Cei răscumpărați înalță o cântare de laudă care răsună prin bolțile cerului: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!” (Apocalipsa 7:10). Îngerii și serafimii își unesc vocile în adorare. Când văd puterea și răutatea lui Satana, cei mântuiți înțeleg, ca niciodată până atunci, că nicio altă putere în afară de aceea a lui Hristos nu i-ar fi putut face biruitori. În toată acea mulțime strălucitoare nu e nimeni care să-și atribuie mântuirea lui însuși, care să pretindă că ar fi învins prin propria putere și bunătate. Nimeni nu spune nimic despre ceea ce a făcut sau a suferit, ci refrenul fiecărei cântări, nota dominantă a fiecărui imn, este: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru… și a Mielului!”
În prezența tuturor locuitorilor pământului și ai cerului are loc încoronarea finală a Fiului lui Dumnezeu. Acum, învestit cu maiestate și putere supremă, Împăratul împăraților pronunță sentința asupra celor care s-au răzvrătit contra guvernării Sale și îi pedepsește pe cei care I-au încălcat Legea și I-au persecutat poporul. Profetul lui Dumnezeu spune: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui și nu s-a mai găsit loc pentru ele. Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea” (Apocalipsa 20:11,12).
În momentul când cărțile cu rapoartele vieții sunt deschise și Iisus Își rotește privirea asupra păcătoșilor, ei își aduc aminte de fiecare păcat pe care l-au făcut vreodată. Își amintesc momentul în care picioarele lor s-au abătut de pe calea purității și a sfințeniei și văd cât de departe i-au dus mândria și revolta lor în călcarea Legii lui Dumnezeu. Ispitele seducătoare pe care le-au încurajat îngăduind păcatul în viața lor, binecuvântările rău folosite, cuvintele de batjocură adresate mesagerilor lui Dumnezeu, avertizările respinse, valurile de milă pe care inimile lor încăpățânate și nepocăite le-au refuzat – toate acestea le apar ca și când ar fi scrise cu litere de foc.
Deasupra tronului se arată crucea. Ca într-o panoramă, apar scenele ispitirii și căderii lui Adam și etapele succesive ale marelui plan de răscumpărare. Nașterea umilă a Mântuitorului, viața de simplitate și de ascultare pe care a dus-o, botezul în Iordan, postul și ispitirea din pustie, activitatea publică, prin care le-a descoperit oamenilor cele mai prețioase binecuvântări ale cerului, zilele pline de fapte de iubire și îndurare, nopțile de rugăciune și veghere în singurătatea munților, uneltirile pline de invidie, de ură și de răutate cu care a fost răsplătit pentru binefacerile Sale, agonia înspăimântătoare și misterioasă din Ghetsimani sub greutatea zdrobitoare a păcatelor lumii întregi, trădarea Lui în mâinile gloatei ucigașe, evenimentele teribile din acea noapte de groază (arestatul care nu a opus rezistență, abandonat de ucenicii Săi, târât cu brutalitate pe străzile Ierusalimului, Fiul lui Dumnezeu expus în mod triumfător în fața lui Ana, judecat în palatul marelui-preot, în sala de judecată a lui Pilat și înaintea lui Irod cel crud și laș, batjocorit, insultat, torturat și condamnat la moarte) – toate acestea sunt prezentate în culori vii.
Apoi, în fața mulțimii impresionate se desfășoară scenele finale: Victima răbdătoare mergând pe calea spre Calvar, Prințul cerului atârnând pe cruce, preoții îngâmfați și gloata batjocoritoare ridiculizându-I agonia morții, întunericul supranatural, cutremurul de pământ, stâncile despicate și mormintele deschise, care au marcat momentul în care Răscumpărătorul lumii Și-a dat viața.
Spectacolul îngrozitor este prezentat exact așa cum a fost. Satana, îngerii și supușii lui nu au putere să-și întoarcă privirile de la acest tablou. Fiecare participant își amintește rolul pe care l-a îndeplinit. Irod, care a ucis copiii nevinovați din Betleem ca să-L poată distruge pe Împăratul lui Israel, Irodiada cea josnică, al cărei suflet este mânjit de sângele lui Ioan Botezătorul, oportunistul și slabul Pilat, soldații batjocoritori, preoții, conducătorii și mulțimea înfuriată, care striga: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri!” (Matei 27:25) – toți văd enormitatea vinei lor. În zadar încearcă ei să se ascundă de grandoarea divină a feței Sale, care întrece strălucirea soarelui, în timp ce răscumpărații își pun coroanele la picioarele Mântuitorului, exclamând: „El a murit pentru mine!”
Printre cei răscumpărați se numără apostolii lui Hristos: curajosul Pavel, înflăcăratul Petru, Ioan cel iubitor și iubit, frații lor credincioși și, împreună cu ei, mulțimea vastă de martiri. În același timp, în afara zidurilor, alături de cele mai oribile și mai josnice lucruri, sunt cei care i-au persecutat, i-au întemnițat și i-au ucis. Acolo este Nero, acel monstru de cruzime și viciu, care privește bucuria și onoarea de care au parte cei pe care, în trecut, i-a torturat și în a căror suferință găsea o plăcere satanică. Acolo este mama lui, care își vede propria lucrare, care vede cum trăsăturile negative de caracter transmise fiului ei și patimile încurajate și dezvoltate prin influența și exemplul ei au avut ca rezultat crime ce au făcut lumea să se cutremure.
Acolo sunt preoții și prelații catolici, care au pretins că sunt ambasadorii lui Hristos, dar care au folosit scaunul de tortură, temnița și rugul pentru a-I subjuga poporul. Acolo sunt pontifii aroganți, care s-au înălțat mai presus de Dumnezeu și s-au încumetat să schimbe Legea Celui Preaînalt. Acești pretinși părinți ai bisericii au de dat socoteală înaintea lui Dumnezeu, însă tare bucuroși ar fi dacă ar putea scăpa de aceasta. Ei înțeleg că Dumnezeul atotștiutor ține la Legea Sa, dar este deja prea târziu. Află acum că în niciun caz El nu-l socotește pe cel vinovat drept nevinovat. Înțeleg, de asemenea, că Domnul Hristos S-a identificat cu interesele copiilor Săi care suferă. Acum pricep ei semnificația cuvintelor Sale: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut” (Matei 25:40).
Toți păcătoșii stau în fața lui Dumnezeu și sunt judecați pentru acuzația de înaltă trădare față de Cer. Nu au pe nimeni care să le pledeze cauza, nu au nicio scuză, iar împotriva lor se pronunță sentința morții veșnice.
Acum este clar pentru toți că plata pentru păcat nu înseamnă independență nobilă și viață eternă, ci sclavie, dezastru și moarte. Păcătoșii văd ce au pierdut în urma răzvrătirii lor. Ei au disprețuit greutatea veșnică de slavă (vezi 2 Corinteni 4:17) când le-a fost oferită, dar cât de demnă de dorit li se pare acum! „Toate aceste lucruri”, strigă sufletul pierdut, „puteau fi ale mele, dar am ales să mă îndepărtez de ele. O, cât de orb am fost! Am dat pacea, fericirea și onoarea pe nefericire, rușine și disperare.” Toți aceștia admit că excluderea lor din cer este corectă. Prin viața pe care au dus-o au declarat: „Nu vrem ca acest om [Iisus] să domnească peste noi.”