii să-și aducă aminte că ziua a șaptea a fost sfințită de Dumnezeu și a fost primită și păzită nu numai de iudei, ci și de toți ceilalți oameni care pretind că se închină lui Dumnezeu; totuși noi, creștinii, am schimbat Sabatul lor în ziua Domnului” (Idem, p. 281, 282). Cei care au schimbat Legea divină nu au fost inconștienți de caracterul acțiunii lor. Ei s-au așezat în mod deliberat mai presus de Dumnezeu.