Înainte de a intra în cetatea lui Dumnezeu, Mântuitorul le înmânează urmașilor Săi emblemele victoriei și îi învestește cu însemnele demnității lor regale. Rândurile strălucitoare se aliniază, într-un careu larg, în jurul Regelui lor, a cărui statură se înalță cu maiestate mult deasupra sfinților și a îngerilor și a cărui față strălucește asupra lor, plină de iubire binevoitoare. Privirile tuturor celor salvați sunt ațintite asupra Lui; toți ochii privesc gloria Aceluia a cărui față a fost atât de schimonosită și a cărui înfățișare s-a deosebit atât de mult de cea a fiilor oamenilor (Isaia 52:14). Pe capetele învingătorilor, Iisus pune, cu propria mână, o coroană de glorie, care a fost pregătită pentru fiecare și pe care este scris noul lor nume (Apocalipsa 2:17), alături de: „Sfințenie Domnului”. În mâna fiecăruia sunt așezate ramura de palmier a biruitorului și o harpă strălucitoare. Apoi, când îngerii conducători dau tonul, toate mâinile ating coardele harpelor cu măiestrie, producând o muzică dulce, cu acorduri melodioase și bogate. O fericire de nedescris cuprinde toate inimile și toate vocile se înalță într-o laudă plină de recunoștință: „Ale Lui, care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său și a făcut din noi o împărăție și preoți pentru Dumnezeu, Tatăl Său, ale Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor!” (Apocalipsa 1:5,6).
În fața mulțimii celor mântuiți este cetatea sfântă. Iisus deschide larg porțile de perle, iar cei care au păzit adevărul intră în ea. Acolo văd Paradisul lui Dumnezeu, căminul lui Adam în nevinovăția lui. Apoi se aude din nou acea voce, mai amplă decât orice muzică auzită vreodată de o ureche muritoare, spunând: „Lupta voastră s-a sfârșit.” „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 25:34).
Acum se împlinește rugăciunea Mântuitorului pentru ucenicii Săi: „Vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:24). Hristos îi prezintă Tatălui pe cei pe care i-a răscumpărat prin sângele Său, „fără prihană și plini de bucurie înaintea slavei Sale” (Iuda 24), declarând: „Iată-Mă, Eu și copiii pe care Mi i-a[i] dat!” „Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat” (Evrei 2:13; Ioan 17:12). O, minuni ale iubirii răscumpărătoare! Ce fericit va fi momentul în care Tatăl cel infinit, privind la cei răscumpărați, va vedea în ei chipul Său, pata păcatului fiind înlăturată, iar umanitatea fiind din nou în armonie cu Divinitatea!
Iisus îi invită pe credincioșii Săi, cu o dragoste inexprimabilă, să ia parte la bucuria Lui, care este aceea de a vedea în Împărăția slavei sufletele care au fost salvate prin agonia și umilința Sa. Cei răscumpărați vor lua parte la această bucurie, văzându-i pe cei care au fost câștigați pentru Hristos prin rugăciunile, eforturile și sacrificiul lor iubitor. Când se vor aduna în jurul marelui tron alb, o fericire de nespus le va umple inimile văzându-i pe cei pe care ei i-au câștigat pentru Hristos și văzând că aceștia i-au câștigat pe alții, iar aceia, la rândul lor, pe alții, toți ajunși acum la limanul odihnei, ca să își așeze coroanele la picioarele lui Iisus și să-L laude de-a lungul eternității.
Când celor salvați li se urează bun venit în Cetatea lui Dumnezeu, se aude un strigăt triumfător de adorare. Cei doi Adami sunt aproape să se întâlnească. Fiul lui Dumnezeu stă cu brațele deschise ca să-l primească pe tatăl familiei umane – cel pe care l-a creat, care a păcătuit împotriva Creatorului Său și pentru păcatul căruia Mântuitorul poartă în trupul Său semnele răstignirii. Când zărește urmele cuielor, Adam nu cade pe pieptul Domnului său, ci, în umilință, se aruncă la picioarele Sale strigând: „Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat!” (Apocalipsa 5:12). Mântuitorul îl ridică plin de blândețe și îl îndeamnă să privească iarăși la casa din Eden, din care a fost alungat cu atât de multă vreme în urmă.
Din momentul izgonirii sale din Eden, viața lui Adam pe pământ a fost plină de tristețe. Fiecare frunză veștejită, fiecare animal jertfit, fiecare pată din natură și de pe curăția omului, toate erau noi amintiri ale păcatului său. Cumplită a fost agonia remușcării când vedea nedreptatea răspândindu-se, iar, ca răspuns la avertizările lui, i se imputa că el este cauza păcatului. A îndurat cu umilință și răbdare aproape 1 000 de ani pedeapsa neascultării. S-a pocăit cu sinceritate de păcatul său, s-a încrezut în meritele Mântuitorului promis și a murit cu speranța învierii. Fiul lui Dumnezeu a răscumpărat greșeala și căderea omului, iar acum, prin ispășirea pe care El a realizat-o, Adam este repus în poziția lui de la început.
Entuziasmat și plin de bucurie, el vede pomii care odinioară erau desfătarea lui și pe ale căror roade le culesese în zilele nevinovăției și bucuriei sale. Vede vița-de-vie pe care propriile mâini au cultivat-o și florile pe care îi plăcea cândva să le îngrijească. Mintea lui înțelege că totul este real și că acesta este, într-adevăr, Edenul restaurat, mai frumos acum decât atunci când a fost alungat din el. Mântuitorul îl conduce la pomul vieții, rupe fructul acestuia și îl îndeamnă să mănânce. Apoi Adam privește în jur și vede că o mulțime de oameni răscumpărați din familia sa stau în Paradisul lui Dumnezeu. Atunci își ia coroana strălucitoare, o așază la picioarele lui Iisus și, căzând pe pieptul Său, Îl îmbrățișează pe Răscumpărătorul lui. Atinge harpa de aur și bolțile cerului răsună de triumfătorul imn: „Vrednic este Mielul care a fost junghiat și trăiește iarăși!” Familia lui Adam se alătură cântecului său și își așază coroanele la picioarele Mântuitorului, plecându-se înaintea Sa în adorare.
La această întâlnire sunt martori îngerii care au plâns la căderea lui Adam și s-au bucurat când Iisus S-a înălțat la cer după înviere, deschizând mormântul pentru toți cei care vor crede în Numele Său. Acum văd lucrarea de răscumpărare încheiată și își unesc vocile în cântarea de laudă.
Pe marea de cristal din fața tronului, acea mare de sticlă ce strălucește atât de puternic de slava lui Dumnezeu încât pare amestecată cu foc, sunt adunați „biruitorii fiarei, ai icoanei ei, ai semnului ei și ai numărului numelui ei”. Împreună cu Mielul pe Muntele Sionului, „cu alăutele lui Dumnezeu în mână”, stau cei 144.000 care au fost răscumpărați dintre oameni și, ca vuietul unor ape mari și ca bubuitul unui tunet puternic, se aude „glasul… celor ce cântă cu alăuta”. Ei cântă „o cântare nouă” înaintea tronului, o cântare pe care niciun om nu poate s-o cânte, cu excepția celor 144.000. Este cântarea lui Moise și a Mielului, cântarea eliberării. Nimeni în afară de cei 144.000 nu poate să învețe acea cântare, deoarece este cântarea experienței lor, o experiență pe care au avut-o doar ei. „Ei… [Îl] urmează pe Miel oriunde merge El.” Fiind înălțați de pe pământ dintre cei vii, ei sunt considerați „cel dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel”. „Aceștia vin din necazul cel mare.” Au trecut printr-un timp de criză cum n-a mai fost de când sunt popoarele pe pământ; au rezistat groazei asemănătoare cu cea din timpul nopții de luptă a lui Iacov și au stat fără mijlocitor în timpul revărsării finale a pedepselor lui Dumnezeu. Dar au fost eliberați, căci „și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului”. „În gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină” înaintea lui Dumnezeu. „Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu și-I slujesc zi și noapte în Templul Lui. Cel ce șade pe scaunul de domnie Își va întinde peste ei cortul Lui.” Ei au văzut pământul devastat de foamete și epidemii, au văzut soarele dogorindu-i pe oameni cu mare putere și au suportat necazuri, foamete și sete. Dar „nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete, nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arșiță. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 15:2,3; 14:1-5; 7:14-17).