Ei cunosc acea voce care pătrunde acum în urechile celor morți. De câte ori nu i-a chemat la pocăință tonul ei cald! De câte ori n-au auzit-o în rugămințile stăruitoare ale unui prieten, ale unui frate sau ale Mântuitorului Însuși! Nicio altă voce nu-i poate condamna și acuza mai puternic pe cei care au respins harul divin ca acel glas care a insistat atât de mult timp pe lângă ei: „Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți?” (Ezechiel 33:11). O, dacă ar fi glasul unui străin! Iisus spune: „Fiindcă Eu chem și voi vă împotriviți, fiindcă Îmi întind mâna și nimeni nu ia seama, fiindcă lepădați toate sfaturile Mele și nu vă plac mustrările Mele” (Proverbele 1:24,25). Acea voce le trezește amintiri pe care ar dori să și le șteargă din minte – avertismente ignorate, invitații refuzate, privilegii neluate în seamă.
Iată-i pe cei care și-au bătut joc de Hristos în timp ce era umilit! Îi trec fiorii când le revin atât de viu în minte cuvintele Suferindului care, somat sub jurământ de marele-preot, a declarat solemn: „Vă spun că de acum încolo veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu și venind pe norii cerului” (Matei 26:64). Acum Îl văd în slava Lui și trebuie să-L vadă și stând la dreapta lui Dumnezeu.
Cei care au luat în râs afirmația Sa că este Fiul lui Dumnezeu amuțesc acum. Iată-l pe arogantul Irod, care I-a disprețuit titlul regal și le-a poruncit soldaților să-L încoroneze ca împărat! Iată-i pe cei care, cu mâini profane, I-au pus pe umeri mantia de purpură, pe frunte, coroana de spini, iar în mână, acea imitație de sceptru; pe cei care s-au închinat înaintea Lui într-o bătaie de joc blasfematoare și care L-au lovit și L-au scuipat pe Prințul vieții! Toți aceștia se ascund de privirea Sa pătrunzătoare și caută să fugă din prezența Sa. Cei care I-au bătut cuiele în mâini și în picioare și soldatul care I-a străpuns coasta Îi privesc acum urmele cu groază și remușcare.
Preoții și conducătorii își amintesc cu o claritate înspăimântătoare evenimentele de pe Calvar. Își aduc aminte cu groază cum au exclamat, dând din cap cu o bucurie satanică: „Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce și vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu; să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubește” (Matei 27:42,43).
Își amintesc cu claritate parabola Mântuitorului despre îngrijitorii viei care au refuzat să-i predea stăpânului lor rodul viei, i-au bătut și omorât robii și i-au ucis fiul. Își amintesc, de asemenea, sentința pe care ei înșiși au pronunțat-o: Stăpânul viei „pe ticăloșii aceia ticălos îi va pierde” (Matei 21:33-41). În păcatul și pedeapsa care au venit asupra acelor oameni neloiali preoții și bătrânii își văd propriile fapte și propriul sfârșit, pe care îl merită din plin. Acum scot un țipăt agonizant. Mai puternic decât strigătul: „Răstignește-L! Răstignește-L!”, care a răsunat pe străzile Ierusalimului, se înalță acum bocetul disperat: „Este Fiul lui Dumnezeu! Este adevăratul Mesia!” Caută să fugă din prezența Împăratului împăraților, însă degeaba încearcă să se ascundă în peșterile adânci ale pământului, deschise de furia elementelor naturii.
În viața tuturor celor care au respins adevărul au fost momente când conștiința s-a trezit, când i-au chinuit amintirile unei vieți de ipocrizie, iar sufletul a fost hărțuit de regrete zadarnice. Dar ce sunt acestea în comparație cu remușcările acestei zile, „când vă va apuca groaza ca o furtună și când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej” (Proverbele 1:27)?! Cei care au vrut să-i distrugă pe Hristos și pe copiii Săi credincioși sunt acum martorii gloriei de care aceștia sunt înconjurați. În toiul spaimei lor, aud vocile sfinților exclamând fericit: „Iată, Acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui!” (Isaia 25:9).
În mijlocul cutremurării pământului, al strălucirii fulgerelor și al bubuitului tunetelor, se aude vocea Fiului lui Dumnezeu, care îi cheamă la viață pe sfinții adormiți. El privește asupra mormintelor celor drepți, apoi, ridicând mâinile către cer, strigă: „Treziți-vă, treziți-vă, treziți-vă, voi, care dormiți în țărână!” Pe tot cuprinsul pământului, morții aud acea voce și învie. Pământul întreg răsună de pașii acelei armate imense formate din oameni din orice națiune, trib, limbă și popor. Ei vin din închisoarea morții îmbrăcați cu slavă nemuritoare, strigând: „Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15:55). Cei drepți care sunt în viață și sfinții înviați își unesc vocile într-un strigăt lung și bucuros de victorie.
Toți ies din morminte cu aceeași statură cu care au intrat în ele. Adam, care se află printre cei înviați, are o înălțime impunătoare și o ținută maiestuoasă, fiind cu puțin mai scund decât Fiul lui Dumnezeu. Este un contrast remarcabil între el și oamenii din generațiile ulterioare. Aici se vede marea degenerare a omenirii. Toți însă învie cu prospețimea și vigoarea unei tinereți veșnice. La început, omul a fost creat asemănător lui Dumnezeu nu numai în caracter, ci și ca aspect și trăsături. Păcatul a desfigurat și aproape a șters imaginea divină, dar Hristos a venit să restaureze ceea ce fusese pierdut. El ne va schimba corpurile degenerate și le va face asemenea corpului Său glorios. Trupul muritor, degradat, cândva mânjit de păcat și lipsit de orice frumusețe, devine perfect, frumos și nemuritor. Toate defectele și diformitățile sunt lăsate în mormânt. Având din nou dreptul la pomul vieții din Edenul demult pierdut, cei răscumpărați „vor crește” (Maleahi 4:2, tr. engl. KJV) până la înălțimea deplină a omenirii, în slava ei de la început. Ultimele urme ale blestemului păcatului vor fi îndepărtate și credincioșii, în „frumusețea Domnului Dumnezeului nostru” (Psalmii 90:17; tr. engl. KJV), vor reflecta în mintea, sufletul și corpul lor imaginea perfectă a Domnului lor. O, minunată răscumpărare! Mult timp discutată, mult timp sperată, așteptată cu nerăbdare, dar niciodată pe deplin înțeleasă.
Drepții care sunt în viață vor fi transformați „într-o clipă, într-o clipeală din ochi” (1 Corinteni 15:52). La glasul lui Dumnezeu, au primit un corp nou. Acum sunt făcuți nemuritori și, împreună cu sfinții înviați, sunt ridicați pentru a-L întâlni pe Domnul lor în atmosfera planetei Pământ. Îngerii îi adună „pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului până la cealaltă” (Matei 24:31). Copilașii sunt duși în brațele mamelor lor. Prieteni, mult timp despărțiți prin moarte, sunt uniți pentru a nu se mai despărți niciodată și, în cântări de bucurie, se înalță împreună spre cetatea lui Dumnezeu.
De fiecare parte a carului de nori sunt aripi și sub el sunt roți vii. În timp ce carul se înalță, roțile strigă: „Sfânt!”, iar aripile, în timp ce se mișcă, strigă: „Sfânt!” și suita de îngeri strigă: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic!” (Apocalipsa 4:8). Cei răscumpărați strigă: „Aleluia!”, în timp ce carul triumfal înaintează către Noul Ierusalim.