Felicitări pentru consecvență! Ai ajuns la ultimul capitol al cărții Tragedia veacurilor!
Pentru că ai terminat de citit capitolul 41, găsești aici linkul către formularul de evaluare: https://forms.gle/TkB5x6VzwoPwJhS29
După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul 42.
Îți mulțumim că ești parte din echipă!
La sfârșitul celor 1 000 de ani, Hristos Se întoarce pe pământ însoțit de mulțimea celor răscumpărați și de o suită de îngeri. Coborând într-o maiestuozitate înfiorătoare, El le poruncește morților nelegiuiți să învie pentru a-și primi pedeapsa. Din morminte iese o gloată fără număr, ca nisipul mării. Ce contrast față de cei care au înviat la prima înviere! Cei drepți erau înveșmântați cu tinerețe și frumusețe nemuritoare. Cei păcătoși poartă urmele bolii și ale morții.
Toți ochii se întorc să privească slava Fiului lui Dumnezeu. Cei răi exclamă într-un singur glas: „Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!” (Matei 23:39). Nu dragostea le inspiră această exclamație. Puterea adevărului este cea care smulge aceste cuvinte de pe buzele lor îndărătnice. Păcătoșii ies din morminte așa cum au intrat: cu aceeași dușmănie față de Iisus și cu același spirit de revoltă. Nu mai au un alt timp de har în care să corecteze ceva din viața trecută. Nu le-ar mai folosi la nimic acest lucru. O viață întreagă trăită în păcat nu le-a înmuiat inima. Dacă li s-ar acorda o altă perioadă de har, ar folosi-o ca și pe prima – pentru a se sustrage cerințelor lui Dumnezeu și pentru a-i instiga și pe alții la revoltă împotriva Lui.
Hristos coboară pe Muntele Măslinilor, de unde S-a înălțat după înviere și unde îngerii au repetat făgăduința revenirii Sale. Profetul spune: „Atunci va veni Domnul Dumnezeul meu și toți sfinții împreună cu El.” „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în fața Ierusalimului, spre răsărit; Muntele Măslinilor se va despica la mijloc și se va face o vale foarte mare. (…) Și Domnul va fi Împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul domn și Numele Lui va fi singurul nume” (Zaharia 14:5,4,9). După ce Noul Ierusalim va coborî din ceruri în splendoarea lui orbitoare, se va așeza pe locul pregătit pentru el, apoi, împreună cu poporul Său și cu îngerii, Hristos va intra în cetatea sfântă.
Acum, Satana se pregătește de ultima mare bătălie pentru supremație. Cât timp nu a mai avut posibilitatea să-și pună în practică minciunile, s-a simțit nenorocit și descurajat, dar acum, când păcătoșii învie și el vede acele mulțimi imense de partea lui, speranțele sale prind din nou viață și se hotărăște să nu renunțe la marea luptă. Cei pierduți vor mărșălui sub steagul lui și, prin ei, va căuta să-și aducă la îndeplinire planurile. Aceștia sunt prizonierii lui Satana acum. Respingându-L pe Hristos, au acceptat să fie sub controlul conducătorului rebel. Sunt gata să-i accepte sugestiile și să-i îndeplinească ordinele. Dar, consecvent vicleniei lui de la început, el nu admite că este Satana, ci pretinde că este proprietarul de drept al acestei lumi, care i-a fost smulsă ilegal. Se prezintă ca răscumpărător, asigurându-i pe supușii săi amăgiți că puterea lui este cea care i-a scos din morminte și că este pe punctul de a-i scăpa de cea mai crudă tiranie. Întrucât Hristos nu Se mai vede, Satana face minuni pentru a-și susține afirmațiile. Îi întărește pe cei slabi și le inspiră tuturor atitudinea și energia lui. Le propune să-i conducă într-un asalt împotriva taberei sfinților, ca să cucerească cetatea lui Dumnezeu. Cu o bucurie diabolică, arată spre milioanele de oameni care au înviat din morți, declarând că, în calitate de conducător al lor, este capabil să cucerească cetatea și să-și recâștige tronul și împărăția.
În acea mulțime imensă se află oamenii longevivi care au trăit înainte de potop, oameni înalți și cu o inteligență sclipitoare, dar care, lăsându-se controlați de îngerii căzuți, și-au pus la lucru toată priceperea și toate cunoștințele pentru a se înălța pe ei înșiși. Minunatele lor lucrări de artă au făcut ca lumea să le idolatrizeze geniul, dar cruzimea și invențiile lor malefice, prin care au poluat pământul și au șters imaginea divină din om, L-au determinat pe Dumnezeu să-i șteargă de pe fața pământului. Sunt regi și generali care au cucerit națiuni, viteji care n-au pierdut nicio bătălie, războinici mândri și ambițioși, la a căror apropiere tremurau împărății. Moartea nu a schimbat nimic în caracterul lor. Când ies din morminte, își reiau firul gândurilor exact de acolo de unde s-a întrerupt, fiind mânați de aceeași dorință de cucerire care-i stăpânea atunci când au murit.
Satana se consultă cu îngerii lui și apoi cu acești regi, cuceritori și oameni puternici. Estimează forța și numărul celor care sunt de partea lor și ajung la concluzia că armata din cetate este mică, în comparație cu a lor, și că poate fi învinsă. Își fac planul să pună stăpânire pe bogățiile și slava Noului Ierusalim. Toți încep imediat să se pregătească de luptă. Artizani talentați construiesc echipamente de război. Conducători militari, renumiți pentru succesele lor, îi organizează pe acești oameni antrenați în companii și divizii.
În cele din urmă, se dă ordinul de înaintare și uriașa armată se pune în mișcare, o armată cum n-a mai fost niciodată adunată de cuceritorii pământești, o armată pe care forțele combinate din toate timpurile nu ar putea-o egala. Satana, cel mai puternic dintre războinici, conduce avangarda și îngerii lui își unesc forțele pentru această bătălie finală. Regi și luptători vin după el, iar mulțimile îi urmează în companii mari, fiecare sub comandantul desemnat. Se înaintează în rânduri strânse, cu o precizie militară, pe suprafața distrusă a pământului, către cetatea lui Dumnezeu. La porunca lui Iisus, porțile Noului Ierusalim sunt închise, iar armatele lui Satana înconjoară cetatea și se pregătesc de atac.
Hristos apare acum din nou în fața adversarilor Săi. Cu mult deasupra cetății, pe un piedestal de aur, se află un tron măreț și înalt. Pe acest tron stă Fiul lui Dumnezeu, iar în jurul Lui sunt cei care fac parte din Împărăția Sa. Nicio limbă nu poate descrie, nicio pană nu poate zugrăvi puterea și maiestatea lui Hristos. Gloria Tatălui celui veșnic Îl învăluie pe Fiul Său. Strălucirea prezenței Sale umple cetatea lui Dumnezeu și se răsfrânge dincolo de porți, cuprinzând tot pământul.
Cel mai aproape de tron stau cei care, cândva, fuseseră plini de zel pentru cauza lui Satana, dar care, ca niște tăciuni scoși din foc, L-au urmat pe Mântuitorul lor cu un devotament profund. Următorii sunt cei care și-au desăvârșit caracterele în mijlocul minciunii și al necredinței și care au respectat Legea lui Dumnezeu atunci când lumea creștină o declara fără valoare. Apoi vin milioanele de martiri din toate secolele. După aceștia este „o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă, (…) înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini” (Apocalipsa 7:9). Lupta lor a luat sfârșit, au obținut biruința, și-au sfârșit alergarea, au câștigat premiul. Ramura de palmier din mâinile lor este simbolul victoriei, iar haina albă – o emblemă a neprihănirii lui Hristos, care le aparține acum.