O ilustrare frapantă a politicii Romei față de cei care nu erau de acord cu ea o constituie persecuția îndelungată și sângeroasă asupra valdenzilor, dintre care unii erau păzitori ai Sabatului. Alții au suferit într-un mod asemănător pentru devotamentul lor față de porunca a patra. Istoria bisericilor din Etiopia este deosebit de semnificativă. În mijlocul întunericului Evului Mediu, creștinii din Africa Centrală, pierduți din vedere și uitați de lume, s-au bucurat multe secole de libertatea exercitării credinței lor. În cele din urmă, Roma a aflat de existența lor și, curând după aceea, împăratul Etiopiei a fost momit să-l recunoască pe papă ca vicar al lui Hristos. Au urmat apoi alte concesii. A fost emis un edict care interzicea păzirea Sabatului sub amenințarea celor mai severe pedepse (vezi Michael Geddes, Church History of Ethiopia, p. 311, 312). Dar tirania papală a devenit în scurt timp un jug atât de chinuitor, încât etiopienii s-au hotărât să scape de el. După o luptă teribilă, catolicii au fost alungați, iar vechea credință a fost reinstaurată. Bisericile s-au bucurat din nou de libertate și n-au uitat niciodată lecția învățată cu privire la amăgirea, fanatismul și puterea despotică a Romei. S-au mulțumit să rămână în țara lor retrasă, necunoscute de restul lumii creștine.
Bisericile din Africa au păzit Sabatul așa cum fusese păzit de biserica papală înainte de apostazia ei deplină. Deși țineau ziua a șaptea în ascultare de porunca lui Dumnezeu, nu lucrau nici duminica, în conformitate cu datina bisericii. După obținerea puterii supreme, Roma a călcat în picioare Sabatul lui Dumnezeu pentru a-l înălța pe al ei. Dar bisericile din Africa, ascunse timp de aproape 1 000 de ani, nu au luat parte la această apostazie. Când au fost aduse sub stăpânirea Romei, au fost constrânse să renunțe la adevăratul Sabat și să-l adopte pe cel fals, însă, imediat ce și-au recâștigat independența, au revenit la ascultarea de porunca a patra. (Vezi Apendicele.)
Aceste consemnări ale trecutului scot la lumină ostilitatea Romei față de adevăratul Sabat și apărătorii lui, precum și mijloacele pe care le folosește pentru a onora instituția pe care a creat-o. Cuvântul lui Dumnezeu ne învață că aceste scene se vor repeta atunci când romano-catolicii și protestanții se vor uni pentru impunerea duminicii.
Profeția din Apocalipsa 13 declară că puterea reprezentată de fiara cu coarne ca de miel va face ca „pământul și locuitorii lui” să se închine papalității – simbolizată prin fiara care semăna cu un leopard. Fiara cu două coarne le va spune „locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei”. Mai mult, le va porunci tuturor, „mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi”, să primească semnul fiarei (Apocalipsa 13:11-16). S-a arătat că Statele Unite este puterea simbolizată prin fiara cu coarne de miel și că această profeție se va împlini atunci când Statele Unite vor impune păzirea duminicii, pe care Roma o pretinde ca pe o recunoaștere specială a supremației ei. Dar, în acest omagiu față de papalitate, Statele Unite nu vor fi singure. Influența Romei în țările care odinioară i-au recunoscut stăpânirea este departe de final. Profeția precizează o restaurare a puterii ei. „Unul dintre capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Și tot pământul se mira după fiară” (Apocalipsa 13:3). Rana mortală se referă la căderea papalității în anul 1798. Apoi profetul adaugă: „Rana de moarte a fost vindecată. Și tot pământul se mira după fiară.” Pavel afirmă clar că „omul fărădelegii” va dăinui până la a doua venire (2 Tesaloniceni 2:3-8). El va continua să inducă lumea în eroare până la sfârșitul timpului. Ioan, referindu-se tot la papalitate, declară: „Și toți locuitorii pământului i se vor închina, toți aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieții Mielului, care a fost junghiat” (Apocalipsa 13:8). Atât în Europa, cât și în Lumea Nouă, papalitatea va primi închinare prin respectarea instituției duminicii, care are la bază numai autoritatea Bisericii Catolice.
De la mijlocul secolului al XIX-lea, în Statele Unite au existat cercetători ai profeției care au adus la cunoștința lumii această mărturie. În evenimentele care au loc în prezent, se vede o îndreptare în direcția împlinirii acestei profeții. Predicatorii protestanți susțin aceeași idee, și anume că păzirea duminicii are la bază autoritatea divină, dar și lor le lipsesc dovezile din Scriptură, ca și conducătorilor papali, care au inventat minuni pentru a ține locul unei porunci de la Dumnezeu. Se va susține din nou ideea că judecățile lui Dumnezeu vin asupra oamenilor din cauza călcării sabatului duminical – și deja a început să fie susținută. Mișcarea pentru impunerea păzirii duminicii câștigă teren cu rapiditate.
Uimitoare este biserica Romei, cu perspicacitatea și șiretenia ei. Ea întrevede ce va urma. Văzând că bisericile protestante îi aduc omagiu prin acceptarea sabatului fals și că se pregătesc să-l impună prin aceleași mijloace pe care le-a folosit ea cândva, papalitatea așteaptă momentul potrivit. Cei care resping lumina adevărului vor cere ajutor chiar de la această putere ce se pretinde infailibilă, cu scopul de a impune instituția înființată de ea. Nu este greu de presupus cu câtă promptitudine va veni ea în ajutorul protestanților în acest demers. Cine știe mai bine decât conducătorii papali cum să procedeze cu cei care nu ascultă de biserică?
Biserica Romano-Catolică, cu toate ramificațiile ei din lumea întreagă, formează o organizație vastă, sub conducerea scaunului papal, destinată să slujească intereselor acestuia. Milioanele de credincioși din toate țările de pe glob sunt învățați să considere că este obligația lor să se supună față de papă. Oricare le-ar fi naționalitatea sau oricare ar fi forma de guvernământ din țara lor, ei trebuie să privească autoritatea bisericii mai presus de toate celelalte. Deși pot depune jurământ de credință față de stat, mai presus de acesta este votul de supunere față de Roma, care îi dezleagă de oricare alt angajament ostil intereselor ei.
Istoria dă mărturie despre eforturile ingenioase și perseverente ale Romei de a se infiltra în treburile interne ale țărilor și de a-și promova propriile scopuri, după ce-și va fi consolidat poziția, chiar cu prețul ruinării conducătorilor și poporului. În anul 1204, Papa Inocențiu al III-lea a smuls de la Petru al II-lea, regele Aragonului, următorul jurământ extraordinar: „Eu, Petru, regele aragonezilor, mărturisesc și promit să fiu întotdeauna credincios și supus domnului meu, Papa Inocențiu, urmașilor lui catolici și Bisericii Romane și să păstrez cu credincioșie regatul în ascultare de el, apărând credința catolică și persecutând ticăloșia eretică” (John Dowling, The History of Romanism, cartea 5, cap. 6, secț. 55). Toate acestea sunt în armonie cu pretențiile la putere ale pontifului roman, „pentru el [fiind] legal să-i detroneze pe împărați” și „el [putând] să-i dezlege pe supuși de loialitatea față de conducători nedrepți” (Mosheim, vol. 3, cent. 11, pt. 2, cap. 2, secț. 9, note 17; vezi și Apendicele pentru p. 46).
Să ne amintim că Roma se mândrește că nu se schimbă niciodată. Principiile lui Grigore al VII-lea și ale lui Inocențiu al III-lea încă sunt principiile Bisericii Romano-Catolice. Dacă ar avea putere, le-ar pune în practică în prezent cu tot atâta energie ca și în secolele trecute. Protestanții nu știu ce fac când își propun să accepte ajutorul Romei în încercarea de înălțare a duminicii. În timp ce ei sunt concentrați asupra atingerii scopului lor, Roma aspiră să-și redobândească puterea, să-și refacă supremația pierdută. Să se adopte în Statele Unite principiul că biserica poate folosi sau controla puterea statului, că ceremoniile religioase pot fi impuse prin legi civile, pe scurt, că autoritatea bisericii și cea a statului pot domina conștiința, și atunci triumful Romei va fi asigurat în această țară!
Cuvântul lui Dumnezeu conține avertizări în legătură cu acest pericol iminent. Dacă nu sunt luate în considerare, lumea protestantă va afla care sunt în realitate scopurile Romei, dar atunci va fi prea târziu pentru a scăpa din cursă. Ea crește în putere pe tăcute. Doctrinele ei își exercită influența în săli legislative, în biserici și în inima oamenilor. Ea își înalță edificiile masive și semețe în ale căror încăperi secrete se vor repeta persecuțiile din trecut. În secret și pe nesimțite, își întărește forțele pentru a-și promova propriile planuri, atunci când va veni timpul să dea lovitura. Tot ce dorește Roma este o poziție avantajoasă, și aceasta îi este dată deja. Curând, vom vedea și vom simți care este planul Bisericii Catolice. Oricine va crede și va asculta de Cuvântul lui Dumnezeu va atrage asupra sa ocara și persecuția.