O pagina pe zi

MOISE ȘI MIELUL RĂTĂCIT

ADELUȚA ȘI ADEVĂRUL GOL GOLUȚ

ARHITECTURA EXPLICATĂ COPIILOR

VIITORUL TĂU ESTE ACUM

MARIE CURIE. O VIAȚĂ DEDICATĂ CUNOAȘTERII

AVENTURILE UNUI BĂIAT ÎN AUSTRALIA

YUKI

JUSTIN CASE

EXPLORATOR ÎN LUMEA CĂRȚILOR

NOI POVESTIRI DIN VT

Detalii: Scris de: Ellen G. White; Categorie: O pagina pe zi; Publicat: 20 Iunie 2023

Ei cunosc acea voce care pătrunde acum în urechile celor morți. De câte ori nu i-a chemat la pocăință tonul ei cald! De câte ori n-au auzit-o în rugămințile stăruitoare ale unui prieten, ale unui frate sau ale Mântuitorului Însuși! Nicio altă voce nu-i poate condamna și acuza mai puternic pe cei care au respins harul divin ca acel glas care a insistat atât de mult timp pe lângă ei: „Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți?” (Ezechiel 33:11). O, dacă ar fi glasul unui străin! Iisus spune: „Fiindcă Eu chem și voi vă împotriviți, fiindcă Îmi întind mâna și nimeni nu ia seama, fiindcă lepădați toate sfaturile Mele și nu vă plac mustrările Mele” (Proverbele 1:24,25). Acea voce le trezește amintiri pe care ar dori să și le șteargă din minte – avertismente ignorate, invitații refuzate, privilegii neluate în seamă.

Iată-i pe cei care și-au bătut joc de Hristos în timp ce era umilit! Îi trec fiorii când le revin atât de viu în minte cuvintele Suferindului care, somat sub jurământ de marele-preot, a declarat solemn: „Vă spun că de acum încolo veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu și venind pe norii cerului” (Matei 26:64). Acum Îl văd în slava Lui și trebuie să-L vadă și stând la dreapta lui Dumnezeu.

Cei care au luat în râs afirmația Sa că este Fiul lui Dumnezeu amuțesc acum. Iată-l pe arogantul Irod, care I-a disprețuit titlul regal și le-a poruncit soldaților să-L încoroneze ca împărat! Iată-i pe cei care, cu mâini profane, I-au pus pe umeri mantia de purpură, pe frunte, coroana de spini, iar în mână, acea imitație de sceptru; pe cei care s-au închinat înaintea Lui într-o bătaie de joc blasfematoare și care L-au lovit și L-au scuipat pe Prințul vieții! Toți aceștia se ascund de privirea Sa pătrunzătoare și caută să fugă din prezența Sa. Cei care I-au bătut cuiele în mâini și în picioare și soldatul care I-a străpuns coasta Îi privesc acum urmele cu groază și remușcare.

Preoții și conducătorii își amintesc cu o claritate înspăimântătoare evenimentele de pe Calvar. Își aduc aminte cu groază cum au exclamat, dând din cap cu o bucurie satanică: „Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce și vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu; să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubește” (Matei 27:42,43).

Își amintesc cu claritate parabola Mântuitorului despre îngrijitorii viei care au refuzat să-i predea stăpânului lor rodul viei, i-au bătut și omorât robii și i-au ucis fiul. Își amintesc, de asemenea, sentința pe care ei înșiși au pronunțat-o: Stăpânul viei „pe ticăloșii aceia ticălos îi va pierde” (Matei 21:33-41). În păcatul și pedeapsa care au venit asupra acelor oameni neloiali preoții și bătrânii își văd propriile fapte și propriul sfârșit, pe care îl merită din plin. Acum scot un țipăt agonizant. Mai puternic decât strigătul: „Răstignește-L! Răstignește-L!”, care a răsunat pe străzile Ierusalimului, se înalță acum bocetul disperat: „Este Fiul lui Dumnezeu! Este adevăratul Mesia!” Caută să fugă din prezența Împăratului împăraților, însă degeaba încearcă să se ascundă în peșterile adânci ale pământului, deschise de furia elementelor naturii.

În viața tuturor celor care au respins adevărul au fost momente când conștiința s-a trezit, când i-au chinuit amintirile unei vieți de ipocrizie, iar sufletul a fost hărțuit de regrete zadarnice. Dar ce sunt acestea în comparație cu remușcările acestei zile, „când vă va apuca groaza ca o furtună și când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej” (Proverbele 1:27)?! Cei care au vrut să-i distrugă pe Hristos și pe copiii Săi credincioși sunt acum martorii gloriei de care aceștia sunt înconjurați. În toiul spaimei lor, aud vocile sfinților exclamând fericit: „Iată, Acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui!” (Isaia 25:9).

În mijlocul cutremurării pământului, al strălucirii fulgerelor și al bubuitului tunetelor, se aude vocea Fiului lui Dumnezeu, care îi cheamă la viață pe sfinții adormiți. El privește asupra mormintelor celor drepți, apoi, ridicând mâinile către cer, strigă: „Treziți-vă, treziți-vă, treziți-vă, voi, care dormiți în țărână!” Pe tot cuprinsul pământului, morții aud acea voce și învie. Pământul întreg răsună de pașii acelei armate imense formate din oameni din orice națiune, trib, limbă și popor. Ei vin din închisoarea morții îmbrăcați cu slavă nemuritoare, strigând: „Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15:55). Cei drepți care sunt în viață și sfinții înviați își unesc vocile într-un strigăt lung și bucuros de victorie.

Toți ies din morminte cu aceeași statură cu care au intrat în ele. Adam, care se află printre cei înviați, are o înălțime impunătoare și o ținută maiestuoasă, fiind cu puțin mai scund decât Fiul lui Dumnezeu. Este un contrast remarcabil între el și oamenii din generațiile ulterioare. Aici se vede marea degenerare a omenirii. Toți însă învie cu prospețimea și vigoarea unei tinereți veșnice. La început, omul a fost creat asemănător lui Dumnezeu nu numai în caracter, ci și ca aspect și trăsături. Păcatul a desfigurat și aproape a șters imaginea divină, dar Hristos a venit să restaureze ceea ce fusese pierdut. El ne va schimba corpurile degenerate și le va face asemenea corpului Său glorios. Trupul muritor, degradat, cândva mânjit de păcat și lipsit de orice frumusețe, devine perfect, frumos și nemuritor. Toate defectele și diformitățile sunt lăsate în mormânt. Având din nou dreptul la pomul vieții din Edenul demult pierdut, cei răscumpărați „vor crește” (Maleahi 4:2, tr. engl. KJV) până la înălțimea deplină a omenirii, în slava ei de la început. Ultimele urme ale blestemului păcatului vor fi îndepărtate și credincioșii, în „frumusețea Domnului Dumnezeului nostru” (Psalmii 90:17; tr. engl. KJV), vor reflecta în mintea, sufletul și corpul lor imaginea perfectă a Domnului lor. O, minunată răscumpărare! Mult timp discutată, mult timp sperată, așteptată cu nerăbdare, dar niciodată pe deplin înțeleasă.

Drepții care sunt în viață vor fi transformați „într-o clipă, într-o clipeală din ochi” (1 Corinteni 15:52). La glasul lui Dumnezeu, au primit un corp nou. Acum sunt făcuți nemuritori și, împreună cu sfinții înviați, sunt ridicați pentru a-L întâlni pe Domnul lor în atmosfera planetei Pământ. Îngerii îi adună „pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului până la cealaltă” (Matei 24:31). Copilașii sunt duși în brațele mamelor lor. Prieteni, mult timp despărțiți prin moarte, sunt uniți pentru a nu se mai despărți niciodată și, în cântări de bucurie, se înalță împreună spre cetatea lui Dumnezeu.

De fiecare parte a carului de nori sunt aripi și sub el sunt roți vii. În timp ce carul se înalță, roțile strigă: „Sfânt!”, iar aripile, în timp ce se mișcă, strigă: „Sfânt!” și suita de îngeri strigă: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic!” (Apocalipsa 4:8). Cei răscumpărați strigă: „Aleluia!”, în timp ce carul triumfal înaintează către Noul Ierusalim.

Detalii: Scris de: Ellen G. White; Categorie: O pagina pe zi; Publicat: 21 Iunie 2023

Înainte de a intra în cetatea lui Dumnezeu, Mântuitorul le înmânează urmașilor Săi emblemele victoriei și îi învestește cu însemnele demnității lor regale. Rândurile strălucitoare se aliniază, într-un careu larg, în jurul Regelui lor, a cărui statură se înalță cu maiestate mult deasupra sfinților și a îngerilor și a cărui față strălucește asupra lor, plină de iubire binevoitoare. Privirile tuturor celor salvați sunt ațintite asupra Lui; toți ochii privesc gloria Aceluia a cărui față a fost atât de schimonosită și a cărui înfățișare s-a deosebit atât de mult de cea a fiilor oamenilor (Isaia 52:14). Pe capetele învingătorilor, Iisus pune, cu propria mână, o coroană de glorie, care a fost pregătită pentru fiecare și pe care este scris noul lor nume (Apocalipsa 2:17), alături de: „Sfințenie Domnului”. În mâna fiecăruia sunt așezate ramura de palmier a biruitorului și o harpă strălucitoare. Apoi, când îngerii conducători dau tonul, toate mâinile ating coardele harpelor cu măiestrie, producând o muzică dulce, cu acorduri melodioase și bogate. O fericire de nedescris cuprinde toate inimile și toate vocile se înalță într-o laudă plină de recunoștință: „Ale Lui, care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său și a făcut din noi o împărăție și preoți pentru Dumnezeu, Tatăl Său, ale Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor!” (Apocalipsa 1:5,6).

În fața mulțimii celor mântuiți este cetatea sfântă. Iisus deschide larg porțile de perle, iar cei care au păzit adevărul intră în ea. Acolo văd Paradisul lui Dumnezeu, căminul lui Adam în nevinovăția lui. Apoi se aude din nou acea voce, mai amplă decât orice muzică auzită vreodată de o ureche muritoare, spunând: „Lupta voastră s-a sfârșit.” „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 25:34).

Acum se împlinește rugăciunea Mântuitorului pentru ucenicii Săi: „Vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:24). Hristos îi prezintă Tatălui pe cei pe care i-a răscumpărat prin sângele Său, „fără prihană și plini de bucurie înaintea slavei Sale” (Iuda 24), declarând: „Iată-Mă, Eu și copiii pe care Mi i-a[i] dat!” „Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat” (Evrei 2:13; Ioan 17:12). O, minuni ale iubirii răscumpărătoare! Ce fericit va fi momentul în care Tatăl cel infinit, privind la cei răscumpărați, va vedea în ei chipul Său, pata păcatului fiind înlăturată, iar umanitatea fiind din nou în armonie cu Divinitatea!

Iisus îi invită pe credincioșii Săi, cu o dragoste inexprimabilă, să ia parte la bucuria Lui, care este aceea de a vedea în Împărăția slavei sufletele care au fost salvate prin agonia și umilința Sa. Cei răscumpărați vor lua parte la această bucurie, văzându-i pe cei care au fost câștigați pentru Hristos prin rugăciunile, eforturile și sacrificiul lor iubitor. Când se vor aduna în jurul marelui tron alb, o fericire de nespus le va umple inimile văzându-i pe cei pe care ei i-au câștigat pentru Hristos și văzând că aceștia i-au câștigat pe alții, iar aceia, la rândul lor, pe alții, toți ajunși acum la limanul odihnei, ca să își așeze coroanele la picioarele lui Iisus și să-L laude de-a lungul eternității.

Când celor salvați li se urează bun venit în Cetatea lui Dumnezeu, se aude un strigăt triumfător de adorare. Cei doi Adami sunt aproape să se întâlnească. Fiul lui Dumnezeu stă cu brațele deschise ca să-l primească pe tatăl familiei umane – cel pe care l-a creat, care a păcătuit împotriva Creatorului Său și pentru păcatul căruia Mântuitorul poartă în trupul Său semnele răstignirii. Când zărește urmele cuielor, Adam nu cade pe pieptul Domnului său, ci, în umilință, se aruncă la picioarele Sale strigând: „Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat!” (Apocalipsa 5:12). Mântuitorul îl ridică plin de blândețe și îl îndeamnă să privească iarăși la casa din Eden, din care a fost alungat cu atât de multă vreme în urmă.

Din momentul izgonirii sale din Eden, viața lui Adam pe pământ a fost plină de tristețe. Fiecare frunză veștejită, fiecare animal jertfit, fiecare pată din natură și de pe curăția omului, toate erau noi amintiri ale păcatului său. Cumplită a fost agonia remușcării când vedea nedreptatea răspândindu-se, iar, ca răspuns la avertizările lui, i se imputa că el este cauza păcatului. A îndurat cu umilință și răbdare aproape 1 000 de ani pedeapsa neascultării. S-a pocăit cu sinceritate de păcatul său, s-a încrezut în meritele Mântuitorului promis și a murit cu speranța învierii. Fiul lui Dumnezeu a răscumpărat greșeala și căderea omului, iar acum, prin ispășirea pe care El a realizat-o, Adam este repus în poziția lui de la început.

Entuziasmat și plin de bucurie, el vede pomii care odinioară erau desfătarea lui și pe ale căror roade le culesese în zilele nevinovăției și bucuriei sale. Vede vița-de-vie pe care propriile mâini au cultivat-o și florile pe care îi plăcea cândva să le îngrijească. Mintea lui înțelege că totul este real și că acesta este, într-adevăr, Edenul restaurat, mai frumos acum decât atunci când a fost alungat din el. Mântuitorul îl conduce la pomul vieții, rupe fructul acestuia și îl îndeamnă să mănânce. Apoi Adam privește în jur și vede că o mulțime de oameni răscumpărați din familia sa stau în Paradisul lui Dumnezeu. Atunci își ia coroana strălucitoare, o așază la picioarele lui Iisus și, căzând pe pieptul Său, Îl îmbrățișează pe Răscumpărătorul lui. Atinge harpa de aur și bolțile cerului răsună de triumfătorul imn: „Vrednic este Mielul care a fost junghiat și trăiește iarăși!” Familia lui Adam se alătură cântecului său și își așază coroanele la picioarele Mântuitorului, plecându-se înaintea Sa în adorare.

La această întâlnire sunt martori îngerii care au plâns la căderea lui Adam și s-au bucurat când Iisus S-a înălțat la cer după înviere, deschizând mormântul pentru toți cei care vor crede în Numele Său. Acum văd lucrarea de răscumpărare încheiată și își unesc vocile în cântarea de laudă.

Pe marea de cristal din fața tronului, acea mare de sticlă ce strălucește atât de puternic de slava lui Dumnezeu încât pare amestecată cu foc, sunt adunați „biruitorii fiarei, ai icoanei ei, ai semnului ei și ai numărului numelui ei”. Împreună cu Mielul pe Muntele Sionului, „cu alăutele lui Dumnezeu în mână”, stau cei 144.000 care au fost răscumpărați dintre oameni și, ca vuietul unor ape mari și ca bubuitul unui tunet puternic, se aude „glasul… celor ce cântă cu alăuta”. Ei cântă „o cântare nouă” înaintea tronului, o cântare pe care niciun om nu poate s-o cânte, cu excepția celor 144.000. Este cântarea lui Moise și a Mielului, cântarea eliberării. Nimeni în afară de cei 144.000 nu poate să învețe acea cântare, deoarece este cântarea experienței lor, o experiență pe care au avut-o doar ei. „Ei… [Îl] urmează pe Miel oriunde merge El.” Fiind înălțați de pe pământ dintre cei vii, ei sunt considerați „cel dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel”. „Aceștia vin din necazul cel mare.” Au trecut printr-un timp de criză cum n-a mai fost de când sunt popoarele pe pământ; au rezistat groazei asemănătoare cu cea din timpul nopții de luptă a lui Iacov și au stat fără mijlocitor în timpul revărsării finale a pedepselor lui Dumnezeu. Dar au fost eliberați, căci „și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului”. „În gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină” înaintea lui Dumnezeu. „Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu și-I slujesc zi și noapte în Templul Lui. Cel ce șade pe scaunul de domnie Își va întinde peste ei cortul Lui.” Ei au văzut pământul devastat de foamete și epidemii, au văzut soarele dogorindu-i pe oameni cu mare putere și au suportat necazuri, foamete și sete. Dar „nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete, nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arșiță. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 15:2,3; 14:1-5; 7:14-17).

Detalii: Scris de: Ellen G. White; Categorie: O pagina pe zi; Publicat: 22 Iunie 2023

În toate timpurile, aleșii Mântuitorului au fost educați și disciplinați în școala încercării. Ei au umblat pe cărările înguste ale pământului; au fost purificați în cuptorul suferinței. Pentru Numele lui Iisus, au îndurat opoziție, ură, calomnie, renunțare la sine și amare dezamăgiri. L-au urmat pe El în mijlocul luptelor grele; au dat dovadă de abnegație și au trecut prin dezamăgiri crunte. Au cunoscut, din propria experiență dureroasă, grozăvia păcatului, puterea, vinovăția și nenorocirea lui, de aceea îl privesc cu silă. Înțelegerea sacrificiului infinit făcut pentru tratarea păcatului îi umilește în propriii ochi și le umple inima de recunoștință și laudă, sentimente pe care cei care n-au păcătuit niciodată nu le pot percepe. Iubesc mult pentru că li s-a iertat mult (vezi Luca 7:47). Părtași la suferințele lui Hristos, ei sunt demni să fie acum părtași la slava Sa.

Moștenitorii lui Dumnezeu au venit de prin podurile caselor, din cocioabe, din temnițe, de pe eșafoduri, din munți, din pustiuri, din peșterile pământului și din grotele mării. Pe pământ au fost „lipsiți de toate, prigoniți, munciți” (Evrei 11:37). Milioane de oameni au coborât în mormânt acoperiți de rușine, pentru că au refuzat cu fermitate să accepte afirmațiile înșelătoare ale lui Satana. Au fost condamnați de tribunale omenești drept cei mai josnici criminali. Dar acum „Dumnezeu este Cel ce judecă” (Psalmii 50:6). Acum sentințele omenești sunt răsturnate. „Domnul Dumnezeu… îndepărtează… ocara poporului Său” (Isaia 25:8). „Ei vor fi numiți «Popor sfânt, Răscumpărați ai Domnului»” (Isaia 62:12). El a hotărât să le dea „celor întristați din Sion… o cunună împărătească în loc de cenușă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit” (Isaia 61:3). Nu mai sunt slabi, întristați, risipiți și oprimați. De acum înainte vor fi întotdeauna cu Domnul și vor sta înaintea tronului îmbrăcați cu haine mai prețioase decât au purtat vreodată cei mai onorați oameni de pe pământ. Vor fi încoronați cu diademe mai strălucitoare decât cele puse vreodată pe fruntea monarhilor pământești. Zilele de durere și de plâns s-au sfârșit pentru totdeauna. Împăratul slavei a șters lacrimile de pe toate fețele. Orice motiv de întristare a fost îndepărtat. Fluturând ramuri de palmieri, ei izbucnesc într-un cântec de laudă clar, plăcut și armonios. Toate vocile se unesc în acest cântec până când imnul de triumf răsună prin bolțile cerului: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!” și toți locuitorii cerului răspund în adorare: „Amin!” „Ale Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înțelepciunea, mulțumirile, cinstea, puterea și tăria, în vecii vecilor!” (Apoc. 7:10,12).

În prezent, abia dacă putem să înțelegem minunata temă a răscumpărării. Cu mintea noastră mărginită, putem medita cu adâncă sinceritate la rușinea și slava, viața și moartea, dreptatea și mila care se întâlnesc la cruce. Totuși nici cu cea mai mare încordare a puterilor noastre mintale nu vom reuși să înțelegem deplina ei semnificație. Lungimea și lățimea, adâncimea și înălțimea iubirii răscumpărătoare sunt înțelese doar în mod limitat. Planul de răscumpărare nu va fi pe deplin înțeles nici chiar atunci când cei mântuiți vor vedea așa cum sunt văzuți și vor cunoaște așa cum sunt cunoscuți. Dar, de-a lungul veșniciei, noi adevăruri vor fi mereu dezvăluite minților uimite și încântate. Deși întristările, durerile și ispitele pământului s-au sfârșit și cauza lor a fost eliminată, copiii lui Dumnezeu vor avea întotdeauna o cunoaștere clară, detaliată, a prețului plătit pentru mântuirea lor.

Crucea lui Hristos va constitui obiectul studiului și al imnurilor celor mântuiți în toată veșnicia. În Hristos Cel glorios, ei Îl vor vedea pe Hristos Cel răstignit. Nu vor uita niciodată că El, a cărui putere a creat și a susținut lumile nenumărate din spațiul infinit, iubitul Fiul al lui Dumnezeu, Maiestatea cerului, El, pe care heruvimii și serafimii strălucitori se bucurau să-L adore, S-a umilit pentru a ridica omenirea căzută. De asemenea, nu vor uita că Iisus a suferit vina și rușinea pentru păcat și că a trebuit să suporte gândul că Tatăl Său Și-a întors fața de la El, până când suferințele unei lumi pierdute I-au sfâșiat inima și I-au zdrobit viața pe crucea de pe Calvar. Creatorul tuturor lumilor, Judecătorul tuturor destinelor, a renunțat la slava Sa și S-a umilit din dragoste pentru om – iată ce va provoca pentru totdeauna uimirea și adorarea universului! Când cei mântuiți Îl privesc pe Salvatorul lor și văd gloria eternă a Tatălui strălucindu-I pe față, când privesc tronul Său veșnic și știu că Împărăția Sa nu va avea sfârșit, izbucnesc în cântarea entuziastă: „Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat și ne-a răscumpărat prin sângele Său prețios pentru Dumnezeu!”

Taina crucii explică toate celelalte taine. În lumina care izvorăște de la Calvar, însușirile lui Dumnezeu, care ne umpluseră de teamă și de groază, apar frumoase și atrăgătoare. Îndurarea, bunătatea și iubirea Lui părintească se împletesc cu sfințenia, dreptatea și puterea Lui. În timp ce privim maiestatea tronului Său, vedem manifestările pline de îndurare ale caracterului Său și înțelegem, ca niciodată înainte, sensul acelui nume drag, Tatăl nostru.

Vom înțelege că Acela care este infinit în înțelepciune nu putea întocmi niciun plan pentru salvarea noastră care să nu includă jertfirea Fiului Său. Răsplata pentru sacrificiul Său este bucuria de a vedea pământul locuit de ființe răscumpărate, sfinte, fericite și nemuritoare. Rezultatul luptei Mântuitorului cu puterile întunericului le produce bucurie celor răscumpărați, amplificând slava lui Dumnezeu de-a lungul veșniciei. Atât de mare este valoarea unui suflet, încât Tatăl este mulțumit cu prețul plătit. Hristos Însuși, privind roadele marelui Său sacrificiu, este mulțumit.

Detalii: Scris de: Ellen G. White; Categorie: O pagina pe zi; Publicat: 23 Iunie 2023

Felicitări pentru consecvență!
Pentru că ai terminat de citit capitolul 40, găsești aici linkul către formularul de evaluare: https://forms.gle/LBcYKAnPsV4csZS88

După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul 41.
Îți mulțumim că ești parte din echipă!

Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit și au ajuns până la cer, și Dumnezeu Și-a adus aminte de nelegiuirile ei... Turnați-i îndoit în potirul în care a amestecat ea! Pe cât s-a slăvit pe sine însăși și s-a desfătat în risipă, pe atât dați-i chin și tânguire! Pentru că zice în inima ei: «Șed ca împărăteasă, nu sunt văduvă și nu voi ști ce este tânguirea!» Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile: moartea, tânguirea și foametea. Și va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu care a judecat-o este tare. Și împărații pământului, care au curvit și s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge și o vor boci... și vor zice: «Vai! Vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ți-a venit judecata!»” (Apocalipsa 18:5-10).

„Negustorii pământului”, care „s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei”, „vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor plânge, se vor tângui și vor zice: «Vai! Vai! Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subțire, cu purpură și cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare! Atâtea bogății într-un ceas s-au prăpădit!»” (Apocalipsa 18:11,3,15-17)

Acestea sunt pedepsele care cad asupra Babilonului în ziua revărsării mâniei lui Dumnezeu. Această cetate a umplut măsura nelegiuirii. I-a sosit ceasul. Este coaptă pentru nimicire.

Când glasul lui Dumnezeu pune capăt robiei poporului Său, se produce o trezire teribilă a acelora care au pierdut totul în marea luptă a vieții. Cât a fost timp de har, ei au fost orbiți de amăgirile lui Satana și și-au justificat comportamentul păcătos. Cei bogați s-au mândrit cu superioritatea lor față de cei mai puțin favorizați, deși bogățiile și le-au obținut prin călcarea Legii lui Dumnezeu. Ei au neglijat să-i hrănească pe cei flămânzi, să-i îmbrace pe cei goi, să facă dreptate și să iubească mila. Au căutat să se înalțe pe ei înșiși și să aibă omagiul semenilor lor. Acum sunt privați de tot ce îi făcea mari și au rămas săraci și fără apărare. Privesc cu groază la distrugerea idolilor pe care i-au preferat mai mult decât pe Creatorul lor. Și-au vândut sufletele pentru bunuri și plăceri pământești și nu au încercat să se îmbogățească în ceea ce-L privește pe Dumnezeu. Consecința este aceea că viața lor este ratată, plăcerile lor sunt transformate acum în amărăciune și comorile lor, în putreziciune. Câștigul unei vieți întregi este spulberat într-o clipă. Cei bogați jelesc distrugerea caselor lor mari și risipirea aurului și argintului lor. Dar lamentările lor sunt aduse la tăcere de teama că ei înșiși trebuie să piară împreună cu idolii lor.

Cei răi sunt copleșiți de regrete nu din cauza neglijării în mod vinovat a lui Dumnezeu și a semenilor lor, ci pentru că Dumnezeu a ieșit învingător. Deplâng situația așa cum este, dar nu se pocăiesc de nelegiuirea lor. Dacă ar putea, n-ar lăsa niciun mijloc neîncercat pentru a-și asigura victoria.

Lumea vede cum exact acei oameni pe care i-a luat în râs, i-a ridiculizat și a vrut să-i distrugă trec neatinși prin epidemii, furtuni și cutremure. Cel care este un foc mistuitor pentru călcătorii Legii Sale este un adăpost sigur pentru poporul Său.

Preoții și pastorii care au sacrificat adevărul pentru a fi pe placul oamenilor își dau seama acum de caracterul și influența învățăturilor lor. Este evident că ochiul atotștiutor i-a urmărit când erau la amvon, când mergeau pe stradă, când se amestecau printre oameni în diferitele împrejurări ale vieții. Orice sentiment, orice rând scris, orice cuvânt rostit și orice faptă care i-a determinat pe oameni să stea liniștiți la adăpostul minciunii au fost semințe semănate. Acum ei văd recolta în sufletele nenorocite și pierdute din jurul lor.

Domnul spune: „Leagă în chip ușuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: «Pace! Pace!» Și totuși pace nu este.” „Pentru că întristați prin minciuni inima celui neprihănit, când Eu Însumi nu l-am întristat, și pentru că întăriți mâinile celui rău ca să-l împiedicați să se lase de calea lui cea rea, făgăduindu-i viața” (Ieremia 8:11; Ezechiel 13:22).

„Vai de păstorii care nimicesc și risipesc turma pășunii Mele! (...) Iată că vă voi pedepsi din pricina răutății faptelor voastre.” „Gemeți păstori și strigați! Tăvăliți-vă în cenușă, povățuitori ai turmelor! Căci au venit zilele junghierii voastre... Nu mai este niciun loc de adăpost pentru păstori! Nu mai este nicio scăpare pentru povățuitorii turmelor!” (Ieremia 23:1,2; 25:34,35).

Pastorii, preoții și enoriașii lor înțeleg că n-au întreținut o adevărată legătură cu Dumnezeu. Ei văd că s-au revoltat împotriva Autorului oricărei legi drepte și adevărate. Respingerea principiilor divine a făcut să țâșnească mii de izvoare de răutate, discordie, ură, nelegiuire, până când pământul a devenit un vast câmp de luptă, o cloacă de decadență. Aceasta este priveliștea pe care o văd acum cei care au respins adevărul și au ales să trăiască în eroare. Nicio limbă nu poate exprima dorința arzătoare a celor neascultători și necredincioși după ceea ce au pierdut pentru totdeauna: viața veșnică. Bărbați pe care lumea i-a venerat pentru talentele și elocvența lor văd acum aceste lucruri în adevărata lor lumină. Ei își dau seama ce au pierdut prin călcarea Legii și, căzând la picioarele celor a căror credincioșie au disprețuit-o și au ridiculizat-o, recunosc faptul că Dumnezeu i-a iubit.

Detalii: Scris de: Ellen G. White; Categorie: O pagina pe zi; Publicat: 24 Iunie 2023

Oamenii văd că au fost duși în eroare. Ei se învinuiesc unii pe alții că au ajuns la dezastru, dar se unesc pentru a-i copleși cu cele mai înverșunate condamnări pe pastorii și preoții lor. Aceștia au profetizat lucruri plăcute la auz și i-au făcut pe ascultătorii lor să ignore Legea lui Dumnezeu și să-i persecute pe cei care o păzeau. Acum, în disperare, acești pastori și preoți mărturisesc înaintea lumii amăgirea la care au recurs. Masele sunt înfuriate. „Suntem pierduți!”, strigă oamenii, „și voi sunteți cauza pieirii noastre.” Se întorc împotriva falșilor păstori. Exact aceia care în trecut erau admiratorii lor cei mai mari vor rosti împotriva lor cele mai îngrozitoare blesteme. Exact mâinile care îi încoronaseră cu lauri se vor ridica să-i distrugă. Armele care erau destinate să-i ucidă pe urmașii lui Dumnezeu sunt acum folosite pentru a-i distruge pe adversarii lor. Pretutindeni este luptă și vărsare de sânge.

„Vuietul ajunge până la marginea pământului, căci Domnul Se ceartă cu neamurile, intră la judecată împotriva oricărei făpturi și dă pe cei răi pradă sabiei” (Ieremia 25:31). Tragedia veacurilor a durat 6.000 de ani. Fiul lui Dumnezeu și mesagerii cerești s-au luptat cu puterea celui rău pentru a-i avertiza, a-i lumina și a-i salva pe fiii oamenilor. Acum toți s-au decis. Cei răi s-au unit în totalitate cu Satana în războiul împotriva lui Dumnezeu. A venit timpul ca Dumnezeu să reinstaureze autoritatea Legii Sale călcate în picioare. Acum, lupta nu este numai cu Satana, ci și cu oamenii. „Domnul Se luptă cu popoarele.” „El va da sabiei pe cei nelegiuiți.”

Semnul eliberării a fost pus pe cei „care suspină și gem din cauza tuturor urâciunilor care se săvârșesc”. Acum iese îngerul morții, reprezentat în viziunea lui Ezechiel prin bărbați cu arme de distrugere cărora le este dată porunca: „Ucideți și nimiciți pe bătrâni, pe tineri, pe fecioare, pe copii și pe femei, dar să nu vă atingeți de niciunul dintre cei ce au semnul pe frunte! Începeți însă cu locașul Meu cel sfânt!” Profetul spune: „Ei au început cu bătrânii care erau înaintea Templului” (Ezechiel 9:4-6). Acțiunea de distrugere începe cu cei care au pretins că sunt protectorii spirituali ai poporului. Străjerii falși sunt primii care cad. Nu există nimeni care să aibă milă sau să cruțe. Bărbați, femei, fete și copii pier împreună.

„Căci iată, Domnul iese din locuința Lui să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului, și pământul va da sângele pe față și nu va mai acoperi uciderile” (Isaia 26:21). „Dar iată urgia cu care va lovi Domnul pe toate popoarele care vor lupta împotriva Ierusalimului. Le va putrezi carnea stând încă în picioare, le vor putrezi ochii în găurile lor și le va putrezi limba în gură. În ziua aceea, Domnul va trimite o mare învălmășeală în ei. Unul va apuca mâna altuia și vor ridica mâna unii asupra altora” (Zaharia 14:12,13). În convulsia turbată a patimilor lor violente și prin revărsarea teribilă a mâniei neamestecate cu milă a lui Dumnezeu, locuitorii nelegiuiți ai pământului sunt decimați – preoți, conducători și oameni de rând, bogat și sărac, de sus și de jos. „Cei pe care-i va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinși de la un capăt al pământului până la celălalt; nu vor fi nici jeliți, nici adunați, nici îngropați” (Ieremia 25:33).

La venirea Domnului Hristos, cei răi sunt exterminați de pe fața planetei Pământ – mistuiți de suflarea gurii Sale și distruși de strălucirea slavei Sale. Hristos Își duce poporul în Cetatea lui Dumnezeu și pământul rămâne gol, nelocuit. „Iată, Domnul deșartă țara și o pustiește, îi răstoarnă fața și risipește locuitorii.” „Ţara este pustiită de tot și prădată, căci Domnul a hotărât așa... Ei călcau legile, nu țineau poruncile și rupeau legământul cel veșnic. De aceea mănâncă blestemul țara și suferă locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor; de aceea sunt prăpădiți locuitorii țării” (Isaia 24:1,3,5,6).

Întregul pământ pare un pustiu jalnic. Ruinele orașelor și satelor distruse de cutremur, copacii dezrădăcinați, stâncile colțuroase aruncate de mare sau smulse din pământ sunt răspândite pe suprafața lui, în timp ce gropi uriașe marchează locul de unde au fost smulși munții din temeliile lor.

Acum are loc evenimentul prefigurat în ultimul serviciu solemn din cadrul Zilei Ispășirii. Când ceremonia din Locul Preasfânt se încheia și păcatele lui Israel erau îndepărtate din Sanctuar în virtutea sângelui jertfei pentru păcat, atunci era adus viu înaintea Domnului țapul ispășitor. Marele-preot mărturisea asupra lui, în fața adunării, „toate nelegiuirile copiilor lui Israel și toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei, să le pună pe capul țapului” (Leviticul 16:21). În același fel, după ce se va încheia ispășirea din Sanctuarul ceresc, în prezența lui Dumnezeu, a îngerilor cerești și a mulțimii celor răscumpărați, păcatele copiilor lui Dumnezeu vor fi puse asupra lui Satana; el va fi declarat vinovat de toate păcatele pe care i-a provocat să le comită. După cum țapul era trimis departe, într-un ținut nelocuit, la fel și Satana va fi exilat pe pământul devastat, o pustietate nelocuită și dezolantă.

Profetul prevestește exilarea lui Satana și starea de haos și ruină în care va fi adus pământul și declară că această stare va dura 1 000 de ani. După prezentarea scenelor celei de a doua veniri a Domnului și a distrugerii celor nelegiuiți, profeția continuă: „Apoi, am văzut pogorându-se din cer un înger, care ținea în mână cheia Adâncului și un lanț mare. El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satana, și l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo și a pecetluit intrarea deasupra lui ca să nu mai înșele neamurile până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puțină vreme” (Apocalipsa 20:1-3).

Cuvântul „Adânc” reprezintă pământul într-o stare de dezordine și întuneric, după cum reiese din alte texte biblice. Cu privire la starea pământului de „la început”, raportul Bibliei spune că „era pustiu și gol, și peste fața adâncului… era întuneric” (Geneza 1:2). Profeția ne arată că pământul va fi readus, cel puțin parțial, în aceeași stare. Privind în viitor către ziua cea mare a Domnului, profetul Ieremia declară: „Mă uit la pământ și iată că este pustiu și gol; mă uit la ceruri și lumina lor a pierit! Mă uit la munți, și iată că sunt zguduiți; și toate dealurile se clatină! Mă uit și iată că nu este niciun om; și toate păsările cerurilor au fugit! Mă uit și iată, locul roditor este un pustiu și toate cetățile sale sunt nimicite” (Ieremia 4:23-26).

Pagina 18 din 19

CAPITOLUL 40 - ELIBERAREA POPORULUI LUI DUMNEZEU (3/5)

CAPITOLUL 40 - ELIBERAREA POPORULUI LUI DUMNEZEU (4/5)

CAPITOLUL 40 - ELIBERAREA POPORULUI LUI DUMNEZEU (5/5)

CAPITOLUL 41 - DEVASTAREA PĂMÂNTULUI (1/3)

CAPITOLUL 41 - DEVASTAREA PĂMÂNTULUI (2/3)