O pagina pe zi

MOISE ȘI MIELUL RĂTĂCIT

ADELUȚA ȘI ADEVĂRUL GOL GOLUȚ

ARHITECTURA EXPLICATĂ COPIILOR

VIITORUL TĂU ESTE ACUM

MARIE CURIE. O VIAȚĂ DEDICATĂ CUNOAȘTERII

AVENTURILE UNUI BĂIAT ÎN AUSTRALIA

YUKI

JUSTIN CASE

EXPLORATOR ÎN LUMEA CĂRȚILOR

NOI POVESTIRI DIN VT

Detalii: Scris de: Ellen G. White; Categorie: O pagina pe zi; Publicat: 11 Mai 2023

Felicitări pentru consecvență!
Pentru că ai terminat de citit capitolul 28, găsești aici linkul către formularul de evaluare: https://forms.gle/Z83omyzAhrrL1fja6

După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul 29.
Îți mulțumim că ești parte din echipă!

Pentru mulți oameni, originea păcatului și motivul existenței lui sunt o sursă de mare nedumerire. Ei văd acțiunea răului, cu nenorocirile și distrugerile pe care le aduce, și se întreabă cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este infinit în înțelepciune, putere și dragoste. Acesta este un mister căruia nu-i găsesc nicio explicație. În nesiguranța și îndoiala lor, sunt orbi față de adevărurile clar prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu, adevăruri esențiale pentru mântuire. Unii, în tentativa lor de a explica existența păcatului, încearcă să cerceteze ceea ce Dumnezeu nu a făcut cunoscut niciodată. Ca urmare, nu găsesc nicio rezolvare pentru dificultățile lor. Înclinați spre îndoială și critică, fac din eșecul lor o scuză pentru a respinge cuvintele Sfintei Scripturi. Alții însă nu ajung la o soluție acceptabilă pentru marea problemă a răului din cauză că tradiția și interpretările greșite au denaturat învățătura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernării Sale și la principiile pe baza cărora El tratează păcatul.

Este imposibil să explicăm originea păcatului și să găsim un motiv pentru existența lui. Totuși putem înțelege suficient de mult, atât despre originea, cât și despre soluționarea finală a păcatului, încât să vedem limpede dreptatea și iubirea lui Dumnezeu în modul în care a tratat răul. Nimic nu este explicat mai clar în Scriptură decât faptul că Dumnezeu n-a fost în niciun fel răspunzător pentru apariția păcatului; răzvrătirea nu a luat naștere în urma unei retrageri arbitrare a harului divin sau a vreunui defect al guvernării lui Dumnezeu. Păcatul este un intrus, pentru a cărui existență nu se poate găsi niciun motiv. Este misterios, inexplicabil. A-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi vreo justificare sau vreo cauză a existenței lui, ar înceta să mai fie păcat. Unica definiție pe care putem să o dăm păcatului este aceea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu: „păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4), este manifestarea unui principiu aflat în conflict cu marea lege a iubirii, care este baza conducerii divine.

Înainte de apariția păcatului, în tot universul era pace și bucurie. Totul era în perfectă armonie cu voința Creatorului. Iubirea față de Dumnezeu era supremă, dragostea față de semeni era imparțială. Hristos, Cuvântul, Singurul născut din Dumnezeu, era una cu Tatăl cel veșnic – în natură, caracter și scop –, fiind singura ființă din tot universul care putea să participe la sfaturile și planurile lui Dumnezeu. Prin Hristos a creat Tatăl toate ființele cerești. „Prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri… fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri” (Coloseni 1:16). Tot cerul se supunea lui Hristos în aceeași măsură ca și Tatălui.

Legea iubirii fiind baza guvernării lui Dumnezeu, fericirea tuturor ființelor create depindea de aderarea lor totală la marile principii ale neprihănirii. Dumnezeu dorește de la toate ființele pe care le-a creat să-L iubească și să-L onoreze pentru că Îi apreciază caracterul într-un mod rațional. Lui nu-I face plăcere o ascultare din constrângere, ci le acordă tuturor libertatea de voință, ca să-I slujească de bunăvoie.

Dar a existat cineva care a ales să pervertească această libertate. Păcatul și-a avut originea în cel care, după Hristos, fusese onorat de Dumnezeu în cea mai mare măsură și care deținea cea mai înaltă putere și slavă printre locuitorii cerului. Înainte de cădere, Lucifer era primul dintre heruvimii ocrotitori, sfânt și nepătat. „Așa vorbește Domnul Dumnezeu: «Ajunseseși la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, și erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe… Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine” (Ezechiel 28:12-15).

Lucifer ar fi putut rămâne în grația lui Dumnezeu, iubit și onorat de toate oștile îngerești, exercitându-și puterile nobile pentru binecuvântarea altora și pentru a-L slăvi pe Creatorul său. Dar profetul spune: „Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta” (Ezechiel 28:17). Puțin câte puțin, Lucifer a ajuns să nutrească o dorință de înălțare: „pentru că îți dai ifose ca și când ai fi Dumnezeu” (Ezechiel 28:6); „Tu ziceai în inima ta: «(…) îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi ședea pe muntele adunării, (…) mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt»” (Isaia 14:13,14). În loc să caute să-L pună pe Dumnezeu pe primul loc în iubirea și devotamentul făpturilor Sale, Lucifer se străduia să câștige pentru el însuși slujirea și închinarea lor. Râvnind la onoarea pe care Tatăl infinit o revărsase asupra Fiului Său, acest prinț al îngerilor a aspirat la puterea pe care numai Hristos avea privilegiul s-o exercite.

Tot cerul se bucura să reflecte slava Creatorului și să proclame lauda Lui. Astfel, cât timp Dumnezeu a fost onorat, pretutindeni a fost pace și bucurie. Dar acum, armoniile cerești au fost tulburate de o notă discordantă. Înălțarea de sine, atitudine contrară planului Creatorului, a trezit presimțiri sumbre în mintea îngerilor, pentru care slava lui Dumnezeu era mai presus de orice. Consiliile cerești au insistat pe lângă Lucifer să se răzgândească. Fiul lui Dumnezeu i-a prezentat măreția, bunătatea și dreptatea Creatorului, precum și natura sfântă și neschimbătoare a Legii Sale. Dumnezeu Însuși stabilise ordinea din ceruri, de aceea, încălcând-o, Lucifer Îl dezonora pe Creatorul său și își atrăgea ruina. Dar avertizarea, dată cu dragoste și milă infinită, n-a făcut decât să-i stârnească împotrivirea. Lucifer a permis ca invidia față de Hristos să-l stăpânească și a devenit și mai hotărât.

Mândria pentru propria splendoare i-a alimentat dorința de supremație. Înaltele onoruri care i-au fost conferite nu l-au făcut pe Lucifer să le considere daruri de la Dumnezeu și nici nu l-au determinat să-I fie recunoscător Creatorului său. El se mândrea cu strălucirea și poziția lui înaltă și aspira la egalitate cu Dumnezeu. Era iubit și respectat de oștile cerești. Îngerii erau încântați să-i împlinească poruncile, iar Dumnezeu îl înzestrase cu înțelepciune și slavă mai mult decât pe toți ceilalți. Totuși Fiul lui Dumnezeu era Suveranul recunoscut al cerului, una cu Tatăl în putere și autoritate. Hristos participa la toate consfătuirile lui Dumnezeu, pe când lui Lucifer nu-i era permis să ia parte la planurile divine. „De ce,” întreba acest înger puternic, „să aibă Hristos supremația? De ce este El mai onorat decât mine?”

Plecând din prezența lui Dumnezeu, Lucifer s-a dus să răspândească spiritul de nemulțumire printre îngeri. Cu o discreție misterioasă, ascunzându-și pentru un timp adevăratul scop sub aparența respectului pentru Dumnezeu, s-a străduit să trezească nemulțumire față de legile care guvernau ființele cerești, sugerând că ele impuneau restricții inutile. El susținea că, întrucât natura lor era sfântă, îngerii trebuiau să-și urmeze propria voință. Încerca să trezească simpatie pentru el însuși, spunându-le că Dumnezeu procedase nedrept cu el, acordându-I lui Hristos onoarea supremă. El pretindea că, aspirând la putere și onoare mai mare, nu urmărea să se înalțe pe sine, ci căuta să le asigure libertate tuturor locuitorilor cerului, pentru ca, astfel, ei să poată ajunge la un nivel superior al existenței.

Dumnezeu, în marea Sa îndurare, a fost îngăduitor cu Lucifer. Nu l-a înlăturat imediat din poziția lui înaltă, atunci când el a nutrit pentru prima dată spiritul de nemulțumire, și nici chiar atunci când a început să-și prezinte pretențiile false înaintea îngerilor loiali. I s-a permis să stea mult timp în ceruri. Din nou și din nou i s-a oferit iertare, cu condiția să se pocăiască și să se supună lui Dumnezeu. Pentru a-l convinge de greșeala lui, s-au făcut eforturi pe care doar iubirea și înțelepciunea infinită le puteau imagina. Atitudinea de nemulțumire nu fusese cunoscută niciodată în ceruri. Nici chiar Lucifer n-a înțeles, la început, încotro se îndreaptă și care este adevărata natură a sentimentelor lui. Pe măsură ce nemulțumirea lui se dovedea tot mai neîntemeiată, Lucifer era tot mai convins că greșise, că cerințele divine erau drepte și că el ar fi trebuit să le recunoască înaintea întregului cer. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, ar fi fost salvați și el, și mulți îngeri. În acel moment, el nu se răzvrătise complet împotriva lui Dumnezeu. Deși renunțase la poziția de heruvim ocrotitor, dacă ar fi fost dispus să se întoarcă la Dumnezeu și să-I recunoască înțelepciunea și dacă s-ar fi mulțumit să ocupe locul care îi fusese desemnat, ar fi fost repus în funcție. Dar mândria l-a împiedicat să se supună. El și-a apărat cu insistență cauza, susținând că nu are nevoie de pocăință și s-a angajat cu totul în marea luptă împotriva Creatorului său.

Detalii: Scris de: Ellen G. White; Categorie: O pagina pe zi; Publicat: 12 Mai 2023

Lucifer și-a canalizat acum toate puterile minții lui geniale pentru a-i înșela pe îngeri și pentru a le câștiga adeziunea. Pentru ca planurile sale trădătoare să poată fi aduse la îndeplinire, a răstălmăcit chiar și avertizările și sfaturile pe care Hristos i le dăduse. Celor care erau cel mai strâns legați de el, care-l iubeau și aveau încredere în el, Lucifer le spunea că a fost judecat nedrept, că poziția lui nu era respectată și că libertatea i-a fost îngrădită. De la denaturarea cuvintelor lui Hristos, a trecut la minciună explicită, acuzându-L pe Fiul lui Dumnezeu de intenția de a-l umili înaintea locuitorilor cerului.

El a încercat, de asemenea, să provoace un conflict fals între el și îngerii loiali lui Dumnezeu. Pe cei pe care n-a putut să-i corupă și să-i câștige de partea lui, i-a acuzat de indiferență față de interesele ființelor cerești. I-a învinuit pe îngerii care I-au rămas credincioși lui Dumnezeu tocmai de lucrarea pe care o făcea el. Pentru a-și susține acuzația cu privire la nedreptatea lui Dumnezeu față de el, a recurs la interpretarea tendențioasă a cuvintelor și a faptelor Creatorului. Metoda lui era ca, prin argumente subtile, să creeze confuzie în mintea îngerilor cu privire la planurile lui Dumnezeu. A învăluit în mister tot ce era simplu și, printr-o denaturare abilă, a aruncat îndoială asupra celor mai clare declarații ale lui Dumnezeu. Poziția sa înaltă, de înger care se afla într-o legătură atât de strânsă cu conducerea divină, a conferit mai multă forță afirmațiilor lui și mulți au fost convinși să i se alăture în răzvrătirea împotriva autorității Cerului.

Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, i-a permis lui Satana să-și continue lucrarea până când spiritul de nemulțumire s-a transformat în revoltă activă. A fost necesar ca planurile lui să se desfășoare până la capăt, pentru ca adevărata lor natură să fie înțeleasă de toți. Lucifer, care fusese uns ca heruvim, ocupa o poziție foarte înaltă. Era extrem de iubit de ființele cerești, iar influența lui asupra lor era puternică. Guvernarea lui Dumnezeu îi includea nu numai pe locuitorii cerului, ci și toate lumile pe care El le crease, iar Satana își închipuia că, dacă i-ar putea atrage pe îngeri de partea lui în rebeliune, ar putea face același lucru și cu celelalte lumi. Și-a prezentat cu măiestrie punctul de vedere, folosindu-se de sofisme și de înșelăciune pentru a-și atinge scopul. Puterea lui de amăgire era foarte mare și, deghizându-se sub o mască falsă, câștigase teren. Nici chiar îngerii loiali n-au putut să discearnă pe deplin caracterul lui sau să înțeleagă unde avea să ducă demersul lui.

Satana fusese atât de onorat și toate faptele lui erau atât de învăluite în mister, încât îngerilor le era greu să vadă adevărata natură a acțiunilor lui. Până când nu s-a dezvoltat pe deplin, păcatul n-a părut atât de rău pe cât era. Până atunci, păcatul nu existase în universul lui Dumnezeu și de aceea ființele sfinte nu aveau nicio idee despre natura și caracterul său nociv. Ele nu puteau înțelege consecințele teribile ale respingerii Legii divine. La început, Satana și-a ascuns intențiile sub o aparentă loialitate față de Dumnezeu, pretinzând că urmărește să promoveze onoarea Lui, stabilitatea conducerii Sale și binele tuturor locuitorilor cerului. Deși strecurase nemulțumirea în mințile îngerilor aflați sub conducerea lui, reușise cu măiestrie să facă să pară că el caută, de fapt, să o îndepărteze. Când susținea că trebuie făcute schimbări în ordinea și legile guvernării lui Dumnezeu, pretindea că acestea erau necesare pentru a păstra armonia în ceruri.

În modul Său de a trata păcatul, Dumnezeu putea să folosească numai dreptatea și adevărul. Satana, în schimb, putea să folosească ceea ce Dumnezeu nu putea – lingușirea și înșelăciunea. El căutase să denatureze cuvintele lui Dumnezeu și prezentase într-o lumină falsă conducerea Sa înaintea îngerilor, pretinzând că Dumnezeu nu a fost drept când a instituit legi și reguli pentru locuitorii cerului, că, cerând supunere și ascultare de la făpturile Sale, căuta numai să Se înalțe. De aceea trebuia să se demonstreze, atât înaintea locuitorilor cerului, cât și înaintea tuturor celorlalte lumi, că modul lui Dumnezeu de a conduce este drept și că Legea Sa este perfectă. Satana făcuse să pară că el era cel care căuta să promoveze binele universului. Era nevoie ca toți să înțeleagă adevăratul scop și caracter al uzurpatorului. Era necesar ca el să aibă timp să se demaște prin faptele lui nelegiuite.

Satana acuza Legea și guvernarea lui Dumnezeu de discordia pe care el însuși o provocase în ceruri. El declara că tot răul era urmarea conducerii divine și pretindea că scopul lui era să îmbunătățească legile lui Iehova. De aceea, era necesar să se demonstreze natura pretențiilor lui și să se arate efectul schimbărilor în Legea divină pe care el le propusese. Propria lui lucrare trebuia să-l condamne. Satana pretinsese încă de la început că nu se răzvrătea. Întregul univers trebuia să-l vadă pe amăgitor demascat.

Chiar și atunci când s-a luat hotărârea că Satana nu mai poate rămâne în cer, Înțelepciunea infinită nu l-a distrus. Deoarece Dumnezeu acceptă doar o slujire care vine din iubire, loialitatea ființelor create de El trebuie să aibă la bază convingerea că El este drept. Locuitorii cerului și ai celorlalte lumi, nefiind pregătiți să înțeleagă natura sau consecințele păcatului, n-ar fi putut în momentul acela să vadă, în distrugerea lui Satana, dreptatea și mila lui Dumnezeu. Dacă Satana ar fi fost suprimat imediat, ei I-ar fi slujit lui Dumnezeu mai mult din teamă decât din iubire. Influența amăgitorului n-ar fi fost cu totul anihilată, nici spiritul de revoltă n-ar fi fost eradicat. Răului trebuia să i se îngăduie să ajungă la maturitate. Pentru binele întregului univers de-a lungul veșniciei, Satana trebuia să-și dezvolte și mai amplu principiile, pentru ca acuzațiile lui la adresa conducerii divine să fie văzute în adevărata lor lumină de toate ființele create, pentru ca dreptatea și mila lui Dumnezeu, precum și caracterul imuabil al Legii Sale să nu mai poată fi niciodată puse la îndoială.

Revolta lui Satana urma să constituie pentru întregul univers, de-a lungul veșniciei, o dovadă cu privire la natura și consecințele teribile ale păcatului. Conducerea lui Satana și efectele ei asupra oamenilor și îngerilor aveau să arate care este rezultatul respingerii autorității divine și aveau să confirme că bunăstarea tuturor ființelor create de Dumnezeu depinde de existența guvernării și Legii Sale. Astfel, istoria acestui teribil experiment de rebeliune urma să fie un avertisment veșnic pentru toate ființele sfinte, care să le împiedice să mai fie înșelate cu privire la natura încălcării Legii și să le ferească de păcat și de pedeapsa pentru acesta.

Marele uzurpator a continuat să se declare nevinovat până la încheierea luptei din ceruri. Când s-a anunțat că el și toți simpatizanții lui trebuiau să fie expulzați din locuințele fericirii, conducătorul rebel și-a declarat cu îndrăzneală disprețul față de Legea Creatorului, reafirmându-și pretenția că îngerii nu trebuiau să fie controlați, ci lăsați să-și urmeze propria voință, care avea să-i călăuzească întotdeauna corect. A denunțat preceptele divine ca fiind o restrângere a libertății și a declarat că scopul lui este acela de a se asigura că Legea va fi desființată, pentru ca, eliberate de această restricție, ființele cerești să poată atinge un nivel superior al existenței.

Satana și îngerii lui, de comun acord, au aruncat vina pentru rebeliunea lor asupra lui Hristos, declarând că, dacă n-ar fi fost mustrați, nu s-ar fi răsculat niciodată. Astfel, încăpățânați și sfidători în necredința lor, încercând fără succes să răstoarne guvernarea lui Dumnezeu, însă pretinzând blasfemator că sunt victime inocente ale unei puteri tiranice, arhirebelul și toți simpatizanții lui au fost, în cele din urmă, alungați din cer (vezi Apocalipsa 12:7-9).

Același spirit care a insuflat rebeliune în cer inspiră rebeliune și pe pământ. Satana a apelat în cazul oamenilor la același procedeu folosit cu îngerii. Spiritul lui domnește acum în rândul fiilor neascultării. Ca și el, aceștia caută să desființeze restricțiile Legii lui Dumnezeu și le promit oamenilor libertate în urma încălcării ei. Mustrarea păcatelor trezește și acum ură și opoziție. Când avertizările lui Dumnezeu sunt prezentate conștiinței, Satana îi face pe oameni să-și justifice păcatele și să caute compasiunea celorlalți. În loc să-și îndrepte greșelile, ei instigă la mânie împotriva celui care îi mustră pentru păcat, ca și când el ar fi cauza răului. Din zilele neprihănitului Abel până în timpul nostru, acesta este spiritul care s-a manifestat față de cei care au îndrăznit să condamne păcatul.

Detalii: Scris de: Ellen G. White; Categorie: O pagina pe zi; Publicat: 13 Mai 2023

Satana l-a determinat pe om să păcătuiască prezentând caracterul lui Dumnezeu într-o lumină falsă, la fel cum a procedat în ceruri, și făcând să fie privit ca un Dumnezeu aspru și tiranic. Iar după ce l-a înșelat în felul acesta pe om, el a declarat că restricțiile nedrepte ale lui Dumnezeu au dus la căderea acestuia, după cum duseseră la propria sa revoltă.

Însă Cel Veșnic Își prezintă caracterul: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat” (Exodul 34:6,7).

Expulzându-l pe Satana din ceruri, Dumnezeu Și-a demonstrat dreptatea și a protejat onoarea tronului Său. Dar, când omul a păcătuit, cedând în fața înșelăciunilor acestui spirit apostat, Dumnezeu Și-a dovedit iubirea dându-L pe singurul Său Fiu să moară pentru omenirea decăzută. Caracterul lui Dumnezeu s-a văzut în lucrarea de răscumpărare. Argumentul puternic al crucii demonstrează universului întreg că drumul păcatului pe care l-a ales Lucifer nu putea fi pus în niciun fel pe seama guvernării lui Dumnezeu.

Caracterul marelui amăgitor a fost demascat în conflictul care a apărut între el și Hristos, în timpul lucrării pământești a Mântuitorului. Satana nu și-ar fi putut atrage mai cu succes antipatia îngerilor cerești și a întregului univers loial lui Dumnezeu decât a făcut-o prin lupta nemiloasă pe care a dus-o împotriva Răscumpărătorului lumii. Blasfemia incredibilă de a-I cere lui Hristos să i se închine, îndrăzneala arogantă de a-L duce pe vârful muntelui și pe acoperișul Templului, intenția criminală care s-a văzut atunci când L-a îndemnat să Se arunce de la acea înălțime amețitoare, răutatea neobosită cu care L-a urmărit peste tot, inspirând în inima preoților și a poporului hotărârea de a-I refuza iubirea și de a striga: „Răstignește-L! Răstignește-L!” – toate acestea au provocat uimirea și indignarea universului.

Satana a îndemnat lumea să-L respingă pe Hristos. Prințul răului și-a exercitat toată puterea și viclenia pentru a-L distruge pe Iisus deoarece a văzut că îndurarea și iubirea Mântuitorului, compasiunea și bunătatea Lui prezentau lumii caracterul lui Dumnezeu. A combătut toate declarațiile Fiului lui Dumnezeu și a folosit oameni ca instrumente prin care să umple viața Mântuitorului de suferință și tristețe. Sofismele și minciunile prin care a căutat să împiedice lucrarea lui Iisus, ura lui manifestată în copiii neascultării, acuzațiile sale nemiloase împotriva Aceluia a cărui viață era de o bunătate neegalată – toate acestea izvorau dintr-o dorință adâncă de răzbunare. Focurile înăbușite ale invidiei și răutății, ale urii și răzbunării au izbucnit la Calvar împotriva Fiului lui Dumnezeu, în timp ce tot cerul privea scena într-o groază tăcută.

După ce S-a adus ca jertfă, Hristos S-a înălțat la cer, refuzând adorarea îngerilor până când nu va fi prezentat cererea: „Vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:24). Apoi, de la tronul Tatălui, cu nespusă iubire și putere, a venit răspunsul: „Toți îngerii lui Dumnezeu să I se închine!” (Evrei 1:6). Iisus nu avea nicio pată. Umilindu-Se până la capăt și aducând o jertfă deplină, I s-a dat un nume care este mai presus de orice alt nume.

Vinovăția lui Satana nu mai avea acum nicio scuză. El își manifestase adevăratul caracter de mincinos și ucigaș. S-a văzut că, dacă i s-ar fi permis să stăpânească peste locuitorii cerului, ar fi manifestat exact aceeași atitudine cu care îi conducea pe fiii oamenilor aflați sub puterea lui. El pretinsese că încălcarea Legii lui Dumnezeu va aduce libertate și înălțare, dar s-a văzut că nu a adus decât sclavie și degradare.

Acuzațiile mincinoase ale lui Satana la adresa caracterului lui Dumnezeu și a guvernării divine au apărut acum în adevărata lor lumină. El Îl acuzase pe Dumnezeu că urmărește doar să Se înalțe pe Sine atunci când pretinde supunere și ascultare din partea ființelor create și declarase că, deși cere din partea tuturor un spirit de jertfire de sine, El nu manifestă acest spirit și nu face niciun sacrificiu. Acum s-a văzut că, pentru mântuirea omenirii decăzute și păcătoase, Conducătorul universului făcuse cel mai mare sacrificiu pe care putea să-l facă iubirea, căci „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). De asemenea, s-a văzut că, în timp ce Lucifer deschisese ușa pentru intrarea păcatului, prin dorința lui de onoare și supremație, Hristos, pentru a distruge păcatul, S-a umilit și S-a făcut ascultător până la moarte.

Dumnezeu Și-a manifestat repulsia față de principiile răzvrătirii. Tot cerul a văzut dreptatea Sa manifestată atât în condamnarea lui Satana, cât și în răscumpărarea omului. Lucifer declarase că, dacă Legea lui Dumnezeu este de neschimbat și încălcarea ei nu poate fi iertată, orice păcătos trebuie să fie pe veci privat de favoarea Creatorului. El pretinsese că omenirea păcătoasă nu mai poate fi răscumpărată și, de aceea, era prada lui de drept. Dar moartea lui Hristos era un argument în favoarea omului care nu putea fi combătut. Pedeapsa Legii a căzut peste Acela care era egal cu Dumnezeu, iar omul a fost liber să primească neprihănirea lui Hristos și, printr-o viață de pocăință și umilință, să învingă puterea lui Satana la fel cum a învins și Fiul lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu este drept și, în același timp, îi îndreptățește pe toți cei care cred în Iisus.

Hristos a venit pe pământ ca să sufere și să moară nu doar pentru a-l răscumpăra pe om, ci pentru a vesti „o Lege mare și minunată” (Isaia 42:21), nu doar pentru ca locuitorii acestui pământ să privească Legea așa cum ar trebui privită, ci ca să demonstreze tuturor lumilor din univers că Legea lui Dumnezeu este imuabilă. Dacă s-ar fi putut anula cerințele ei, atunci Fiul lui Dumnezeu n-ar fi trebuit să-Și dea viața ca ispășire pentru călcarea ei. Moartea lui Hristos îi dovedește caracterul neschimbător. Iubirea infinită I-a determinat pe Tatăl și pe Fiul să facă marele sacrificiu prin care păcătoșii pot fi răscumpărați, iar aceasta demonstrează întregului univers – așa cum nimic altceva nu ar putea-o demonstra – că dreptatea și mila sunt baza guvernării lui Dumnezeu.

La judecata finală se va vedea că nu există niciun motiv pentru apariția păcatului. Când Judecătorul întregului pământ îl va întreba pe Satana: „De ce te-ai răzvrătit împotriva Mea și M-ai jefuit de supușii Împărăției Mele?”, inițiatorul păcatului nu va putea să aducă nicio justificare. Orice gură va fi închisă și toți îngerii rebeli vor amuți.

În timp ce declară că Legea este de neschimbat, crucea de pe Calvar face cunoscut universului că plata păcatului este moartea. În strigătul muribund al Mântuitorului, „S-a isprăvit!”, a răsunat clopotul de moarte al lui Satana. Marea luptă care durase atât de mult timp s-a decis în acel moment, iar eradicarea finală a păcatului a devenit o certitudine. Fiul lui Dumnezeu a trecut prin porțile mormântului pentru ca, „prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe Diavolul” (Evrei 2:14). Dorința de înălțare de sine a lui Lucifer l-a făcut să spună: „Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu… Voi fi ca Cel Preaînalt.” Dar Dumnezeu declară: „Te prefac în cenușă pe pământ… și nu vei mai fi niciodată” (Isaia 14:13,14; Ezechiel 28:18,19). „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toți cei trufași și toți cei răi vor fi ca miriștea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oștirilor, și nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură” (Maleahi 4:1).

Întregul univers va fi înțeles natura și consecințele păcatului. Distrugerea lui completă, care la început le-ar fi provocat frică îngerilor și I-ar fi adus dezonoare lui Dumnezeu, Îi va demonstra acum iubirea și-I va întări onoarea în fața tuturor ființelor din univers care găsesc plăcere în a face voia Sa și în a căror inimă este Legea Sa. Păcatul nu va mai apărea niciodată. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Nenorocirea nu va veni de două ori” (Naum 1:9). Legea lui Dumnezeu, pe care Satana a respins-o ca pe un jug al sclaviei, va fi onorată ca lege a libertății. O creație trecută prin atâtea încercări nu se va mai abate niciodată de la loialitatea față de Acela al cărui caracter s-a demonstrat că nu este nimic altceva decât iubire profundă și înțelepciune infinită.

Detalii: Scris de: Ellen G. White; Categorie: O pagina pe zi; Publicat: 14 Mai 2023

Felicitări pentru consecvență!
Pentru că ai terminat de citit capitolul 29, găsești aici linkul către formularul de evaluare: https://forms.gle/6bNWHkDU8ERc93fd7

După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul 30.
Îți mulțumim că ești parte din echipă!

Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15). Sentința divină pronunțată împotriva lui Satana după căderea omului a fost și o profeție, care cuprinde toate secolele până la încheierea timpului, prevestind marele conflict în care vor fi angajați toți oamenii care vor trăi pe pământ.

Dumnezeu spune: „Vrăjmășie voi pune.” Această ostilitate nu vine de la sine. Când omul a călcat Legea divină, natura lui a devenit rea, în acord, nu în dezacord, cu cea a lui Satana. În mod natural, nu există nicio dușmănie între omul păcătos și inițiatorul păcatului. Amândoi au devenit răi prin apostazie. Cel apostat nu are niciodată odihnă până când nu câștigă simpatie și sprijin, făcându-i și pe alții să-i urmeze exemplul. Din acest motiv, îngerii căzuți și oamenii nelegiuiți s-au asociat într-o uniune a disperării. Dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit în mod deosebit, Satana și omul ar fi încheiat o alianță împotriva Cerului și, în loc să nutrească ură față de Satana, întreaga familie omenească s-ar fi unit contra lui Dumnezeu.

Satana i-a ispitit pe oameni să păcătuiască în același fel în care i-a făcut pe îngeri să se răzvrătească, ca astfel să-și asigure colaborarea tuturor în lupta contra Cerului. Între el și îngerii căzuți n-a existat nicio disensiune în ceea ce privește ura pe care o aveau față de Hristos. Deși în privința tuturor celorlalte puncte între ei era discordie, erau strâns uniți în opoziția lor față de autoritatea Conducătorului universului. Dar când a auzit că va exista vrăjmășie între el și femeie, între sămânța lui și sămânța ei, Satana a înțeles că eforturile lui de a degrada natura umană vor fi cumva împiedicate, că, prin anumite mijloace, omului urma să i se ofere capacitatea de a se opune puterii lui.

Ostilitatea lui Satana față de omenire este provocată de faptul că, prin Hristos, omul este obiectul iubirii și îndurării lui Dumnezeu. El dorește să dejoace planul divin pentru răscumpărarea omului și să aducă dezonoare asupra lui Dumnezeu degradând și stricând lucrarea mâinilor Sale. El vrea să producă întristare în ceruri, să umple pământul de nenorocire și ruină, apoi să prezinte toate aceste rele ca rezultat al modului în care Dumnezeu a creat omul.

Numai harul sădit în suflet de Hristos creează în om opoziție față de Satana. Fără acest har transformator și fără această putere înnoitoare, omul ar rămâne sclavul lui Satana, un slujitor totdeauna dispus să-i îndeplinească poruncile. Însă noul principiu sădit în suflet creează conflict acolo unde, până atunci, fusese pace. Puterea pe care o dă Hristos îl face pe om capabil să-i reziste tiranului și uzurpatorului. Oricine simte față de păcat oroare, nu dragoste, oricine se opune patimilor care l-au stăpânit și le învinge demonstrează că în inima lui acționează un principiu în întregime de sus.

Antagonismul dintre Hristos și Satana s-a manifestat cel mai clar prin modul în care lumea L-a primit pe Iisus. Iudeii L-au respins nu neapărat pentru că a venit fără bogăție, pompă sau grandoare, ci pentru că și-au dat seama că El avea o putere care ar fi compensat cu mult lipsa acestor avantaje exterioare. Puritatea și sfințenia lui Hristos au provocat ura păcătoșilor. Spiritul Lui de jertfire de sine și evlavia Lui ireproșabilă erau o mustrare continuă pentru un popor mândru și preocupat de plăcerile trupești. Iată ce a provocat dușmănia față de Fiul lui Dumnezeu! Satana și îngerii răi s-au unit cu oamenii nelegiuiți. Toate forțele apostaziei au conspirat împotriva Campionului adevărului.

Aceeași ură este manifestată și împotriva urmașilor lui Hristos. Oricine își dă seama de caracterul respingător al păcatului și se împotrivește ispitei cu putere de sus va trezi cu siguranță mânia lui Satana și a supușilor lui. Ura față de principiile curate ale adevărului, precum și calomnierea și persecutarea celor care susțin acest adevăr vor exista cât timp vor exista păcat și păcătoși. Urmașii lui Hristos și slujitorii lui Satana nu pot trăi în armonie. Ofensa pe care o aduce crucea lumii păcătoase nu a încetat. „Toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniți” (2 Timotei 3:12).

Agenții lui Satana acționează continuu, sub conducerea lui, pentru a-i întări autoritatea și a-i înălța împărăția în opoziție cu guvernarea lui Dumnezeu. În acest scop, ei caută să-i înșele pe urmașii lui Hristos și să-i determine să nu-L mai asculte. Pentru a-și atinge ținta, ei răstălmăcesc și denaturează Scripturile ca și Satana. După cum acesta a încercat să aducă dezonoare asupra lui Dumnezeu, tot așa și agenții lui caută să-i calomnieze pe copiii Săi. Spiritul care L-a dat la moarte pe Hristos îi îndeamnă pe cei nelegiuiți să-i distrugă pe cei credincioși. Toate acestea au fost prezise în acea primă profeție: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei.” Această opoziție va continua până la încheierea timpului.

Detalii: Scris de: Ellen G. White; Categorie: O pagina pe zi; Publicat: 15 Mai 2023

Satana își concentrează și își aruncă în luptă toate forțele. De ce nu întâmpină Satana o împotrivire mai mare? De ce soldații lui Hristos sunt atât de adormiți și indiferenți? Pentru că nu au Duhul Sfânt și acea legătură adevărată cu Hristos. Păcatul nu li se mai pare atât de respingător cum a fost pentru Domnul lor. Nu i se opun cu hotărâre așa cum a făcut Hristos. Nu-și dau seama de răul nespus de mare și de nocivitatea păcatului și sunt orbi atât față de caracterul, cât și față de puterea prințului întunericului. Se manifestă atât de puțină opoziție față de Satana și acțiunile lui tocmai pentru că există o ignoranță atât de mare cu privire la puterea și răutatea lui, precum și cu privire la amploarea luptei lui împotriva lui Hristos și a bisericii Sale. În această privință, mulți sunt înșelați și nu știu că dușmanul lor este un general puternic, având sub controlul său mintea îngerilor răi, și că, prin planuri bine gândite și mișcări ingenioase, duce un război împotriva lui Hristos, război ce are ca scop să împiedice mântuirea sufletelor. Printre așa-zișii creștini și chiar printre predicatorii Evangheliei, rareori se face vreo referire la Satana, cu excepția vreunei menționări ocazionale de la amvon. Se trec cu vederea dovezile activității și ale succesului său continuu. Se neglijează numeroasele avertismente cu privire la viclenia lui și pare să se ignore chiar și existența lui.

În timp ce oamenii nu sunt conștienți de planurile lui, acest dușman vigilent este în orice clipă pe urmele lor. Pătrunde în orice casă, pe stradă, în biserici, în consilii naționale, în tribunale, încurcând, înșelând, seducând, ruinând pretutindeni sufletele și trupurile bărbaților, femeilor și copiilor, distrugând familii, semănând ură, rivalitate, luptă, revoltă și crimă. Iar lumea creștină pare să privească aceste lucruri de parcă Dumnezeu le-ar fi făcut și, prin urmare, ele trebuie să existe.

Satana caută continuu să-i învingă pe copiii lui Dumnezeu dărâmând barierele care-i despart de lume. Israelul din vechime a fost ademenit să păcătuiască atunci când a intrat în legături nepermise cu păgânii. În același fel este indus în eroare și Israelul modern, a cărui „minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:4). Toți cei care nu sunt urmași hotărâți ai lui Hristos sunt slujitorii lui Satana. O inimă neschimbată iubește păcatul și are tendința de a-l nutri și a-l scuza, pe când inima renăscută urăște păcatul și i se împotrivește cu hotărâre. Când aleg compania celor necredincioși și lipsiți de evlavie, creștinii se expun ispitei. Satana se ascunde și, pe neobservate, le acoperă ochii cu mantia lui înșelătoare. Nu văd că o astfel de prietenie este în așa fel concepută încât să le facă rău și, pe măsură ce se aseamănă tot mai mult cu lumea în caracter, limbaj și comportament, sunt tot mai orbiți.

Conformarea cu obiceiurile lumii atrage biserica spre lume, însă niciodată nu va atrage lumea la Hristos. Familiarizarea cu păcatul îl va face, în mod inevitabil, să pară mai puțin respingător. Cine se împrietenește cu slujitorii lui Satana va înceta curând să se mai teamă de stăpânul lor. Atunci când, în timp ce ne facem datoria, ne confruntăm cu diverse încercări, așa cum a fost Daniel la curtea împăratului, putem fi siguri că Dumnezeu ne va proteja; dar, dacă ne așezăm singuri în calea ispitei, mai curând sau mai târziu vom cădea.

Ispititorul acționează adesea cu cel mai mare succes prin intermediul celor pe care îi suspectăm cel mai puțin că s-ar afla sub controlul lui. Persoanele talentate și educate au parte de admirație și cinste, de parcă aceste calități ar compensa lipsa temerii de Dumnezeu sau le-ar da oamenilor dreptul la favoarea Sa. Talentul și cultura, în ele însele, sunt daruri de la Dumnezeu, dar când substituie evlavia, când, în loc să aducă sufletul mai aproape de Dumnezeu, îl îndepărtează de El, atunci ele devin un blestem și o cursă. Este larg răspândită ideea că tot ce are o aparență de politețe sau rafinament trebuie, într-un anumit sens, să-I aparțină lui Hristos. Niciodată n-a existat o greșeală mai mare ca aceasta. Aceste calități trebuie să înfrumusețeze caracterul fiecărui creștin, căci ele vorbesc cu putere în favoarea adevăratei religii; însă trebuie să fie consacrate lui Dumnezeu, întrucât, altfel, sunt o forță care duce spre rău. Mulți oameni culți și manierați, care nu s-ar înjosi să comită o faptă considerată în mod obișnuit imorală, nu sunt altceva decât instrumente lustruite în mâinile lui Satana. Natura perfidă și înșelătoare a influenței și exemplului lor face din ei niște dușmani mult mai periculoși pentru cauza lui Hristos decât sunt oamenii ignoranți și inculți.

Solomon a primit o înțelepciune care a provocat uimirea și admirația lumii, și asta prin rugăciune stăruitoare și dependență de Dumnezeu. Când însă s-a îndepărtat de Sursa puterii și s-a încrezut în sine, a căzut pradă ispitei. Atunci, puterile minunate revărsate asupra celui mai înțelept dintre regi au făcut din el un agent mai eficient al adversarului sufletelor.

Deși Satana caută neîntrerupt să ne orbească mintea față de acest fapt, să nu uităm niciodată că „n-avem de luptat împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Efeseni 6:12). Să nu uităm avertismentul inspirat care a străbătut secolele până în timpul nostru: „Fiți treji și vegheați! Pentru că potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8). „Îmbrăcați-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteți ține piept împotriva uneltirilor Diavolului” (Efeseni 6:11).

Din zilele lui Adam până astăzi, marele nostru adversar și-a exercitat puterea distructivă. În prezent, el se pregătește pentru ultima lui campanie împotriva bisericii. Toți cei care Îl urmează pe Iisus vor intra în conflict cu acest dușman nemilos. Cu cât creștinul imită mai fidel Modelul divin, cu atât mai sigur va deveni o țintă a atacurilor lui. Toți cei angajați în mod activ în vestirea adevărului lui Dumnezeu, căutând să demaște înșelăciunile celui rău și să-L prezinte pe Hristos înaintea oamenilor, vor putea declara, ca și Pavel, că I-au slujit Domnului cu toată umilința, în multe lacrimi și ispite.

Satana L-a asaltat pe Hristos cu cele mai aprige și mai subtile ispite, dar a fost respins de fiecare dată. Acele victorii, repurtate în contul nostru, fac posibilă biruința noastră. Hristos le va da putere tuturor celor care o caută. Fără propriul consimțământ, niciun om nu poate fi învins de Satana. Ispititorul nu are putere să ne controleze voința sau să ne forțeze sufletul să păcătuiască. Ne poate produce suferință și agonie, dar nu ne poate corupe și mânji. Faptul că Hristos a învins ar trebui să le inspire urmașilor Lui curajul de a lupta bărbătește împotriva păcatului și a lui Satana.

Pagina 14 din 19

CAPITOLUL 29 - ORIGINEA RĂULUI (1/3)

CAPITOLUL 29 - ORIGINEA RĂULUI (2/3)

CAPITOLUL 29 - ORIGINEA RĂULUI (3/3)

CAPITOLUL 30 - OSTILITATEA DINTRE OM ȘI SATANA (1/2)

CAPITOLUL 30 - OSTILITATEA DINTRE OM ȘI SATANA (2/2)