Cât de incompatibilă cu dragostea, îndurarea și chiar cu instinctul nostru de dreptate este doctrina că morții nelegiuiți sunt chinuiți veșnic în iad, în foc și pucioasă, că, pentru păcatele unei vieți scurte pe acest pământ, trebuie să fie torturați cât timp va trăi Dumnezeu! Totuși această doctrină a fost mult timp predicată și este inclusă în multe dintre crezurile creștine. Un erudit doctor în teologie spunea: „Priveliștea chinurilor iadului va spori continuu fericirea sfinților de-a lungul veșniciei. Când vor vedea că alții, născuți cu aceeași natură și în aceleași împrejurări, sunt aruncați într-o asemenea suferință, iar ei sunt tratați atât de diferit, își vor da seama cât de fericiți sunt.” Altul se exprima în modul următor: „În timp ce sentința de condamnare se execută veșnic asupra vaselor mâniei [cei răi], fumul chinului lor se ridică veșnic înaintea vaselor îndurării [cei buni], care, în loc să împărtășească soarta acestor ființe nenorocite, vor spune: «Amin, Aleluia! Lăudați pe Domnul!»”
Unde se găsește o astfel de învățătură pe paginile Cuvântului lui Dumnezeu? În ceruri, va dispărea oare orice sentiment de milă și de compasiune, chiar și sentimentele firești de omenie, din inima celor răscumpărați? Vor fi acestea înlocuite cu indiferența stoicului sau cu cruzimea sălbaticului? Nu, în niciun caz. Aceasta nu este învățătura Cărții lui Dumnezeu. Deși e posibil ca aceia care susțin concepțiile de mai sus să fie oameni culți și chiar de bună-credință, ei sunt induși în eroare de raționamentele false ale lui Satana, care îi face să interpreteze greșit anumite afirmații dure ale Scripturii, dând limbajului o nuanță de asprime și răutate, trăsături care îl caracterizează pe el, nu pe Creatorul nostru. „Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți?” (Ezechiel 33:11).
Ce ar câștiga Dumnezeu dacă am admite că El Se delectează privind aceste torturi fără sfârșit, că este fermecat de gemetele, țipetele și blestemele ființelor chinuite pe care le ține în flăcările iadului? Pot aceste sunete înspăimântătoare să constituie o muzică pentru urechea Iubirii infinite? Se afirmă că pedepsirea păcătoșilor într-un chin veșnic ar arăta ura lui Dumnezeu pentru păcat, acest rău care distruge pacea și ordinea universului. Ce blasfemie teribilă! Ca și când ura Lui față de păcat este motivul pentru care Dumnezeu îl perpetuează, căci, potrivit învățăturilor acestor teologi, tortura continuă, fără speranța unui sfârșit, înfurie victimele nenorocite și, pentru că ele își exprimă mânia în blesteme și hulă, își măresc continuu povara de vinovăție. Gloria lui Dumnezeu nu este amplificată de perpetuarea păcatului de-a lungul veșniciei.
Mintea umană nu este capabilă să evalueze răul pe care l-a produs erezia chinului veșnic. Religia Bibliei, plină de iubire, bunătate și milă, este întunecată de superstiție și învăluită în teroare. Când vedem în ce culori false a zugrăvit Satana caracterul lui Dumnezeu, să ne mai mirăm că oamenilor le este frică și chiar Îl urăsc pe îndurătorul nostru Creator? Concepțiile înspăimântătoare despre Dumnezeu care s-au răspândit în toată lumea, fiind predicate de la amvoane, au dat naștere la milioane de sceptici și necredincioși.
Chinul veșnic este una dintre doctrinele false care constituie „vinul desfrânării” pe care Babilonul îl dă tuturor națiunilor să-l bea (Apocalipsa 14:8; 17:2). Este, într-adevăr, un mister cum de au acceptat slujitorii lui Hristos această erezie și au și predicat-o de la amvoane. Ca și sabatul fals, au preluat-o tot de la Roma și, deși este adevărat că a fost predicată de oameni mari și de bună-credință, asupra acestui subiect ei nu au avut lumina pe care o avem noi, ei fiind răspunzători numai pentru lumina care a strălucit în timpul lor, pe când noi suntem responsabili pentru lumina care strălucește în zilele noastre. Dacă renunțăm la Cuvântul lui Dumnezeu și acceptăm doctrine false doar pentru că părinții noștri le-au susținut, cădem sub sentința care a fost pronunțată împotriva Babilonului și bem din „vinul desfrânării lui”.
Mulți oameni, pe care doctrina torturii veșnice îi revoltă, sunt conduși spre eroarea opusă. Ei văd că Scripturile Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe o ființă iubitoare și compătimitoare și nu pot crede că El Își va arunca propria creație în flăcările unui iad veșnic. Susținând că sufletul este înzestrat cu o nemurire naturală, nu văd altă soluție decât să tragă concluzia că toți oamenii vor fi, în cele din urmă, salvați. Mulți consideră că amenințările Bibliei au doar scopul de a-i îngrozi pe oameni și a-i face să asculte și că nu vor fi împlinite literal. Astfel, păcătoșii pot să trăiască în plăceri egoiste, desconsiderând cerințele lui Dumnezeu, și totuși să se bucure la final de favoarea Sa. O astfel de doctrină, care se bazează pe îndurarea lui Dumnezeu, dar care Îi ignoră dreptatea, este pe placul inimii netransformate și îi încurajează pe cei păcătoși în nelegiuirea lor.
Pentru a vedea cum cei care cred într-o mântuire universală răstălmăcesc Scripturile ca să-și susțină dogmele care distrug suflete, este suficient doar să le cităm declarațiile. La înmormântarea unui tânăr ateu, care murise pe loc într-un accident, un pastor universalist a ales ca text pe baza căruia să predice declarația din Scriptură cu privire la David: „Se mângâiase de moartea lui Amnon” (2 Samuel 13:39).
„Sunt întrebat deseori”, a spus vorbitorul, „care va fi soarta celor care părăsesc lumea aceasta plini de păcate: mor, poate, în stare de ebrietate, mor cu hainele nespălate de petele roșii ale crimei sau mor așa cum a murit acest tânăr, fără să fi făcut vreo mărturisire de credință sau să fi avut vreo experiență religioasă. Ne mulțumim cu ceea ce ne spune Scriptura; răspunsul ei va rezolva această problemă teribilă. Amnon era peste măsură de păcătos. Nu se pocăise, se îmbătase și fusese ucis pe când era beat. David era profet al lui Dumnezeu. El trebuie să fi știut dacă soarta lui Amnon avea să fie rea sau bună în lumea viitoare. Care a fost simțământul inimii lui? «Împăratul David a încetat să mai urmărească pe Absalom, căci se mângâiase de moartea lui Amnon» (2 Samuel 13:39).
Și ce putem deduce din acest text? Nu cumva că suferința veșnică nu făcea parte din credința lui? Noi așa credem. Aici descoperim un argument triumfător în sprijinul unei ipoteze mai plăcute, mai luminoase, mai bune cu privire la puritatea și pacea universală finală. David a fost mângâiat văzând că fiul lui era mort. De ce? Pentru că, prin ochiul profeției, el a putut să privească înainte la un viitor glorios, a putut să vadă că fiul lui, scăpat de toate ispitele, eliberat din robia păcatului și purificat de corupția lui, a fost primit, după ce a fost făcut suficient de sfânt și iluminat, în adunarea spiritelor fericite. Singura lui mângâiere a fost că, fiind mutat din lumea aceasta a păcatului și a suferinței, iubitul lui fiu se dusese acolo unde cele mai sublime adieri ale Duhului Sfânt vor fi revărsate peste sufletul lui întunecat, unde mintea lui va fi deschisă înțelepciunii cerului și binecuvântărilor iubirii eterne și unde va fi astfel pregătit ca, într-o natură sfințită, să se bucure de odihnă în compania moștenirii cerești.
Din aceste gânduri, am dori să se înțeleagă faptul că noi credem că mântuirea oferită de Dumnezeu nu depinde de nimic din ce am putea face noi în această viață: nici de schimbarea inimii, nici de credința noastră, nici de religia pe care declarăm că o avem.”
În felul acesta, pretinsul slujitor al lui Hristos repetă minciuna rostită de șarpe în Eden: „Hotărât că nu veți muri, dar (…) în ziua când veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu.” El declară că cei mai josnici dintre păcătoși (criminalii, hoții sau adulterinii) se vor bucura după moarte de fericire veșnică.